S-au împlinit – deja! – cinci ani de la moartea Monicăi Lovinescu (n. 19 noiembrie 1923, București – d. 20 aprilie 2008, Paris). Răsfoiesc jurnalele ei, recitesc nişte pagini din romanul ei Cuvîntul din cuvinte… Privesc, cu sentimente amestecate, fotografii… Îi ascult, a cîta oară?, vocea, acompaniată de aceea a lui Virgil Ierunca…
Aleg, pentru această aducere aminte, cîteva rînduri despre curaj din Epilog-ul deschis al volumului Unde scurte, publicat de Monica Lovinescu la Paris, în 1978. Şi nu sunt sigur, nu pot spune cu certitudine de la care dintre aceste date a trecut mai mult timp? Îmi amintesc diferenţa pe care o făcea C. Noica între exactitate şi adevăr. Şi cred că doar exactitatea aritmetică (neutră) nu pare suficientă pentru un răspuns adevărat (moral)!
„Desigur curajul este o noţiune discreditată în literatura noastră prin felul în care a fost sistematic folosită în mod ipocrit. (…) Şi saturaţia şi dezgustul sunt explicabile. Dar nu pot împiedica circulaţia cuvîntului. Nu ne spunea oare Vladimir Jankélévitch în Tratatul Virtuţilor, că nu există virtute mai uşor de pastişat decât curajul şi că orice etică a curajului ar trebui să înceapă printr’un tablou al parodiilor sale? Tabloul parodiilor ar putea fi net îmbogăţit prin observarea anumitor fenomene din viaţa literară românească. (…)
În acelaşi Tratat al Virtuţilor, Vladimir Jankélévitch nu confundă curajul cu ceea ce el numeşte <<spasmul unei prime decizii>>, ci îi presupune, pentru a-i acorda statutul de virtute o continuitate, curajul fiind, spune el, o stare. În acest sens, ar fi mai ales <<curajoşi>> aceia care renunţând la orice ispită de carieră socială şi de notorietate, îşi văd liniştiţi de treaba lor, fie că e vorba de scriitori sau cercetători. Sunt destul de numeroşi cu toate că gazetele se ocupă prea rareori de ei. Dar în aceasta constă şi <<curajul>> lor: în a asuma cu modestie riscul de a se afla mereu pe planul al doilea, dacă nu chiar în anonimat.
Pentru curajul mai spectacular, mai apropiat de felul banal în care este înţeleasă această noţiune, el se prezintă, contrazicând definiţia de mai sus, discontinuu printre scriitori. În afara excepţiilor, care, în mod logic, nu fac decât să confirme această regulă, se poate vorbi de <<intermitenţele curajului>> în sânul intelectualităţii. Mediul literar românesc se confundă cu o geografie complicată şi în continuă mişcare, curajoşii de ieri devenind deodată neutrii de azi iar compromişii de altădată metamorfozându-se în opozanţi îndârjiţi.”
(Pasaje extrase din volumul Monica Lovinescu, Unde scurte. Jurnal indirect, Editura Limite, 1978, p.485.)
Gogea's Blog 
Dan Dănilă
aprilie 28, 2013
Curajul Monicăi Lovinescu a avut, cred eu, marele dar de a fi molipsitor – mulți din cei care-i ascultau vocea la Europa Liberă au avut în ea un exemplu…
vasilegogea
aprilie 28, 2013
@Dan Dănilă
N-aş zice că a fost chiar… endemic! Dar, sigur, curajul autentic, ca „stare” continuă de veghe a conştiinţei, este, în multe circumstanţe, încurajator la rîndul său.
Corina Lăzărescu
aprilie 28, 2013
Salutare
Îndrăznesc să deranjez pentru că vreau să anunț adresa noului meu site http://www.corinalazarescu.ro
Sper să prezinte interes ca să putem călători împreună!
Toate bune,
Corina .
Anca Marin Butnarescu
aprilie 29, 2013
Un memorial minunat si de actualitate.
Interesant articol.
Culai
mai 1, 2013
Îl salut pe Dl Dănilă şi nu pot uita că admiraţiunea mea faţă de blogul Domniei Sale l-a făcut pe Dl Basile, Clementa noastră Gazdă (desigur, doar cu mine), să-l prindă-n blogroll. A rostit un adevăr scurt şi cuprinzător despre acea fiinţă cît un pumn de humă, dar ce Om şi mai ales, ce Suflet!
Fie-i Veşnică Pomenirea, Monicăi Lovinescu!…
Chiar de va fi-n acest cadru restrîns şi select.
Nu deviez şi nu rememorez, spre a mă afla-n treabă. Iar aporia lui Vladimir Jankélévitch afirm că mă reprezintă. Deşi n-am fost decît – o spun tot eu, că lăudători n-am, fragment mai mult solitar prin viaţă fiind -, un tronson de civilă şină peste care trecură şi drezine, şi marfare, şi rapide politice, cu politruci şi culturnici de toate calibrele. Nici n-aş putea să spun ceva mai bun şi mai precis despre cum am trăit eu curajul…, decît:
„…ar fi mai ales <> aceia care renunţând la orice ispită de carieră socială şi de notorietate, îşi văd liniştiţi de treaba lor…”
În 1974, de la polonezii-comersanţi de pe litoral mi-am achiziţionat un radio-tranzistor pe două baterii pătrăţoase, solid ca un tanc. Mai solid ca Solidarnosc, fiind el produs sovietic. Prindea absolut toate lungimile de unde din eter, cu o fidelitate de invidiat şi-n ciuda staţiilor de bruiaj care înţesau ţara, fără dese pierderi. Aşa am intrat eu în Contact aproape permanent – în afară de „gavarit mascva”, pe care-o ascultam doar pentru „pesnia” – cu Vocea Americii, apoi cu Radio Europa Liberă şi-n final cu Radio France Internationale. Căreia i-am rămas fidel pînă prin 1990: cînd şi RFI, dar şi alte prestigioase emisii mondiale ori s-au prostit, ori s-au aneantizat.
Pe Monica Lovinescu şi-al Domniei Sale nedespărţit Virgil Ierunca, în 1994, august-septembrie, am avut prilejul să-i văd şi aud, de la o distanţă cît latul curţii Librăriei din Curte, azi parcă doar Humanitas… Din curtea interioară a sediului GDS, precizez. Şi m-aş fi considerat un ins c-un vis împlinit frumos, de n-ar fi fost canalia liikheală să-mi strice acea reverie cu ochii deschişi.
Nu vorbesc de asistenţă, care era multă, diversificată şi-adunată mai mult să se vadă, decît să Îi vadă pe cei despre care eu încă mai credeam că-s miraje-n eter. Nici de atmosferă nu fac vorbire; decît, că era încins-pleoştită de asfinţitul unei zile puţin spus caniculare. Între alte neinspirate mizanscene liichelne, plasarea onorabililor oaspeţi la colţ de zidul dintre librărie şi GDS, după nişte mese melaminate, m-a strîns în spate. Peste imaginea acelei scene suprapunîndu-se cealaltă… Oaspeţii de vază părea că fuseseră aduşi la procesul şi nu la festivitatea lansării parcă al celui de-al 4-lea volum din „Unde scurte”. De atunci, mi-am asumat şi riscul de a nu fi-n ton cu părerile pozitive despre lichele şi comilitoni. Şi am păstrat pînă acum nealterată amărăciune de a-i fi văzut astfel pe cei doi Oameni integri.
vasilegogea
mai 1, 2013
@Culai
Da, bădie Culai, „Dom Basile” nu doar „vorbeşte”, dar şi „ascultă”!
Mulţam pentru vorba bună!