Un nou prozator: Tudor Bia, „cel ce urcă muntele”!

Posted on aprilie 25, 2013

7



           Trebuie să mărturisesc de la început că de puţine, foarte puţine ori, am întîmpinat cu sentimente atît de contradictorii o invitaţie la lansarea unei cărţi. În acest caz, bucurie şi teamă. Paradoxal, în acest caz, teama se hrăneşte din bucurie. Teama – difuză, ca o ceaţă îndepărtată; bucuria – compactă, atît de aproape inimii mele.

            Dar, care sunt „sursele” acestei stări emoţionale aparent tensionate? Le voi dezvălui, pe cît îmi va fi cu putinţă, proiectate pe două „orizonturi” ale percepţiei imediate. Biografic şi „bibliografic”. Autorul pe care am fost invitat să-l prezint publicului este un debutant. Nu ştiu despre el decît două lucruri. Dar, esenţiale: este fratele lui Cătălin Bia (despre care am mai scris pe acest blog)şi este un geolog cu toate „actele” în regulă, inclusiv doctorat în geologie şi o impresionantă experienţă a muntelui. Dar, printr-un accident al destinului, precum unui pictor i s-ar întuneca ochii ori unui compozitor i s-ar stinge auzul,  geologului Tudor Bia – căci despre el este vorba – i-au fost amputate picioarele! Această interdicţie dramatică de a mai urca pe munţi, pare să-i fi declanşat, în compensaţie,  nevoia unei altfel de „escalade”. A înlocuit ascensiunea fizică a lumii cu ascensiunea morală, spirituală, mărturisitoare a unui munte mult mai înalt, chiar dacă invizibil, care se află în chiar centrul fiinţei fiecăruia dintre noi. „Jurnalul” acestei noi ascensiuni a dat trup de litere cărţii sale Munţii (Editura Napoca Star, 2013). Cartea sa este, într-o mare măsură, şi literar vorbind, chiar un jurnal (al cautării de sine şi a lui Dumnezeu). Dar este şi un roman (al uceniciei şi al iniţierii). Este şi o mărturisire (spovedanie). Planuri epice suprapuse, sau intersectate, trimiteri culturale aluzive ori directe, „fişe” savante ale unor certitudini livreşti alternînd cu nesiguranţa îndoielii, toate conduc personajul narator-mărturisitor spre o pace finală, mai înaltă. Urcarea cu trudă dar şi cu speranţă mereu înnoită din geologic în teologic constituie epicul etic al cărţii. În orizontul credinţei, al Adevărului. Desigur, ecouri din învăţătura bunicului său, Părintele prof. Ioan Bunea (autor, între alte scrieri, al unei folositoare Fenomenologii a conştiinţei morale), pot fi detectate într-o discretă şi subtilă intertextualitate, în cartea lui Tudor Bia. O carte scrisă nu doar cu talent literar, dar şi cu inspiraţie creştină. Deşi poartă titlul Munţii, nu de expediţii în munţi e nevoie pentru a citi şi înţelege această carte, ci, mai degrabă, de o bibliotecă. Eu însumi, ca pregătire pentru lectura ei, am apelat la un  frumos –  şi pe cît de subţire, pe atît de dens – eseu al lui Ernest Bernea.

Scan

          „În urma unei greşeli, suferinţa vine ca o eliberare, ca o speranţă că te poţi vindeca de răul ce a pricinuit fapta ta necugetată. Alteori însă, suferinţa vine ca o pedeapsă nemeritată. Cugetul şi fapta îţi sunt curate, numai dragoste şi îndemn. Ceea ce e mai grav, răul vine deseori chiar de acolo unde ai săvîrşit bine.”

          „Cel ce urcă muntele plin de credinţă, luminează cărările şi biruie moartea, singurul tovarăş la acest drum greu. Noaptea şi luna cu ochii înşelători, noaptea şi stelele cu răsfrîngeri de mister se topesc în calea netulburată a dimineţii. Ah, zorile, zorile! Apare creasta rubinie, apoi ca argintul şi floarea de crin. În privirile celui ce urcă muntele se adună tot focul dimineţii, zarea albă, florile şi păsările, o mare de lumină cu fîlfîiri de înger. Un cîntec netulburat urzeşte o lume ca în ziua cea dintîi.”

            (Ernest Bernea, Cel ce urcă muntele, Editura Agora, Iaşi, 1966, p.20 şi p.22.)

Update. De la lansare. Foto: Cătălin Bia.

DSC03243

Posted in: Uncategorized