Dosar Darie Magheru (25 octombrie 1923 – 25 octombrie 1983). In Memoriam

Posted on aprilie 23, 2013

7



Darie Magheru – Scriitor naţional
 
            Darie Magheru a fost un ins grozav; se simţea pe coturni oriunde – fusese actor -, starea lui firească era de necontenită înălţare; nu-şi împiedica orgoliile, ştiind bine că orgoliul, spre deosebire de feminina vanitate, priveghează valoarea, iar nu veleitarismul şi capriciile.
           Lăuntric un timid şi îndemnat la delicateţe, la orice nepotrivire cu sensibilitatea sa supradozată se întuneca repede, arunca atunci vorbe grele, imprecaţiile ţâşneau fierbinţi – de aceea duşmanii, destul de mulţi, se fereau de el, prietenii – nu mulţi – se alegeau prin selecţie aşa-zicând naturală. Am spus duşmani, dar e mai bine pizmuitorii – aceştia se desemnau prin mecanismul incompatibilităţii de valoare; dimpotrivă, prieteniile soseau pe calea afinităţilor tainice. Nu era, la Darie Magheru, o fugă spre originalitate cu orice preţ; chinul interior, dramele care rod fiinţa profundă, spinul din carne – ca la Sf. Paul sau Kierkegaard – nu sunt originalitate! Acestea fac deja originalitatea şi autenticitatea insului, precum la cei trimişi să vestească…Vestitoare e şi poezia.
            În lumea ei, Darie Magheru a fost – în linia marilor noştri creatori – un trimis. Şi, în această ordine, el era (ca să mă repet) un ins grozav. Comentatorii, câţi au fost, ai eminentei sale opere, încurcaţi de severitatea autorului, au analizat-o doar din unghiuri disparate, neconcludent. Într-un articol din revista Astra, reluat şi într-una din cărţile sale, Cornel Regman, un critic remarcabil altminteri, nu trece, de pildă, în analiză, dincolo de configuraţia prozodică a poemelor (i se părea bizară!) încercând apoi un riscant comparatism. Nu insist. În chestiune e însă tratarea în sinteze inspirate a unei opere literare, ce-i drept, inconfortabile.
             Poetul Darie Magheru nu poate fi disociat de prozatorul şi neperechele dramaturg Magheru; poezia sa nu este (cum se mai crede) doar pregătirea dramaturgiei (tragicul domn ion al cămilelor, nicola ursu din albac, forum traiani sau retragerea cu torţe, tatăl meu pătraşcu cel bun ş.a.) ci, autonomă fiind, este şi aceasta, ca şi proza sa (nemuritorul în solitudine şi durerea, cărămida cu mâner etc.) parte dintr-un tot organic; un tot care, la rândul său, e parte a unei metafore globale a realităţii, a ceea ce e deasupra realităţii: precum este însăşi literatura, precum este deja spiritualitatea.
                                                       
                                                                                                                                          A.I. Brumaru
 
 DARIE_MAGHERU_1
 
Sub semnul experimentului

imagesCAYDIPFA

          Relativul dezgheţ cultural de după 1960 (cel care a permis  cristalizarea unei literaturi experimentaliste cu modelul în anvangardele interbelice) l-a găsit pregătit pe scriitorul braşovean  Darie Magheru pentru experierea unor noi registre ale poeticului şi ale literaturii. Momentul de cotitură îl constituie volumul Caprichos (Editura Albatros, 1970), în care, chiar dacă mai vechile teme persistă, discursul poetic capătă o nouă fizionomie, mulându-se perfect peste personalitatea stranie a poetului, care nu înceta să contrarieze prin gesturile lui pline de truculenţă. Un vocabular violent neologistic, puneri în pagină cu totul neobişnuite, care au câteodată aerul caligramelor apollineriene, o poetică a rupturilor, sintactice şi semantice, prin care poemul e spulberat permanent în secvenţe mai curând disonante, ce problematizează dramatic ideea de operă, întrebuinţarea în exces a unor semne de punctuaţie (linii de pauză, paranteze, semne de exclamare) sunt doar câteva dintre elementele de recuzită ale acestei poezii ostentative, histrionice, în care existenţa este teatralizată în spiritul unui baroc de substanţă. Totul e excesiv, voit excesiv, ridicat la o scară halucinantă şi în acelaşi timp supus deriziunii ironice, căci – printr-un ingenios joc al parantezelor şi al semnelor de exclamare – poemul se tranformă adesea în propriul său comentariu, din spatele gesturilor patetice mijeşte grimasa bufonului, poezia se converteşte în antipoezie. Este exact aspectul ce le-a scăpat puţinilor comentatori ai volumului, care au asimilat în general poezia din Caprichos neoexpresionismului  (cuvânt la modă în epocă), eroare pardonabilă de altminteri, căci critica momentului era încă tributară modelelor ilustre din interbelic şi puţin pregătită să asimileze anti-poeticul. O mai justă percepţie asupra poeziei lui Darie Magheru ar fi fost totuşi posibilă dacă exegeţii autorului ar fi luat în serios micul roman cărămida cu mâner sau moartea personală a tovarăşului state broajbă  – publicat în foileton de revista Astra în mai multe numere din 1967. Subintitulată „neo-antiroman povestit”, cartea (despre care am vorbit pe larg într-o cronică anterioară) constituie fără doar şi poate unul din experimentele cele mai radicale ale momentului, care arunca în derizoriu ideea de literatură recurgând la mijloacele umorului negru, ale grotescului şi caricaturii. Poveste a unei umanităţi gregare, aflate într-o permanentă stare de torpoare etilică, textul lui Darie Magheru (care porneşte de la o intrigă vag poliţistă) deconstruieşte, cu o vervă satirică superlativă, toate locurile comune ale naraţiunii de tip recherche,  promovate în context românesc de moda Noului Roman Francez , dar, mai ales, deconstruieşte însăşi ideea de naraţiune. Căci – contaminată parcă de delirul etilic al personajelor – vocea narativă nu face aici altceva decât să-şi etaleze ostentativ propria neputinţă de a povesti, printr-un joc al divagaţiilor şi al parantezelor care bruiază permanent povestirea, făcând-o să se risipească în crâmpeie incoerente, ce se alcătuiesc şi se dezalcătuiesc după metoda caleidoscopului.. Aceeaşi febră a experimentului se regăseşte şi în teatrul lui Darie Magheru (Forum Traiani, Editura Arania) pe care  doar o lectură superficială l-ar  putea situa în  spaţiul dramaturgiei istorice, cu apăsată patină ideologică,  promovată şi încurajată în epocă de politrucii regimului ceauşist. Dacă în piesele lui Darie este prezent şi un cert filon patiotic, el nu are câtuşi de puţin un caracter conjunctural şi ţine de fibra intimă a personaităţii paradoxale a scriitorului. Iar cea mai bună dovadă a faptului că  „naţionalismul” lui Magheru nu era nicidecum unul „pe linie” este faptul că aceste piese (publicate postum în 1997 şi reprezentate –  doar tragicul domn ion al cămilelor – cu prilejul unor spectacole experimentale prin osârdia actorului George Gridănuşu) au rămas până astăzi cvasi-necunoscute. Şi totuşi originalitatea textelor sale dramatice este incontestabilă: alegându-şi drept protagonişti personalităţi istorice ca Decebal, Horea, Ion Vodă sau Vlad Ţepeş, autorul elaborează parabole filosofice care dobândesc aspectul unor uriaşe tablouri votive, de o căutată  stridenţă şi luxurianţă, unde totul, de la discusul dramatic la recuzită, funţionează după principiul „simţului enorm” şi „văzului monstruos”. Tema comună a pieselor lui Darie Magheru este aceea a personalităţii creatoare ce se confruntă cu absurdul istoriei şi încearcă în zadar să supună forţele iraţionale ale acesteia prin auto-asumare eroică şi jertfă de sine, motiv pentru care personajele sale capătă tot mai mult fizionomia omului absurd, iar eroul se converteşte în cele din urmă într-un măscărici pe jumătate tragic, pe jumătate burlesc, al istoriei. 

          Momentul de climax al acestei perspective dezabuzate, în care putem recunoaşte fertile influenţe camusiene (căci înainte de a fi „patriotic” teatrul lui Darie este unul existenţialist) este atins în suavul vlad, unde recurgând la resursele umorului negru, ale absurdului şi ale farsei sinistre, dramaturgul reuşeşte să facă din Ţepeş un soi de Caligula autohton, perfect conştient de inutilitatea cruzimilor sale („ni s-a dovedit …că nu foloseşe la nimic cruzimea”) şi un estet al crimei – nu lipsit de tragism, care pendulează între grandoare şi bufonadă, reuşind să fie simultan erou şi bufon.  Dintre personajele lui Magheru, „suavul vlad” a privit cel mai adânc în neantul istoriei şi de aceea, este şi cel mai puternic şi cel mai convingător, a încercat să urnească roata istoriei şi n-a izbutit decât să ucidă totul în jurul său, domneşte peste o mulţime terifică de schelete şi cadavre în descompunere, a vrut să fie erou şi n-a reuşit să fie decât călău (de altfel în finalul piesei face schimb de identitate cu gâdele curţii) spiritul justiţiar i s-a transformat într-o fixaţie sanguinară, poartă toate semnele unei singurătăţi şi ale unei disperări superlative. Acest personaj unic în felul său în toată dramaturgia românească ar merita să fie cel puţin la fel de cunoscut ca şi Iona  al lui Sorescu, dar din păcate nu se în întâmplă aşa… Teatrul postum al lui Darie Magheru este ignorat până şi de un istoric literar extrem de documentat ca Mircea Ghiţulescu…

                                                                                                                               Octavian Soviany

(Citeşte şi acest articol, din România literară, dedicat de asemenea lui Darie Magheru: http://www.romlit.ro/pentru_o_mai_dreapta_cinstire)

 

Darie Magheru – cărămida cu mâner:  Un antineoroman transmodern

 imagesCAJPWL6U 

     În cuvântul introductiv la cărămida cu mâner (Editura Arania, Braşov, 2006), Mona Mamulea face deja observaţia că acest „antineoroman” al lui Darie Magheru este cu totul neconvenţional în contextul mai larg al literaturii române a veacului trecut, dar şi în interiorul creaţiei magheriene are un statut singular.

       Nu vom analiza prea amănunţit aici caracterul antiromanesc intenţionat de autor, întrucât conceptul de „antiroman” nu este o noutate; Romul Munteanu în Preludii la o poetică a antiromanului menţionează că termenul a fost vehiculat încă din 1627!). În fond, antiromanele sunt prezente în orice epocă literară şi sunt reacţia firească la intrarea (periodică) în criză a formulei romaneşti cultivate – la un moment dat – până la transformarea în clişeu, până la epuizarea resurselor ce au fost, o vreme, novatoare. În esenţă, antiromanul este tot un roman (am putea aminti aici atât experienţa literară girată de Alain Robbe Grillet cât şi aceea – de ce nu? – a lui Urmuz), dar care demonstrează, când vine vremea, că se poate scrie altfel, că această specie epică are, poate, cel mai mare potenţial de a renaşte din propria cenuşă, asemeni păsării Phoenix. Pe modelul romanesc abstract, ale cărui coordonate au fost fixate de Tzvetan Todorov, se pot grefa alte şi alte variante narative. Acestea încalcă, ignoră sau nuanţează legile stabilite în virtutea modelului abstract conceput întru definirea teoretică a speciei. Darie Magheru face, prin cărămida cu mâner o astfel de demonstraţie antiromanescă în 1968 (anul scrierii acestei proze publicate, iată, abia în 2006!) Universul creator magherian se află, mai ales în proză (nemuritorul în solitudine şi durerea) şi dramaturgie (forum traiani) sub inflexiunile tragicului existenţial. În cărămida cu mâner terenul narativ este adjudecat însă în termenii absurdului ilar, în dimensiunea unui puzzle imposibil de asamblat armonic şi coerent, deoarece piesele destinate recompunerii întregului fie au contururi ce nu se potrivesc, fie lipsesc, pur şi simplu, din „dotarea” individului/personajului ce se erijează, din timp în timp, în creator al unei ontologii şi al unui axis mundi rupte, înstrăinate de tot ce s-ar cuveni să fie originar şi original. În acest context, însăşi trama epică alunecă (prin voinţa „antineoromancierului”) în derizoriu şi, adesea, în grotesc, în degringolada unui teatrum mundi unde totul începe, dar nimic nu se termină, moartea însăşi intrând într-o zonă a relativităţii şi nemaifiind tratată cu gravitatea rezervată, de obicei, ideii de finitudine.

        A nu se înţelege, de aici, că – dacă abordează registrul comic şi ironic – Darie Magheru pierde din densitatea viziunii lui asupra lumii. Dacă există, în tot ansamblul romanesc, o conştiinţă reflectoare, aceea este a naratorului care priveşte spectacolul dezarticulat al „jur-împrejururilor” şi îl reproduce, inserând pe alocuri ironii, sarcasme, filtre filosofice menite să invite la meditaţie.

       Episoadele care preced corpul propriu-zis al romanului („prologul cu îngeri”, „al treilea război mondial” etc.) anunţă deja un univers al alienării (o actriţă înnebuneşte, Grigore Grigore îl informează despre această situaţie pe inspectorul Ignat Ce şi decide „trebe s-o internăm”), al grotescului (inspectorul este informat „prin uşă, uşa de placaj a şifonierului său zidit – căruia i se blocase iară broasca”), al absurdului (alte personaje, la o nuntă, aşază sarmalele pe duşumea, le periază, le pun pe făraş, le spală „câte una… şi mai mult mazăre decât cartofi”) şi al dezintegrării miturilor şi componentei sacre (actriţa nebună susţine că e „rămasă grea cu purcedere de la fiul”, borurile pălăriei, desprinse de calotă, stau pe capul lui Grigore Grigore „ca un fel de nimb căzut pe urechi”).

       Este un univers dispersat în secvenţe incoerente, cu personaje ce apar şi dispar fără ca istoria lor să ajungă neapărat la un capăt şi să aibă logică sau cursivitate. Nu există o acţiune propriu-zisă, singurul fir epic ce conduce la o aliniere cronologică a câtorva evenimente este cel care dă cărţii şi nuanţă de roman poliţist: la un moment dat este găsit cadavrul lui State Broajbă, fost poştaş şi „între opt dimineaţa şi opt seara” – „invalid de profesie”, inspectorul Ignat Ce derulează o anchetă, se elimină suspiciunea de suicid, se stabileşte un cerc de suspecţi etc.

       Într-o astfel de lume nimic nu zdruncină pe nimeni, improvizaţia şi provizoratul sunt la ordinea zilei,iar indivizii se complac în acest modus vivendi „exemplar” prin platitudine. Nu există drame, moartea nu îndurerează, cel mult sperie, pe moment, reacţia în faţa mortului găsit pe pajişte devenind comică: „bătrâna (care găseşte mortul) – a dat să-şi facă cruce, dar nu se mai putea înţelege cu găteaja mâinii; cât despre limbă – i se făcuse scoică, tot de aceea. noroc că picioarele /…/ s-au descurcat şi singure . . . după un la dreapta-mprejur _ încercase la stânga, da/ acolo era zid! _ a nimerit prin cea dintâi poartă mai şubredă direct peste porcul bălţat al lu/ ciorofleacă” .

       Faptul în sine al căderii bătrânei peste porcul lui Ciorofleacă trece în prim-plan, este mai grav decât posibila crimă, întrucât porcul (botezat ulterior Richelieu) întrupează un vis, o aspiraţie. Aflăm că „el, ciorofleacă, îşi visase porc /…/ el, ciorofleacă, încă de la regiment _ p.s. _ îşi dorea un porc al lui personal şi îl obţinuse! …”. Asta explică de ce, când râtanul guiţă surprins de „intrarea” intempestiva a bătrânei speriate în cotineaţa lui, tot clanul Ciorofleacă îi sare în apărare, dotat cu „cinci bâte, un lighean, una scară purtată de trei persoane minore, nu se ştie de ce o bidinea şi vania cel mic trăgându-şi cu disperare oliţa din plastic pe fund în sus _ fundul gol, bineinţeles!”. Magheru oferă aici, în secvenţe demne de o nouă „Ţiganiadă”, parodierea luptei pentru apărarea unui vis, iată, implinit, dar (aparent) ameninţat. Războiul în registru minor al tribului Ciorofleacă poate fi privit şi ca „diversiune” pentru că, în timp ce el se desfăşoară, cadavrul dispare aşa că Ciorofleacă va figura, temporar, pe lista suspecţilor întocmită de inspector.

       Multe întâmplări sunt evazive (explozia unui camion ce transporta nitroglicerină, a unei grenade găsite de „cel de-al doilea al lusen haucă”, maşina care se zdrobeşte de un castan etc.) dar devin elemente componente ce definesc lumea pe care o reproduce în romanul său Darie Magheru şi prilejuiesc observaţii şi concluzii vecine unei sinteze aforistice (bunăoară, şoferul care goneşte cu viteză excesivă „are veşnicia în faţă după cum vine!” sau „lasă, nu pune la inimă! trece şi asta… asta în sensul de viaţă! . . .”) sinteză ce, mai presus de absurdul, incoerenţa, inconsistenţa şi ridicolul unei existenţe care a încetat să fiinţeze, stabileşte că viaţa e imanent trecătoare, veşnicia deschizându-se dincolo de moarte.

imagesCA8QLUHU

       „Suntem băştinaşii unui univers în explozie”, spune Darie Magheru. Un univers din care componenta sacră a dispărut (în spaţiul evocat nu există biserică, centrul – aproximativ – al acestei lumi reprezentându-1 cârciuma semnificativ numită „la jegosu”), iar făpturile ce-1 populează s-au dezis de arhetipuri, preferând condiţia de inşi standardizaţi care nu mai discern şi, în lipsa lor de discernământ, aleg ca reper/vis/ideal porcul care „e un ce concret, cu şorici viu, nu-i nici beană nici văzduh sau toate celelalte – penetrabile cu pasul”, uitând de taurul totemic. Este deja aici radiografia critică a lumii postmoderne care a renunţat – după cum arată  Sorin Apan în studiul Tradiţie. Modernitate. Postmodernitate) – la două dintre reperele ontologice ale tradiţiei – Divinitatea şi Cosmosul – reducându-şi interesul exclusiv la Om, de unde şi o reducere, o sărăcire a perspectivei gnoseologice, o incapacitate de a-şi menţine propria coerenţă.

       Dacă toate morţile din cărămida cu mâner sunt mai degrabă nişte decese în răspăr, lipsite de tragism sau dramatism (bunăoară un fost birjar, prins de febra modernizării, îşi vinde caii ca să cumpere un Crysler, dar moare, beat, la primul drum cu maşina, pen­tru că „şoseaua nu s-a bifurcat exact acolo unde avea el nevoie”), şi orice cadavru este, până la urmă, doar pricină fericită pentru ofiţerul de poliţie să facă „o anchetă – ţâţă” toate aparentele digresiuni pe marginea subiectului sunt, de fapt, substanţa romanului. În ceea ce priveşte „setea de cultură” a lumii pe care o amendează Magheru, sugestivă este secvenţa în care madam Ciorofleacă „îşi desăvârşeşte instrucţiunea intelectuală” ieşind cu porcul la păscut şi ţinând într-o mână un roman de Alexandre Dumas, iar în cealaltă o funie de al cărei capăt este legat grăsunul Richelieu. Nu e de mirare că, atunci când porcul evadează şi madam Ciorofleacă se întoarce la cârciumă aducând, legat de fu­nie, un taur („taur cu care el, ciorofleacă, de altfel şi toţi ceilalţi până una-alta n-aveau ce face!…” -s.n.), consortul o înjură. Simbolic este aici iureşul (ciclonul, uraganul) ce se stârneşte, vânătoarea în cerc. Clienţii cârciumii, fugăriţi şi urmăriţi de taur, se străduiesc ridicol, să ţină „aproape” în spatele animalului, alimentându-şi iluzia că ei ar fi urmăritorii. Deznodământul secvenţei este un fel de „altamiră” inversă, în sensul că taurul îi „tencuieşte” pe urmăriţii ce se cred urmăritori pe uşa grajdului de unde aceia „nu s-au mai lăsat cojiţi până târziu când începuseră a se ivi primele stele”. Rostul totemului se schimbă (o cer vremurile), el nu mai protejeazăci avertizează „tribul” care îi ignoră sau reneagă abstracta utilitate. Secvenţa aceasta, cu tot aparentul ei statut de situaţie absurdă, este un fel de mesaj-corolar, anticipat de o divagaţie în lumea artei –  în fond o „artă poetică”, o profesiune de credinţă a lui Darie, o pledoarie pentru revenirea la creaţia revelată şi renunţarea la mimetism. Credem că aici se cuvine căutată şi explicaţia speciei epice cumva extravagant numite „anti-neoroman”, întrucât aici găsim explicaţia acelui „neo” faţă de care autorul se declară „anti”. Făcând trimitere la celebrele desene rupestre de la Altamira, Magheru amendează superficialitatea celor care, de dragul lui „neo”/nou forţează limitele stilizării artistice până la grotesc, în numele unui „neoprimitivism cult”, în esenţă – nimic altceva decât o mască menită să ascundă ignoranţa purtătorului ei. Acest „neoprimitivism cult” nu este decat „o mimare a stângăciei care însă nu fusese deloc stângăcie _ aşa cum s-ar putea crede! _ când e vorba de altamira – ci, dimpotrivă, revelaţie! … şi la ea s-a ajuns acum douăzeci de milenii – străbătând cu dalta alte neştiute milenii anterioare /…/ deci primitiv la sensul vulgar al cuvântului, la sensul de stângaci _ indiferent de mâna sau alt apendice cu care creează! _ nu este scriitorul de tauri, cel ce se identifică adesea cu magul tribului însuşi – ci contemporanul nostru care dispreţuieşte teoretic şi escamotează practic desenul corect – dintr-o impotenţă, un traumatism psihic şi nu ca rezultat al abstractizării stringent reclamată, la nivelul veacului, de necesitatea redării marilor (sic!) idei în sine! dezbrăcate de carne!”. Cu alte cuvinte, Magheru se pronunţă fără echivoc pentru arta/creaţia revelată, care nu poate aparţine decât celor iniţiaţi, iar iniţiaţi nu pot fi decât aceia care s-au supus unei îndelungate respectări a rigorilor tradiţiei şi a ideii de sacralitate, adica cei asemeni magilor care cunoşteau şi preţuiau rostul şi rolul totemului.

       Renunţând, în digresiuni, la registrul comic, Magheru face distincţie severă între artă, ca necesitate vitală şi artă ca speculaţie conjuncturală/ „joc gratuit”: „preponderenţa artei acelei epoci de  <<primitivism>>  stă în utilitatea ei vitală, vitală pentru cei care o practicau dar _ în aceeaşi măsură! _ şi pentru consumatorii ei! … nu era un joc gratuit cu o minge fleşcăită între cel care se face că a creat şi cei care _ din snobism indirect, prostie directă etc. _ se fac a o înţelege!…”.

       Sunt voci critice care îl consideră pe Magheru un precursor al postmodernismului. Raportată la forma discursului literar – în sensul unei voite desincronizari şi amalgamări a timpului narat şi timpului naraţiunii – poate că aceasta apreciere se justifică. Nu însă şi în ceea ce priveşte conţinutul, pentru că – departe de a adera la viziunea/ideologia postmodernă, Darie Magheru îi anticipează şi dezvăluie carenţele, „impotenţa” şi „traumatismul psihic” consecutive actului de eludare a profunzimilor prezervate în tradiţie şi preferinţei pentru o privire grăbită (implicit superficială) asupra unui prezent antropomorfizat excesiv şi indecent, incapabil, în egală măsură, să respecte sau să gene-reze mituri. 0 lume plată, incongruentă, săracă, bolnavă de pseudorepere valorice.    

                                                                                                               Mihaela Malea Stroe

 (publicat în Tribuna, nr. 92, 1-15 iulie 2006)

Poeme de

DARIE  MAGHERUdarie magheru portret de horia gheluPortret de Horia Ghelu

madrigal

.

nebunul curţii, doamnă, cutezat-a

să vă adune ca-n sipet sub pleoape.

mirat amurgu-şi tremura agata

peste iatac şi se-nnopta pe-aproape…

.

ţinu ascuns în fald viclean obrazul.

oglinzile erau adânci ca marea,

şi a sorbit din ele-ntreg topazul

care pe trup vi-l picura-nserarea.

.

azi ochiul meu n-o să vă mai culeagă,

e stins pe talger. vi-l aduc în dar!

în unda lui vă veţi afla întreagă,

ca într-un bob de rece chilimbar…

.

 rut cântă

.

adu-ţi aminte, dalila, adu-ţi aminte,

când zborul tâmplelor îl legi între degete,

când sânul îţi tremură rotund şi fierbinte,

când sub mâni străine şoldul o să-ţi pregete,

.

i-ai spus: „vreau să-mi culc iarba cărnii sub coasă.

fă-ţi braţul tăiş albastru, iubitul meu!

frunzişul buclelor peste sâni mi se lasă;

salcia oglindită sunt, lacul eşti tu…mereu

.

vom fi tineri, ca mugurul pe crengi tot mai vii,

strângând în petale ascunse nesaţul,

sub vrejuri de lună ce-adânc ne-or uni…

fă-ţi, iubitule, tăiş subţire braţul!

.

mi-e trupul vin, care-n struguri te-aşteaptă

cu soare pe lujeri, cu mied în ciorchine!

te vreau teasc, te vreau gură să mă bea, te vreau treaptă

pentru pofta ce suie ca mustul în mine…!”

.

şi dacă gemi goală, cu-amieze în trup,

sub braţul străin care te-a frânt, iarbă cuminte,

pe umerii lui bolţile grele se rup,

când sânul îţi tremură, rotund şi fierbinte…

.

răvaş din sucedava

 .

îţi scriu din închisoare, mamă.

soarele peste brazi se destramă…

s-a prelins cer lichid sau răşină,

în mirosul crud de lumină?

.

plâng tălăngi, şi li-e glasul ca pluşul…

seara-şi plimbă pe gratii arcuşul,

ca pe-o vioară cu sete-n pântec

mâna ce-ntinde praştie de cântec…

.

altădată spre vechiul oraş

se lăsau de pe obcini arcaşi,

când cetatea, sub pajişti de fum,

vegeta-n asfinţit, ca şi-acum…

.

de mă-ntorc în vreme, galopând mă ştiu

pe decindea serii, prin argintul viu

tremurat în iarba putredă şi rea,

spre suceava care între pâcle sta…

.

codrii, grei ca urşii, peste câmp de iască,

din adânc de vreme prind să năpădească…

bate vântul tobe! de mă-ntorc în vreme,

parc-aud dumbrava cum în lanţuri geme…

.

doar în ghindă mlada creşte ram de soare,

cu lumina-n muguri destinzând mosoare,

lângă teama-naltă ce-şi plimba urzică

peste ţara asta, la răscruci de frică…

.

doamna de opal, singură-n pridvor,

plânge iar matase, şi-o să ţeasă dor,

că, plecat s-abată izbelişti, mereu

prin văi era ştefan, iar ştefan sunt eu…

.

îţi scriu din închisoare, mamă.

Soarele peste brazi se destramă,

prin ferestrele, mirate sferic,

împingând plante mari de-ntuneric…!

 (din ciclul „răvaş din sucedava”)

.

 orfeu uitând

.

călcâiele,

            pântecul,

                        umerii goi…

            dar – bine –

                        să nu priveşti înapoi,

                                        acesta este infernul!

amprentă

               – îmi spui –

                          a frunţii plecată din perne,

               – într-o noapte a nunţii

                                               – cea de întâi –

               „da, numa’ noi doi…”

                           – să nu priveşti înapoi!

…sunet şi liră

             muriră

                       – muriră!

                    linii de trup

                            au curs

                            precum ploi…

                    să nu priveşti înapoi!

                               ştii?

                                   mi se zice

                                               euridice…”

 (ciclul:„de iubire” din vol. caprichos)

.

 curriculum vitae

 .

cervantes

               – savedra miguel, mort 1616 –

             şi-a lăsat un braţ pe câmpul de luptă

                           unde

             morile de vânt au ieşit biruitoare!

pentru ca întoarcerea bătrânului să vină

                        bărbăteşte,

                              de foarte departe,

            don ernesto

                  – cu ţeava puştii de vânătoare

                             – între dinţi! –

                  şi-a lărgit cât atlanticul

            partea de sus a capului

                                                  în explozie!

…o,

            spălând în orbite

                         tone de nisipuri,

            douăzecişicinci

                               de ani

                        m-am târât pe brânci

            pentru câteva uncii de poezie!

 (ciclul:„alegorii”, din vol.„caprichos”)

.

 patriotism

 .

coborât în pământ, printre iarbă,

regele dac are barbă

– de scoici, de meduze uscate! –

– în sedimentele mării sarmate!

.

păşteau pe-aici turmele gete…

cu gesture, rotate şi-încete,

pădurea crescuse prin oi –

pe volte de vârstă spre noi!

.

…el

           – regele! –

                              – a curs, lung-prelung,

          rădăcinile nu-îl mai ajung!

s-a zvârlit

             – strânsă-îi-e gura! –

                   să cadă

                                  de pe stânci de orgoliu

                                                                  – în spadă!

(ciclul: „războiul fără de sfârşit al dacilor” , vol. „caprichos”)

Pagini de proză 

I.
      şi, pe la jumătatea aleii, între castelul de apă şi bucătăria barbarilor, antimir gândea că, oricum, trebe să-l aştepte pe apolodor!
      şi trecea cu paşi rari, apăsaţi, pe dalele aleii largi dintre castelul de apă şi bucătărie. apoi, tot aşa, cu mers sacadat, înapoi, de la bucătărie pe aceleaşi dale, spre construcţia rectangulară a castelului de apă…
       şi legionarii din a treia gallica – îşi zicea el – da… în halate roşii, livizi şi supţi la obraz de drumul lung, destul de nesiguri pe picioare, deocamdată se dădeau la o parte din calea lui – legionarii cu aspect umil, caracteristic trupelor din provincii! – iar băştinaşii, înveşmântaţi destul de fistichiu, având pachete şi sticle în sacoşele lor vulgare – eh, barbarii… gândea antimir – văzându-l încă de la distanţă, ocoleau porţiunea de alee pe care el se plimba scurt şi categoric, cu mâinile încleştate la spate şi părul fluturându-i – cam mare! – de sub frunzele coroanei de laur!… îl evitau, tăind-o direct prin iarbă, printre tufişuri, şi speriind pisicile dizolvate de căldură!…
          antimir îi auzea şuşotind, dar nu le dădea importanţă; vedea câte un copil blond arătând cu degetul – scos din gură – în
direcţia lui, până când mama care îl ducea de mână, sau îl purta în braţe, avea grijă – deîndată ce-l observa necuviincios – să-i reprime gestul… uneori destul de repezit. ba, chiar violent!… şi copilul ţipa, sau plângea, sau bolborosea ceva în limba imposibilă a localnicilor, limba pe care antimir – ciudat! – o înţelegea!… era destul de apropiată de a plebei sale, doar unele accente cădeau alandala şi avea în plus câteva sunete guturale sau plescăite indecent…
           da!… – îşi zicea antimir, plimbându-se scurt, apăsat, pe dalele aleii dintre castelul de apă şi bucătărie – da! damaschitul
acesta indolent îl face să aştepte!… şi când te gândeşti că era obligat să-i tolereze mojicia!… şi, dacă ar fi numai până la gătarea amărâtului de pod, dar trebuia să se stăpânească şi să-l suporte încă cinci-şase ani!…
          apolodor – ca aspect: un fante de duzină, împopoţonat după ultima modă a orientului şi pomădat şi spilcuit şi parfumat – că te apuca greaţa, simţindu-l pe aproape – era, totuşi, cel mai mare arhitect al imperiului!… şi antimir nu putea să renunţe la el nici când va veni vorba de columnă, şi de forum – în general.
           da, îşi zicea antimir, plimbându-se scurt, apăsat, pe dalele aleii aceleia… şi o răbufnire de vânt leşios îi înfoi toga şi fu mai-mai să-i smulgă cununa de laur!… dar, fără să-şi schimbe ritmul plimbării, el îşi descleştă mâinile de la spate şi îşi trase mai pe urechi împletitura verde, tocmai când trecea pe lângă banca a treia – unde femeia cu cei doi copii blonzi plângea uşor, mototolind în mâini batista aceea – de mătase probabil…
           antimir o privi, aşa, în trecere – nu vroia să se complice din nou! – şi cu mila de care mai putea fi el în stare – după câte văzuse şi prin câte avusese de trecut de la campania împotriva ibericilor încoace…
            vântul răbufni iară – încins, sufocant, rostogolind peste sandalele sale romane ghemotoace de staniol mânjit scârbos
cu resturi de îngheţată…
            da! – îşi zicea antimir – … un popor de dezaxaţi… trebe să fie de vină şi clima!… sau e un morb răspândit de mixtura
stranie pe care o consumau, pregătită în aceste bucătării primitive şi murdare… după cum n-ar fi exclus să aibă o contribuţie serioasă la alienare şi religia lor neigienică…

 (din nemuritorul în solitudine şi durerea, a doua parte: pod la drobeta)

Posted in: In Memoriam