Două (chiar trei sau patru) noi întîmpinări la „MOFTEME”

Din recolta „Anului Caragiale“

    MARTA  PETREU:

În căutarea autorului  

          N-a trecut fără folos „Anul Caragiale“, ca dovadă mulţimea cărţilor, bune, despre universul creat de scriitor ca-n joa-că, de fapt cu multă muncă („Numai Dumnezeu şi Compania luminatului ştiu cît costă o pagină scrisă în sfîrşit pe curat. Grea muncă, adevărat!…“, recunoştea autorul într-o scrisoare către Dr. I. Duscian) şi cu nu mai puţin talent îngemănat cu inteligenţa. Se ştie că opera unui mare scriitor, şi numai ea, este aptă să inspire şi să suporte interpretări din mai multe perspective şi că universul unui asemenea autor poate fi cartografiat numai luînd în calcul complementaritatea diferitelor interpretări critice. În cazul lui Caragiale, care este un asemenea autor mare, exegeza a atins în acest moment o subtilitate de-a dreptul euforică. Dan C. Mihăilescu, un înrăit admirator al acestuia, a îmbogăţit recolta literară a anului 2012 cu volumul I. L. Caragiale şi caligrafia plăcerii: Despre eul din scrisori (Bucureşti: Editura Humanitas, 2012). Preocupat de a reconstitui fiinţa vie a omului care-a fost Caragiale, eseistul porneşte de la textele ca intenţie cel mai puţin literare rămase de la acesta, adică de la scrisori (sigur, un mai bun punct de pornire ar fi fost un… jurnal!, niscaiva „caiete“ precum acelea ale lui Cioran, dar de unde nu-i, nici eseistul nu cere). Iar de la textul scrisorilor, călătorind prin operă şi prin comentariile critice existente, eseistul reconstituie portretul lui Caragiale. În eseul „Un veac de posteritate“, care prefaţează acest voiaj de plăcere prin lumea (relativ) intimă a lui Caragiale, Dan C. Mihăilescu observă, îndreptăţit, că la un veac de la moartea autorului Momentelor, marele cîştig este însuşi faptul că acesta a fost acceptat, în atipicitatea lui tipică, în „organismul“ culturii române şi metabolizat ca atare. Ceea ce, cred eu, ne dă dreptul să mai avem o speranţă în ceea ce ne priveşte. Documentată şi scrisă cu inimitabil răsfăţ, cartea lui Dan C. Mihăilescu este o frumoasă împlinire a anului literar 2012.

O cărticică pentru mofturile şi temele lui CARAGIALE

          ÎNTRE TEXTELE ingenioase despre Nenea Iancu se numără şi cărticica (la propiru, căci 86 de pagini în format mic) lui Vasile Gogea, Mofteme (Bistriţa: Editura Charmides, 2012). Gogea îl ştie, cred, pe Caragiale pe dinafară şi intră în acest univers literar din orice direcţie. Pe deasupra, aşa cum se vede şi din acest volum, cunoaşte în amănunţime bibliografia critică, pe care o citează cu plăcere şi cu admiraţie, Moftemele lui dialogînd şi cu autorul Momentelor, şi cu exegeţii acestuia. Pe această bază şi folosindu-şi la maximum spiritul combinatoriu ce-i este propriu, Vasile Gogea duce mai departe, în mici eseuri sclipitoare, numeroase interpretări deja existente. Caragiale este un scriitor universal care are tot mai mulţi comentatori ce-şi dau seama de asta, mi-a trecut prin minte citind Moftemele lui Vasile Gogea.

„Pedagogul absolut“ în ediţie integrală

          NICOLAE BÂRNA şi Constantin Hârlav au avut ideea inspirată de-a compune o carte despre viaţa şi faptele lui Marius Chicoş Rostogan: Marius Chicoş Rostogan. Pedagog-absolut. Viaţa lui – operele – activitatea – etc. (antologie, ediţie îngrijită, comentarii şi note: Nicolae Bârna şi Constantin Hârlav, Piteşti: Editura Karta-Graphic, 2012). La textele literare care-l au ca erou pe Rostogan, cei doi autori ai antologiei au adăugat scrisorile în care Caragiale se referă într-un fel oarecare la minunatul său personaj, apoi o bogată iconografie, aşa că pedagogul nostru apare în întreaga lui splendoare. Cele două studii introductive sînt interesante. După ce am rîs de-a lungul a peste o sută de pagini, mi-am păstrat cu obstinaţie părerea că distinsul pedagog este unul dintre cele mai inteligente şi instruite personaje caragialiene, numai nemuritorul Mitică întrecîndu-l în inteligenţă, dar nu şi-n pedanta sa cultură – de factură nemţească, cum îi şade bine unui ardelean. Deci, o carte încîntătoare.

(În revista APOSTROF, » anul XXIV, 2013, nr. 3 (274) )

Aşteptîndu-l pe… Nenea Iancu! (Foto: Gabriela Günter, Braşov, 2013)

*

 

 

 

 Semn De Carte:

Caragiale între contraste de Gheorghe Grigurcu

I. L. Caragiale: un autor al contrastelor, atît în structura operei sale, cît şi în raportarea acesteia la contextul literar-cultural în care se înscrie. Personajul său favorit e unul al deriziunii, moftangiul naţional, omul kitsch, la antipodul celui profund, cu tangenţă la absolut, al Luceafărului, cu o astfel de fervoare cultivat încît s-a produs impresia că ar reprezenta o faţă a scriitorului însuşi. Dar poate fi redus autorul Nopţii furtunoase la asemenea trăsături intrate deja în circuitul locurilor comune? Nu cumva există şi un revers al deprecierii comice, al absurdului jovial în care pare a excela acesta? Vasile Gogea e unul dintre analiştii, tot mai mulţi în ultima vreme, care socotesc că, pătrunzînd în acea „casă a oglinzilor” care e creaţia în cauză, putem vorbi şi despre un Caragiale abisal: „Pentru că, în mod surprinzător, în orice moment oglinzile deformante din această «casă» se pot dovedi a fi chiar «ferestre» transparente, cu vedere spre realitate. Or, dacă imaginile din oglinzi ne pot, la extrem, revolta, realitatea de dincolo de ferestre ne înspăimîntă. Pentru că prin astfel de «ferestre» poţi vedea afară, dar poţi – cu puţin curaj – să zăreşti şi abisul din tine însuţi. Şi, de acolo, de undeva, Nenea Anghelache, «cuminte», ne face cu ochiul!”. Dintr-un atare punct de vedere însuşi carnavalul, care e un fundal lesne de constatat al creaţiei caragialiene, n-ar constitui decît un ritual cu finalitatea ocultă a exorcizării răului, a anihilării celor şapte păcate fundamentale, ritual aşadar izvorît din teama unor pedepse. În sprijin e citat John Bossy: „Carnavalul era un bărbat gras; în timpul sărbătorii era obligatoriu să se mănînce mult, mai ales lucruri grase, cum ar fi porcii şi dovlecii şi să se consume băuturi corespunzătoare. La Nantes, Marţea Absoluţiunii era dedicată Sfîntului Dégobillard (Sfîntul Vomă), despre care am fi înclinaţi să credem că era patronul întregii sărbători” (Christianity in the West 1400-1700). De unde deducţia că pofta de mîncare şi băutură a eroilor lui Caragiale e o „adevărată «bulimie de stress»”. Omul kitsch ar avea totuşi o angoasă existenţială generată de thanatos, pe care o parează… mîncînd şi bînd, ceea ce ar însemna că nu doar Năpasta sau nuvelele ar ilustra latura gravă a scriitorului, ci şi restul operei sale care ar poseda un background insesizabil la prima vedere, opus celui vizibil, al bunei dispoziţii imanente. Vasile Gogea chiar numeşte cîteva speţe ale fricii, aşa cum se înfăţişează în textele lui Caragiale: atavică, domestică, socială, morală, creştină, rasială, cosmică, afirmînd conclusiv că „frica pare să fie, în universul literar al lui Caragiale, singurul sentiment uman rezistent la coroziunea moftului”. Şi un alt contrast al lui Nenea Iancu: cel în raport cu naţionalul. Caragiale a persiflat constant discursul de tip „patriotard”, refuzîndu-i pe „românii verzi” ca pe o întruchipare „idealizată” a lui Mitică, id est a omului kitsch. La rîndul d-sale, Vasile Gogea ia „peste gambă” influenţa interbelică a lui „Don’ Nae” (de parcă ar fi un Nae Girimea şi nu, orice s-ar spune, un faimos profesor de filosofie cu discipoli şi mai faimoşi!). Citează pe cineva care afirmă că „românii verzi pe care-i batjocoreşte Caragiale sînt protolegionarii lui Codreanu”. Să nu ne ascundem după deget. Naţionalismul nu se rezumă la cămăşile verzi, ci e o orientare perenă a concepţiei politice autohtone, a paşoptiştilor, a lui Hasdeu, a lui Eminescu, a lui N. Iorga etc. În chip special contează Eminescu, pe care, fie că ne convine, fie că nu, I. Negoiţescu l-a caracterizat drept „protolegionar”. N-ar trebui să procedăm cu frivolă lejeritate, afirmînd că „elita” generaţiei ‘27 s-ar fi distanţat de Caragiale „înainte de a-l citi” (s-a recurs şi la o asemenea formulă riscantă!) sau pentru că ar fi fost ofuscată de „inteligenţa” scriitorului („elita” care ar fi fost… beoţiană, nu-i aşa?). Pur şi simplu avea loc ciocnirea dintre două plăci tectonice ale unei mentalităţi, care s-a păstrat pînă azi, ale căror mişcări alcătuiesc o fenomenologie dintre cele mai demne de interes în arealul românesc. Exultanţa naţionalistă ori scepticismul etic (vezi Cioran, dar şi reacţia unor contemporani care întorc pe dos xenofobia, despărţindu-se pe un ton vehement de propria naţie) ne vor însoţi, după toate probabilităţile, şi de-acum înainte, pentru ultima ipostază un punct de reper rămînînd, fireşte, îndărătnicul incredul care a fost Nenea Iancu. ________________ Vasile Gogea, Mofteme, Edit. Charmides, Bistriţa, 2012, 88 pag.

(În România literară, 2013 > Numarul 17 )

*

                Deşi verba volant, trebuie să consemnez, cu aceeaşi gratitudine, şi generoasa prezentare făcută MOFTEME-lor de Valentin Protopopescu, în ediţia din 30 aprilie a.c. a emisiunii „Texte şi pretexte„, la Radio România Cultural. Precum şi agreabila convorbire (între altele, şi despre MOFTEME), cu mai tînărul meu prieten, filosoful şi teologul Nicolae Turcan, gazdă amabilă în studioul postului de Radio RENAŞTEREA (http://www.radiorenasterea.ro/pages/article.php?id_link=542).

Etichetat: Apostrof, Caragiale, Gheorghe grigurcu, Marta Petreu, mofteme, Nicolae Turcan, Radio Renasterea, Radio Romania Cultural, Romania literara, Valentin Protopopescu, Vasile Gogea

Posted in: OftalMOFTologia