Trebuie să mărturisesc de la început că de puţine, foarte puţine ori, am întîmpinat cu sentimente atît de contradictorii o invitaţie la lansarea unei cărţi. În acest caz, bucurie şi teamă. Paradoxal, în acest caz, teama se hrăneşte din bucurie. Teama – difuză, ca o ceaţă îndepărtată; bucuria – compactă, atît de aproape inimii mele.
Dar, care sunt „sursele” acestei stări emoţionale aparent tensionate? Le voi dezvălui, pe cît îmi va fi cu putinţă, proiectate pe două „orizonturi” ale percepţiei imediate. Biografic şi „bibliografic”. Autorul pe care am fost invitat să-l prezint publicului este un debutant. Nu ştiu despre el decît două lucruri. Dar, esenţiale: este fratele lui Cătălin Bia (despre care am mai scris pe acest blog)şi este un geolog cu toate „actele” în regulă, inclusiv doctorat în geologie şi o impresionantă experienţă a muntelui. Dar, printr-un accident al destinului, precum unui pictor i s-ar întuneca ochii ori unui compozitor i s-ar stinge auzul, geologului Tudor Bia – căci despre el este vorba – i-au fost amputate picioarele! Această interdicţie dramatică de a mai urca pe munţi, pare să-i fi declanşat, în compensaţie, nevoia unei altfel de „escalade”. A înlocuit ascensiunea fizică a lumii cu ascensiunea morală, spirituală, mărturisitoare a unui munte mult mai înalt, chiar dacă invizibil, care se află în chiar centrul fiinţei fiecăruia dintre noi. „Jurnalul” acestei noi ascensiuni a dat trup de litere cărţii sale Munţii (Editura Napoca Star, 2013). Cartea sa este, într-o mare măsură, şi literar vorbind, chiar un jurnal (al cautării de sine şi a lui Dumnezeu). Dar este şi un roman (al uceniciei şi al iniţierii). Este şi o mărturisire (spovedanie). Planuri epice suprapuse, sau intersectate, trimiteri culturale aluzive ori directe, „fişe” savante ale unor certitudini livreşti alternînd cu nesiguranţa îndoielii, toate conduc personajul narator-mărturisitor spre o pace finală, mai înaltă. Urcarea cu trudă dar şi cu speranţă mereu înnoită din geologic în teologic constituie epicul etic al cărţii. În orizontul credinţei, al Adevărului. Desigur, ecouri din învăţătura bunicului său, Părintele prof. Ioan Bunea (autor, între alte scrieri, al unei folositoare Fenomenologii a conştiinţei morale), pot fi detectate într-o discretă şi subtilă intertextualitate, în cartea lui Tudor Bia. O carte scrisă nu doar cu talent literar, dar şi cu inspiraţie creştină. Deşi poartă titlul Munţii, nu de expediţii în munţi e nevoie pentru a citi şi înţelege această carte, ci, mai degrabă, de o bibliotecă. Eu însumi, ca pregătire pentru lectura ei, am apelat la un frumos – şi pe cît de subţire, pe atît de dens – eseu al lui Ernest Bernea.
„În urma unei greşeli, suferinţa vine ca o eliberare, ca o speranţă că te poţi vindeca de răul ce a pricinuit fapta ta necugetată. Alteori însă, suferinţa vine ca o pedeapsă nemeritată. Cugetul şi fapta îţi sunt curate, numai dragoste şi îndemn. Ceea ce e mai grav, răul vine deseori chiar de acolo unde ai săvîrşit bine.”
„Cel ce urcă muntele plin de credinţă, luminează cărările şi biruie moartea, singurul tovarăş la acest drum greu. Noaptea şi luna cu ochii înşelători, noaptea şi stelele cu răsfrîngeri de mister se topesc în calea netulburată a dimineţii. Ah, zorile, zorile! Apare creasta rubinie, apoi ca argintul şi floarea de crin. În privirile celui ce urcă muntele se adună tot focul dimineţii, zarea albă, florile şi păsările, o mare de lumină cu fîlfîiri de înger. Un cîntec netulburat urzeşte o lume ca în ziua cea dintîi.”
(Ernest Bernea, Cel ce urcă muntele, Editura Agora, Iaşi, 1966, p.20 şi p.22.)
Update. De la lansare. Foto: Cătălin Bia.
Ion Ionescu
aprilie 25, 2013
Emotionanta prezentare! Din cite inteleg si din ceea ce am mai citit pe blogul D.lui Gogea, familia Bia reprezinta un model de continuitate morala, cu temeiuri in credinta crestina stramoseasca. Toata admiratia si cinstea!
Felicitari „celui ce urca muntele” !
Nu pot decit sa regret ca, prin forta imprejurarilor, nu voi fi prezent la acest eveniment cu totul deosebit.
Doresc, insa, tuturor celor care vor impartasi din bucuria lui, Paste fericit!
vasilegogea
aprilie 25, 2013
@Ion Ionescu
Sarbatori Luminate, cu pace in suflet si in casa, va dorim si d-voastra!
Dimanche des Rameaux
aprilie 26, 2013
Inca o data se adevereste cum, pierzand ceva,intr-un domeniu, castigi (primesti o compensatie etc) in altul. Povestea exemplara a domnului Tudor Bia imi aminteste de Joe Bousquet, poetul si romancierul din Carcassonne. La 21 de ani, in Primul Rezbel Mundial, e ranit intr-un atac german, pierzindu-si capacitatile locomotorii. Isi traieste toata viata in pat. Viseaza, scrie, corespondeaza. Nu se duce el la Paris, vin marii auctori parigotici la el, in Sud, la Carcassonne. Vine la el inclusiv pictorul Max Ernst, care, in antepomenitul atac german, era mobilizat, ca militar, de cealalta parte. [Intimplarea a facut sa primesc, in 1972, o carte cu dedicatie de la Rene Nelli, specialist in studii catare si prieten apropiat al lui Joe Bousquet, alaturi de Ferdinand Alquie, cel cu FILOSOFIA SUPRAREALISMULUI.]
La Cluj, are de pe acum romancierul muntelui destui prieteni si admiratori ai curajului sau, atit literar cat si existential. Ce sa-i uram decat: AD MULTAM BONAMQUE PERSEVERATIONEM IN ESSE!
vasilegogea
aprilie 26, 2013
@Dimanche des Rameaux
Senzaţională, emoţionantă, instructivă „poveste”!
Mulţumim, Magister!
Mara
aprilie 28, 2013
Adina Mihalcioiu
iunie 15, 2013
Am cunoscut familia Bia. O familie de o verticalitate, cultura si frumusete sufleteasca exemplara. Asemenea oameni sunt rari si când ai sansa sa îi întâlnesti ramâi marcat pentru intreaga viata.
Citind articolul Dumneavoastra pe net (gasit din INTAMPLARE !?, traiesc de 18 ani la Paris) sufletul mi s-a umplut de o mare Bucurie dar si de o mare durere.
Imi amintesc clipele petrecute cu baietii, Tudor si Catalin, in camera lor, camera tapetata în întregime cu carti (în putine locuri m-am simtit atât de bine) unde filozofam, râdeam si ne faceam planuri de viitor. Pe atunci Tudor, tânar geolog, colindând Muntii, incerca sa descopere nu numai misterele pietrelor ci si ale oamenilor. Vroia sa faca o a doua facultate : psihologia.
Mi-e dor de Tudor ! Asi dori atât de mult sa-i citesc cartea. Asi dori atât de mult sa ne putem vorbi ca altadata…
Ma gândesc acum la o poezie în care un barbat se întorcea de la razboi fara o mâna si îsi punea întrebari :
Cum o sa mai muncesc pamântul cu o singura mâna ?
Cum o sa-mi îmbratisez sotia cu o singura mâna ?
Cum o sa mai cânt la pian cu o singura mâna ?
……………………………………………………………………………..
Si a facut toate acestea de doua ori mai bine.
Va multumesc.
Adina