S-a mai stins un poet: Laurenţiu Mihăileanu (10 noiembrie 1953 – 15 aprilie 2013)

În seara zilei de 15 aprilie, s-a stins din viaţă, după o grea suferinţă,

colegul nostru Laurenţiu Eleodor Mihăileanu.

Înmormântarea va avea loc miercuri, la capela nouă a Cimitirului Mănăştur, la ora 13.

Odihnească-se în pace!

*

Născut în 10 noiembrie 1953, la Potlogi /Dâmboviţa, a absolvit Facultatea de Chimie şi Inginerie Chimică din Iaşi. Debut absolut în Convorbiri literare, 1978. Poet, prozator, dramaturg, a publicat volumele: Pantofi de poet, versuri, 1998; Hăituiri de suflet, versuri, 1999; Ioan al nimănui, povestiri, 2000; Dreptul la iarbă, Liternet, 2002; Ce dacă?, teatru, 2007. Inclus în Antologia de proză 2002 (Ed. LiterNet) şi în antologia de proză scurtă Repetiţie fără orchestră, 2004. De asemenea, în antologiile editate de Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor. A fost prezent la Saloanele de primăvară ale scriitorilor plasticieni.

*

           Căutînd în bibliotecă volumele lui Laurenţiu, pentru a alege un poem de despărţire, dau, sub coperta Hătuiri-lor de suflet (volum de versuri, publicat la Editura Limes, în 1999), de „fişele” de lectură întocmite pentru lansarea la care mă invitase să îl prezint. Cum, spre dezamăgirea lui, nu le-am mai rafistolat niciodată pentru a le publica în vreo revistă, ca recenzie ori, chiar cronică, le voi reproduce acum aici, cu speranţa că voi primi iertarea pe care o sper pentru lenea mea trecută şi blocajul emoţional de acum.  (În cîteva zile, am pierdut trei confraţi, prieteni, scriitori: Eugen Axinte, Marian Nicolae Tomi şi, acum, Laurenţiu Mihăileanu.) Aşadar, iată-le, „prinse” ca într-o „capsulă a timpului”, „îngheţată” în vara anului 1999:

*

Plus un pastel şi un poem din cartea despre care doar am vorbit, cîndva, demult:

LAURENŢIU  MIHĂILEANU

Pastel

*

CIORNA 5

(turbulentul)

Încăpăţînat rebel în corul mării

cu voci atâtea câte valuri.

Falimentar entuziast –

răbdare păguboasă –

al stivelor de farfurii răsturnător.

Între semeni pururea străin

prin mari spitale –

ţipete la capul patului

pe tăbliţe scrijelite –

pansamente pătate puse-n

fereastră.

De rănile de şansele sale

nicicând dezamăgit

n-a înţeles spontaneitatea

prudenţa. Festivist

n-a fost.

Amândoi surâdem amar

pământului de sub noi –

ne aşteaptă cu masă şi casă

cu morminte şi parastasuri

pentru eroi sau eventuali.

Etichetat: evocare, Laurentiu Mihaileanu, moarte, poet, prozator

Posted in: In Memoriam