„Cazul Tribuna”. O opinie personală, cu voie de la… Nenea Iancu!

Posted on aprilie 29, 2013

21



„Cazul Tribuna” este, deja, de o notorietate de care nu avea nevoie şi care riscă să-i estompeze prestigiul pe care şi l-a construit cu efort, răbdare, echilibru şi fără ostentaţie în ultimii zece ani. Ani în care fostul redactor-şef, I. Maxim Danciu , cu experienţa îndelungată acumulată în redacţia publicaţiei şi cu tactul pedagogic al profesorului de jurnalism, nu doar a reconstruit şi restaurat o identitate revistei Tribuna, dar a format, investind încredere – confirmată pe deplin – o nouă redacţie. Adică, o echipă! Una în care nu şi-a asumat rolul de „căpitan”, ci pe acela de „antrenor”. La încheierea mandatului de redactor-şef a lui I. Maxim Danciu, scriam pe acest blog: „După zece ani ca redactor şef, I. Maxim Danciu nu lasă celor care îi vor urma doar o tribună, ci o adevărată agora. Binemerită “arhitectul restaurării” ei, chiar mai mult decît o amical-colegială “masă rotundă”,  respectul şi gratitudinea cititorilor, colaboratorilor şi ale redactorilor! Depinde de aceştia toţi ca această agora să rămînă un spaţiu cultural al dialogului civilizat şi să nu fie invadată de vacarm cacofonic!” (https://vasilegogea.wordpress.com/2012/12/18/i-maxim-danciu-preda-conducerea-revistei-clujene-tribuna/)

Am sperat ca avertismentul formulat atunci să fie invalidat. Dar, „n-a fost să fie”, vorba lui C. Noica.  Iată că, la patru luni doar, de la „predarea ştafetei”, „agora” tribunistă pare transformată într-o „peluză” în care „fumigenele” unor „fanatics” culturali ori doar culturnici fac aerul irespirabil! „Conflictul” dintre noul manager – redactor-şef, Mircea Arman şi colectivul redacţional (Ioan-Pavel Azap, Ştefan Manasia, Claudiu Groza, Oana Pughineanu, Ovidiu Petca, Ştefan Socaciu) a „expandat” la scară naţională, angajînd, de o parte sau de alta, „aliaţi” dintre cei mai neaşteptaţi, de toate „calibrele” şi „distribuiţi” atitudinal pe un interval etic delimitat între solidaritate şi complicitate. „Războiul” de la Tribuna, nu mai pare doar o confruntare în limitele procedurale instituţionalizate dintre două „viziuni” asupra politicii editoriale a revistei şi a „misiunii” ei culturale într-un spaţiu spiritual cu o accentuată şi istorică specificitate, ci o acţiune de „gherilă” culturală, declanşată la periferia unui alt „război”, care nu este al Tribunei.

Nu doresc să fac „rezumatul” sau istoricul crizei de la Tribuna. Sunt, cum spuneam, deja (prea) cunoscute. Voi încerca, de asemenea, să formulez doar o opinie personală, cît mai puţin subiectivă cu putinţă, fără să evoc sau să invoc experienţe ori relaţii personale cu redacţia şi redactorii revistei de-a lungul timpului, dar asumată fără echivoc aşa cum se poate vedea în cele ce urmează. Mai întîi, ca „nepot de litere” al marelui Caragiale, nu-mi pot reprima tentaţia de a reproduce (încă o dată!) atitudinea acestuia într-o situaţie oarecum asemănătoare:

“În sîngerosul an 1907, Nenea Iancu, aflat în exilul autoimpus la Berlin, scrie celebrul pamflet social 1907, din primăvară pînă-n toamnă, care provoacă odată în plus, dacă mai era nevoie, îngheţarea relaţiilor dramaturgului cu clasa politică (şi nu numai) din România. În acest context, Nenea Iancu acceptă să colaboreze, din cînd în cînd, la Opinia, ce apărea la Iaşi. De orientare conservatoare, ziarul vizase, în cîteva numere, pe studenţii “cuzişti”, care în “replică” au făcut “o vizită” la redacţie într-un… protocronic “stil mineresc 1990″. În ciuda acestui fapt, aceiaşi studenţi găsesc cu cale să adreseze lui Nenea Iancu o invitaţie la “festivalul Caragiale” care ar fi urmat să aibă loc pe scena Naţionalului ieşean, în organizarea societăţii studenţeşti “Uniunea”.

“Puţin obişnuit cu asemenea răsfăţări – notează Şerban Cioculescu în Viaţa lui I.L. Caragiale. Caragialiana,(Editura Eminescu, 1977) – şi mai ales sensibil la omagiul spontan al tinerimii”, Nenea Iancu dă, totuşi “un refuz categoric de la o mare înălţime morală”. Iată-l:

    “Stimate d-le preşedinte,

          Nu ştiu cum să vă spun cît de rău îmi pare că nu pot veni în mijlocul d-voastră. În urma recentelor incidente dintre d-nii studenţi ieşeni şi ziarul Opinia, la care am onoarea a colabora din cînd în cînd, înţelegeţi ce greu mi-ar fi să profit de graţioasa dv. invitaţie.  

           Om din popor, fără nume de naştere, fără avere, fără sprijin, mie nu mi-e permis un moment să uit – oricît de puţin ar însemna persoana mea ca publicist – că n-am avut pe lume alt protector decît libertatea tiparului. Şi aşa, credincios acestui singur şi bun protector, n-aş putea vreodată trece în tabăra cui crede că trebuie să-l lovească. Cu cît ar fi mai măgulitoare primirea pentru mine acolo, cu atît, fireşte, felonia mea ar fi mai reprobabilă.”

A bon entendeur, salut! – aş putea încheia. Cu menţiunea, necesară: toute proportion gardée!  Dar,  am „doar două vorbe să mai spun”. Acum.

1. „Tăcerea” prelungită chiar peste limitele de timp stabilite de lege a instituţiei care „patronează” juridic şi economic revista, „paralizia” decizională ce pare s-o fi atins pun în evidenţă (nu pentru prima dată la Tribuna! au mai fost cazuri şi la alte reviste de prestigiu din ţară!) un adevăr, aparent recunoscut de toată lumea, dar încălcat sistematic în anumite momente ale schimbărilor care au loc pe scena politică: anume, includerea abuzivă (şi, cum se poate constata, păguboasă dacă nu chiar catastrofală) a unor funcţii cu rol eminamente cultural în „nomenclatorul” supus „algoritmului” politic. Nu are importanţă „umbra” cărui partid politic este mai „deasă” în noua „orientare” a revistei. Fundamental este ca nici un partid să nici nu-şi imagineze că ar putea „controla” în vreun fel o revistă de cultură! A pune cultura în slujba politicului este o intreprindere nu doar periculoasă, dar de-a dreptul criminală. De n-ar fi alte victime decît cei ce s-ar lăsa amăgiţi (sau cumpăraţi) de această prestidigitaţie amintind epoci pe care le credeam definitiv aruncate la coşul de gunoi al istoriei şi tot ar fi prea mult! (A ţi se interzice dreptul la opinie, fie ea chiar şi despre starea de lucruri din instituţia în care lucrezi, seamănă cu interdicţia, din anii comunismului, de a formula critici la adresa realităţii din ţară sub ameninţarea acuzaţiei de trădare!)

2. Tribuna, reprezintă în Transilvania, şi prin aceasta în România, un bun simbolic public. Un bun cultural reprezentativ, care a concentrat/arhivat în paginile ei, dar a şi promovat prin „prelungirile” ei militante, în cei peste 120 de ani de cînd există, graţiei fondatorului ei, Ioan Slavici, toate elementele de conţinut ale unui brand cultural inalienabil. Un posibil argument de valoare în competiţia urbei pentru cîştigarea statutului de capitală culturală europeană! Recomand, pentru cei ce mai au nevoie să-şi împrospăteze memoria cu privire la istoria Tribunei, excepţionalul volum colectiv TRIBUNA 120. STUDII. Evocări. Amintiri. Analize, apărut, în coordonarea lui I. Maxim Danciu, firesc la Editura TRIBUNA, în anul 2004. Subliniez aceste aspecte întrucît,  ceea ce „se vede” în „noua orientare” a revistei arată mai degrabă o îndepărtare de aceste dimensiuni fondatoare şi o „vasalizare” a ei unor  grupări, sau doar grupuri de scriitori, publicişti, colaboratori nu numai departe de Cluj şi Transilvania, dar, adesea, străini de spiritul ei. Care par motivaţi doar de orgolii rănite sau vanităţi nesatisfăcute.  Faţă de acest „derapaj” al noului manager – redactor-şef, mai urgent decît faţă de abuzurile administrative semnalate de redactori, cred că istituţiile abilitate ar trebui să ia decizii ferme. Consiliul judeţean Cluj, preşedintele acestuia, ar trebui să înţeleagă că, deşi aparent ar putea să aibă şi unele aspecte comune, criza de la Tribuna trebuie gestionată folosind cu totul alte instrumente decît… criza de la „U„! Revista Tribuna este, alături de universităţile din Cluj, teatre, biblioteci, muzee, uniunile de creaţie reprezentate prin filialele lor şi, desigur, alături de alte reviste clujene (precum STEAUA şi  Apostrof, pentru a numi doar două), unul dintre „producătorii” de prestigiu intelectual al urbei. Adică, un „produs” care le cam lipseşte politicienilor, dar care nu poate fi eliminat din „oferta” culturală a oraşului. Aşa cum, la limită (pe care n-o doresc, nicidecum!) s-ar putea elimina o echipă de fotbal!

Studenţi, scriitori, artişti, universitari, oameni de ştiinţă, cititori clujeni trec zilnic pe lîngă poarta Tribunei.  Care pare, simbolic, încuiată şi pusă sub pază! Am ajuns să văd poliţişti şi jandarmi la uşa revistei! Mărturisesc dezamăgit pînă la revoltă: am debutat în literatură, aproape simultan în revistele Echinox, Tribuna şi Vatra, în urmă cu aproape patruzeci de ani. De atunci am colaborat la Tribuna, cu o ritmicitate dictată de împrejurări dintre cele mai diferite. Dar niciodată, absolut niciodată cu jandarmi şi poliţişti la poartă! Ajunge! A venit ceasul ca porţile Tribunei să se deschidă din nou!

Posted in: Spune acum!