Magda URSACHE:
Memento Mihai Buracu: „Eu sunt scribul…”
În Săptămîna Patimilor, timp predestinat, am primit de la fiica lui Mihai Buracu, doamna Mihaela Ciobotea, cartea-memento Eu sunt scribul… Amintiri şi poezii din închisoare, Editura Filos, 2012.
*
Amintiri? Palid cuvîntul din subtitlu. Experimentul Piteşti e cel mai sumbru episod al comunismului. Soljeniţîn îl numeşte „cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane”, pentru Virgil Ierunca e „arhipelag al ororii”, „laboratoire concentrationnaire”, Goma găseşte titlul cel mai dramatic: Patimile după Piteşti (C.R., 1999), iar Dario Fertilio, Muzică pentru lupi (2010). Ziaristului de la Corriere della Sera i se pare că România a atins „tristul record al terorii”. Da, ţara noastră a intrat în cartea de oroare cu experimentul Piteşti.
Cît sadism poate produce comunismul dacă vrei să-ţi rozi venele ca să te sinucizi şi să scapi. Dacă te arunci în sîrma ghimpată strigînd santinelei: „Trage!”. „Ei nu, criminalule, de murit mori cînd vreau eu!”, hotăra Eugen Ţurcanu, organizatorul „iadului” (Sorin Lavric), la ordinul lui Nicolschi, Directorul General al Serviciului de Anchete în Ministerul de Interne. Goma îi păstrează numele real monstrului cu bărbia „corn de rinocer”, în cutremurătorul său docu-roman.
Aşadar, deţinuţii nu aveau nici drept la moarte; torţionarii evitau să-i omoare, ca tortura să dureze cît mai mult şi ştiau cum s-o facă. Studentul lui Heidegger, Costache Oprişan, apreciat de Blaga şi de D.D. Roşca, avea 37 de kilograme cînd a murit, în ’57, la Văcăreşti, de oftică. Sîngele lui se mai păstra în ’52, scrie Virgil Ierunca, pe pereţii camerei 4 spital, care numai spital nu era, ci „Golgotă românească”, după părintele Gh. Calciu-Dumitreasa, trecut prin Piteşti, Jilava, Aiud.
Programul Ţurcanu antimemorie, antireligie, antifamilie, antitradiţie a fost bine pus la cale, deci reuşit: lobotomizaţi prin chinuri insuportabile fiecare, apoi împinşi să se schingiuiască unul pe altul. O tortură inumană, continuă, de 24 de ore din 24 (v. Dr. Nicu Ioniţă, Postrauma de detenţie şi urmările ei, Fundaţia Acad. Civică, 2008): bătăi pînă la leşin şi după leşin, ţeste sfărîmate, dinţi sfărîmaţi cu lovituri de bocanc, ochi scoşi, timpane sparte, păr smuls fir cu fir, unghii smulse, arsuri cu ţigara, zeamă fierbinte turnată pe gît, cîrpa de WC astupînd gura care urla… „Figura leului”, invenţia lui Ţurcanu, însemna asfixierea prin băgarea capului în tinetă. Sub lovituri, deţinutul făcea „broasca”, pe marginea aceleiaşi tinete. Mai era şi „aeroplanul”: forţaţi să se arunce pe podea pînă-şi rupeau coastele. Pe Bogdanovici, fostul coleg de frăţie legionară, Ţurcanu l-a omorît în cizme; i-a săltat pe stern pînă n-a mai respirat. A avut noroc. Pop Cornel, alt coleg de frăţie pe care l-a folosit ca bătăuş, nu mai avea faţă de om, cu ochi, cu nas, cu buze. Doar o masă de carne tumefiată; pe spate – brazde adînci de la ciomege, îngrozindu-i pe ceilalţi. Mărtinuş, torţionarul lui Nicu Ioniţă din camera 1 subsol, exersa „balaurul”: apăsa cu un picior pe abdomen, cu altul pe gît, pînă cînd limba se umfla şi ieşea din gură.
„Spun!”, ţipai din spaima de a fi măcelărit, jupuit de viu. Spun că mi-am violat mama şi soţia, spun unde am ascuns arme şi cărţi (cartea „subversivă” era considerată armă). „Mă autodemasc! Sînt un bandit care a făcut crime şi vreau să scot putregaiul din mine”. Putregaiul însemna Biserica, Şcoala, Părinţii, Tradiţia.
Da, fabulai ca să scapi de schingiuire şi începeai să crezi în autobiografia fabricată sub chin. Prin violenţă extremă s-a ajuns la degradare morală extremă, de la om la neom FND (Fără Neam şi Dumnezeu).
Mihai Buracu şi-a făcut datoria de onoare: a istorisit cum a fost, anulînd acel angajament cerut de Securitate la eliberare, că nu va spune nimănui nimic din ce i s-a întîmplat. A mărturisit căderea, onest şi demn, în Tăbliţele de săpun de la Itşet-ip, mărturie aflată acum la a treia ediţie (prima, la MJM din Craiova, 2003, a doua la Limes, 2008). „Deţinut de conştiinţă”, aşa îl numeşte Gheorghe Grigurcu în prefaţa la cea de a doua ediţie. A fost condamnat pentru „delict de uneltire” la 2 ani de temniţă, dar a continuat pedeapsa 5 ani, pentru că ofiţerul politic l-a notat cu „purtare f. rea”.
E limpede că Mihai Buracu n-a fost înscris în Frăţia de Cruce; nici nu avea vîrsta necesară. „Uneltitorul” făcea parte dintr-un cerc de prieteni. Strîngeau bani s-o ajute pe profesoara de română, al cărei soţ fusese închis pe nedrept. Arestat în 7 iunie ’49, a intrat în „laboratorul” de „re-educare” de la Piteşti, în 1951, unde, timp de două luni, a fost tratat cu o cruzime neverosimilă. Chinurile l-au albit complet, la 21 de ani. Fiul preotului militar Coriolan Iosif Buracu a fost educat în spirit creştin şi naţional, atîta tot. Şi nu din întîmplare au fost aleşi să fie „re-educaţi” tocmai astfel de tineri. Judecătorii (verdictul era dat de Securitate) au fost darnici în a împărţi ani grei de temniţă pentru „crimă de uneltire” sau pentru „delict de uneltire” tocmai elevilor şi studenţilor creştini şi patrioţi. Creştinul trebuia să devină ateu, iar „patriotismul burghez” trebuia repudiat. Admise erau doar iubirea faţă de URSS şi ura faţă de „România burghezo-moşierească”.
Cînd absolventul de liceu a intrat în camera 4 spital, împreună cu alţi 21 de elevi (grupul FDC Severin), „reeducaţii” din încăpere sculptau cruciuliţe în os. Avea să afle repede că se sculpta în carnea şi-n oasele tovarăşului de celulă. Solidaritatea între deţinuţi politici trebuia distrusă.
Afară, se ştia că închisoarea Piteşti deţinea sală de lectură, chiar cinema… Ce mai! Un „poem pedagogic” à la Makarenko, început la Suceava, continuat la Jilava, Piteşti, Gherla, Sighet, Ocnele Mari, Văcăreşti, Canal…
Odată cu lingura de terci, sărat anume ca să vrei apă şi să nu ţi se dea, Mihai Buracu a trebuit să înghită terciul ideologic. Îndoctrinarea cu anasîna. Mîncau din gamela în care urinaseră, asta cînd mîncau. Înfometarea îi prăbuşea. În Cumplite încercări, doamne! Anii de mucenicie ai temniţelor comuniste, ed. Christiana, p. 553, Marcel Petrişor povesteşte despre alternativa zeamă chioară/ friptură: „Speranţa săturării ardea în tot flămîndul”. Dacă acceptai duhul, adică schimbarea de atitudine, aveai parte de friptane de ½ kg; altfel, de bătaie şi de izolare. Cei care refuzau ajungeau „schelete în saci de piele” (p. 556).
Dacă nu-l loveai (la comandă) destul de tare pe camarad, te denunţa că l-ai lovit de formă. Ia să fi dat cuiva o aspirină sau un colţ de pîine! Mihai Buracu a înregistrat îngrozit toate torturile terifiante: de la bătaie lăsînd pe podea bălţi de sînge şi de urină pînă la „botezul” cu capul în hîrdău. A participat la slujba neagră, pe roluri: el a fost asinul lui Iisus. Preotul „oficia” cu un falus din săpun, atîrnat de gît, la care trebuiau să se închine cu toţii. Şi să urineze pe cel care interpreta rolul lui Hristos. Părintele Arsenie Boca avea să-l picteze pe pruncul Iisus în zeghe. Şi, minune, securiştii n-au observat: icoana a rămas pe peretele bisericii.
Cînd tînărul Buracu a fost cuprins de neputinţă, atunci a primit semnul. A auzit o voce de copilă strigîndu-l: Mihai! Asta i-a dat forţă să reziste. A vrut să creadă că era glasul iubitei sale de-o viaţă, logodnică şi soţie, Margareta Marianek?
În excelenta prefaţă la a II-a ediţie a Tăbliţelor de la Itşet-ip (de ce-o fi lipsind la noua reeditare, postfaţa lui Sorin Lavric devenind prefaţă?), Gheorghe Grigurcu constată că feliile de săpun pe care se scrijeleau interturnătoriile au fost atît de multe, cît să formeze „o bibliotecă”. A delaţiunii, ca urmare a torturării atroce. Pe tăbliţa de săpun repartizată – papirusul închisorii comuniste – „scribul” zgîria cu acul demascarea: a lui, dar şi a prietenului, denunţat ca hoţ, sabotor al regimului, criminal. Prietenul făcea la fel.
Mihai Buracu a ales Calea: după martirajul detenţiei, martirajul spovedaniei care şterge păcatul. Spovedania pentru a-şi trezvi sufletul, a-l vindeca prin asumarea vinei, creştineşte.
Istoria, cînd rollerizată, cînd wieselizată (cuvîntul lui Paul Goma), ocoleşte tragedia „reeducării”. E în trend să ştergem cu buretele grozăviile întîmplate în închisori, ca să zugrăvim o etnoimagine în negru (sau în gri cinic), fără eroi, fără martiri.
Da, a fost un simulacru de proces, în decembrie ’54. S-a găsit explicaţia că legionarii ar fi vrut să compromită PCR-ul prin acţiuni teroriste în închisori şi că la vîrf nu s-a ştiut. Nu puteai ascunde un ac, dar bîte, pari, frînghii, curele? Administraţia ştia prea bine de experiment, Ţurcanu ieşea din puşcărie cu bilet de voie. De altfel, s-a considerat trădat, şi cînd Securitatea a dispus încetarea violenţelor la Piteşti, în mai ’51, şi cînd a fost condamnat. Nu Petre Goiciu a primit pedeapsă pentru „experimentul” de la Gherla, ci „fascistul” Pop Cornel, împins să torţioneze după ce a fost torţionat. Nici Teohari Georgescu, nici Koller, nici Marina, ofiţer politic la Gherla, nici Avădanei, ofiţer politic tot la Gherla, nici gardienii şefi de la Piteşti, Ciobanu şi Mândruţă n-au fost condamnaţi.
Pe Koller l-a lăsat să plece în SUA Ceauşescu; Drăghici s-a mutat, după ’89, în Ungaria, ca azilant politic. Col. Zeller, care a şters urmele, a rămas şi el necondamnat. Şi-a tras un glonte în cap (după D. Bacu) într-un cimitir ortodox. Să fi încercat vreun regret, să fi fost bîntuit de cei torturaţi? Aşa ni se tot spune: să aşteptăm căinţa torţionarului. Ştiţi vreun torţionar pocăit? L-o fi cuprins regretul pe locotenentul. Dumitrescu (pianist în timpul liber), inspectorul penitenciarului Piteşti, cîntînd „muzică pentru lupi” după ce supraveghea scena bătăii prin vizetă? Cînd şi dacă victimele erau pe cale să-i biruie pe ciomăgarii lui Ţurcanu, intrau peste ei gardienii şi ofiţerii politici, să-i salveze pe ţurcani.
O fi avut remuşcări devotata lui Stalin (care i-a împuşcat soţul, pe Marcel Pauker), „Passionaria Balcanilor”, militant „iluminată a religiei bolşevice”, cum o caracterizează comunistologul V. Tismăneanu? Supraveghea prin vizeta închisorii din Piteşti „reeducarea”, deşi atunci era ministru de Externe, nu de Interne. Cît despre Pantiuşa, după ce îi curăţase stahanovist pe rezistenţii din munţi, asculta Europa liberă cu vodka la picior.
„Nürnbergurile sînt rezervate numai unora”, nota Monica Lovinescu, în Jurnal esenţial, februarie ’92. În loc să-i slăvim pe eroi in eternum, îi preamărim pe non-eroi (pe Ana Pauker, unii se grăbesc s-o disculpe, prezentînd-o ca victima antisemitului Dej). Ca şi cum n-ar fi fost destul că torţionarii au fost trataţi cu pensii uriaşe, mai trebuie (după ongista Sandra Pralong) să avem empatie pentru călăi, ca „suflete prihănite”. Să-i privim cu milă, cu blîndeţe creştină, cînd ne-au vrut atei, cînd ne-au anulat libertatea de religie?
Lui Goma i se reproşează (chiar în Raportul cel final) că-i prea pătimaş (ca şi cum ai putea vorbi fără patimă despre Patimile după Piteşti), că nu uită şi nu iartă. Pe cine? Pe torţionarii criminali?
Ni se cere cumpătare, ni se cere să judecăm „la rece”, să fim obiectivi, neresentimentari cu călăii. Respectul pentru martiri e, după unii, revanşard, cuvînt luat din dicţionarul Cominternului. Un sufleţel sensibil scria că n-ar vrea deloc să-şi împovăreze mintea cu atîtea orori, că-i repugnă astfel de rememorări despre oameni chinuiţi. Dar cum să dezvolţi conştiinţa jertfei întru Hristos, dacă în şcoală nu se învaţă despre martiriul celor care n-au cedat, dacă nu se predă disciplina Martiriologie la facultăţile de Istorie? Nici B.O.R. nu se grăbeşte să-i recunoască pe sfinţii închisorilor.
Tinerii nu ştiu mai nimic despre lupta altor tineri contra dictaturii anticreştine şi antidemocrate, Însuşi semnatarul prefeţei, Sorin Lavric, recunoaşte că a auzit despre abatorul cel mai însîngerat, închisoarea Piteşti, abia după ’89. Propaganda comunistă ne „re-educa” tenace. Cine din generaţia mea n-a fost dus cu şcoala (stalinizată) la muzeul Ilie Pintilie, n-a învăţat despre „eroinele clasei muncitoare” Olga şi Donca, n-a recitat versurile celor 3 graţii roşii Cassian – Porumbacu – Banuş? Postsocialist, am sperat să fie evocaţi nu anii de ucenicie (gorkieni), ci anii de mucenicie.
S-a spart, e drept, tăcerea asurzitoare privind martirajul de care au fost capabili mulţi: şi lideri politici, şi preoţi, şi scriitori, oricît ar nega-o intelectuali de serviciu şi în servicii, vorbind despre „tehnica neputinţei” la românii certaţi ciclic drept „neisprăviţi mioritici”. Există site-ul http://www.fenomenulpitesti.ro/, dar un Memento Piteşti, după modelul Memento Gulag al lui Stéphane Courtois, ar trebui să se desfăşoare anual, la zi hotărîtă. La Mănăstirea „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, păstorită de Părintele Iustin Pârvu, vin grupuri de elevi să se închine şi să aprindă lumină la moaştele torturaţilor în închisori. La Aiud, Mănăstirea „Sf. Cruce” include şi primul centru de cercetări martiriologice, dar cred că ar trebui înfiinţat cîte un muzeu al martiriului în fiecare închisoare politică.
Conchizînd: Eu sunt scribul…, carte a documentului, dar şi a sentimentului de revoltă, trebuie aşezată la îndemîna tinerilor pe cale de a fi „reeducaţi” iarăşi programat, să uite (sau mai rău, să nege) episoadele de martiriu ale istoriei noastre.
___________________________________
Acest text a fost oferit cu generozitate de Doamna Magda Ursache, pentru Gogea’s Blog, imediat după postarea dedicată site-ului http://www.memoria.ro/. Îl consider un exemplar gest de solidaritate binemeritînd toată gratitudinea care, nu mă îndoiesc, va fi împărtăşită de mulţi, încă, din cei puţini care nu pot să uite. Mărturisesc, însă, că am şi motive personale, „subiective”, să-l găzduiesc: Mihai Buracu, asemenea lui Paul Goma, Ion Gavrilă Ogoranu şi mulţi alţi „camarazi” ai săi au fost elevi ai Liceului „Radu Negru” din Făgăraş, vestită „şcoală de reacţionari”, pe care, nevrednic, îmi recunosc „culpa” de a o fi absolvit şi eu.(V.G.)
Vezi despre Mihai Buracu şi http://www.fenomenulpitesti.ro/mihai-buracu-1930-2011.
Pop Emil
mai 17, 2013
Cutremurator ! Ar trebui cercetate si cauzele pentru care de la 1918 incoace statul roman este intr+un permanent declin.
Culai
mai 17, 2013
La cutremurătoarele mărturii, mintea (ţi) se blochează, limba îşi piere graiul… Cînd te trezeşti din coşmarul lecturii, pici în coşmarescul cotidian, retroactiv.
Mi-aduc aminte că politrucii ceauşişti au desfiinţat „statutul” de deţinut politic şi au pus bazele extinderii spitalelor psihiatrice (de prin 1970), pentru cei cărora ţurcani ajunşi medici „în domeniu” puneau diagnostice începînd cu expresia „sindrom discordant cu pusee (anti/sociale)…”, după care urma tot repertoriul diagnozelor din practica în domeniu. Cu aceste stigmate la purtător, mulţi s-au cuminţit, temători să nu ajungă „la casa de nebuni”… Nefiind nebuni-nebuni, ci oameni sinceri, revoltaţi de minciunile demagogice şi abuzurile activiştilor „de teren”. Asta, în timp ce tot acelor ţurcani-medici-psi li se interzicea să li se mai pună copiilor diagnostice psihiatrice relevante, „ca să nu se creadă, tovagrăşi, că ţagra noastgră a ajuns o ţagră de nebuni…” (citez din memorie, dar expozeul s-a dat, nu mai ştiu la care congres). De pe atunci, şcolile speciale au tot mers în regres, ajungîndu-se-n pragul lui 1989 pînă aproape de desfiinţare. Aşa s-a ajuns ca-n învăţămîntul pentru copii normali să fie înscrişi tot felul de taraţi care frînau cursul învăţării. Iar învăţătorii, profesorii erau beşteliţi prin şedinţe, în presa demagogizată, că nu ştiu să aplice „tratamentul diferenţiat pe grupe de pricepere”. Aşa am ajuns eu să fiu obligat, printre alţii, să preiau un oligofren într-a V-a, să-l realfabetizez an de an, trimestru de trimestru, zi de zi, ca la final să primească şi un certificat de absolvire cu note ce-i drept la limită. Că, vezi, Doamne – pardon, Tovarăşi! – nu mai aveai dreptul nici măcar la corigenţe, necum repetenţii corective… Iar scăderea notei la purtare unei loaze, unui viitor infractor profitor, care deja percepea tarele permisive ale sistemului, îl aruncau pe diriginte-n moara consiliilor profesorale-n care neapărat prezida un inspector şcolar şi un activist „de la centru”, să-l judece „tovărăşeşete” pe cadrul didactic neorientat ideologic…
Am avut norocul să mă pot extrage din „sistemul de învăţămînt”. Un noroc a la Pyrrus, căci unde-am ajuns, am dat peste nu oameni de cultură, ci peste manipulanţi de unităţi de bibliotecă şi culturnici. Pot să se supere bibliotecarii oneşti, dar eu nu pe ei îi acuz; cu ei, victimizaţi şi martirizaţi anonimi, de unii directori-activişti (înainte, ca şi acum) care cică au reformulat bibliotecile-n post-1989, am fost solidar pătimaş.
Revin la învăţămîntul abramburat deja de prin anii’80 ai dusului secul. În 1982, am plecat la o altă şcoală din judeţ (temei legal, nu existau transferuri disciplinare, ci doar destituiri cu tamtam şi aproape niciodată demisii la cerere). La un an-doi, un (alt) oligofren din clasa la care am fost diriginte un an doar, a înfipt bisturiul (erau la ora de „laborator”, se lucra cu truse, diriginta era o excelentă profesionistă şi o colegă perfectă) precis în inima celui mai bun la minte şi cuminte elev al clasei… Pe toţi i-am cunoscut!
Inspectoratul n-a mai făcut „caz”, internînd nebunul unde-i era locul. Din păcate, buna mea colegă a înnebunit subit. Şi, de n-o fi murit (era mult mai tînără!), cred că şi acuma-i ori prin spitale, ori în grija soţului ei, ofiţer de geniu.
Da, Doamne, Domni s-or fi eliminat (poate, nu sunt nici pentru azi sigur!) ţurcănismele din închisori, dar – prin lichele şi oportunişti, prin corifeii detracaţi ai unui sistem concentraţionar – s-a ajuns ca în toată ţara să se trăiască „ca la închisoare”, vinovat numai că te-ai născut aici. Azi, măcar au ajuns unii să-şi ia lumea-n cap, de „prebinele” de aici. Dar noi, cei care n-avem inima de a ne desţăra, de ce suntem nu ciclic, ci zilnic blamaţi, pedepsiţi de cei care şi-n trecut au fost pe val, ca şi-acum…
Nu mai corectez nimic, fiindcă aş înnebuni, să tot recitesc aste…
Luke O'Pitsoo
mai 17, 2013
@ALL
Recomand tuturor (inclusiv mie), ce? Recitirea interesata, iarasi + iarasi, a partii a treia din SETEA SI FOAMEA dramaturgului Eugen Ionescu, unde sint puse in scena, paralel, reeducarea, prin infometare, a ateului recalcitrant – carele, pina la urma, spune TATAL NOSTRU – si a crestinului practicant, obligat, acesta din urma, sa nege, in cele din urma, existenta Pantocratorului. Tot in schimbul unui blid cu supa aburinda. Dramaturgul in cestiune stia, in Anii Saizeci, destule despre experimentul paukero-nikolsko-grimberghian ori despre umilintele indurate, la puscaria politica, de Radu Gyr sau Nichifor Crainic, fortati sa scrie convenabil pentru GLASUL PATRIEI. Tot el ii reamintise, mult mai tarziu, lui Ilie Nevastuica, faimosului impostor, ca Sighetul, dimpreuna cu Ardealul Septentrional, fusesera, intre 1940-1944, sub ocupatie horthysta, smulse Romaniei prin Dictatul de la Viena.
Iancu Motu
mai 17, 2013
Nici morţii n-au parte de odihnă!
Am lăsat, în mod deliberat, să treacă Sărbătorile Pascale. Am aşteptat să văd dacă personaje mai mult decât dubioase îşi vor revizui, măcar din minimă decenţă, afirmaţii şi atacuri la adresa Memoriei Rezistenţei anticomuniste din România. Pentru că în perioada dinaintea Sărbătorilor în Cotidianul ( editia online) Doamna Lucia Hossu-Longin a avut parte de un tratament aidoma anilor de demascare! De demascare a „bandiţilor”, a „tradatorilor” a „criminalilor, fascistilor” etc. Un tratament din partea Institutului „ Elie Wiessel” la care, spre stupoarea mea s-a asociat şi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc! Un atac la adresa celor care au luptat cu arma în mână, până în anii 60, împotriva comunismului, a celor care ne-au impus, prin forţă, prin teroare, prin crime împotriva umanităţii un regim de sovietizare şi de comunizare. Un atac murdar, mizerabil faţă de eroi care nu şi-au trădat conştiinţa, credinţa,ţara, un atac mizerabil faţă de cei care au pus mai presus de existenţa lor valorile lumii româneşti. Pentru că lumea românească a avut şi poate că încă mai are valori ce trebuie atacate, ce trebuie terfelite. În folosul cui? A unora care n-au nimic în comun cu lume românească, a unora care ne-ar dori şi mai umiliţi, şi mai călcaţi în picioare. Dacă astăzi suntem în situaţia şi starea în care ne găsim de vină este şi tăcerea noastră, decenţa noastră în faţa atacurilor unor indivizi şi a unor instituţii pe care, culmea, Statul român, le patronează! Atacul la memoria noastră, la valorile noastre, la cei care şi-au dat viaţa în lupta cu comunismul este una din componentele care doresc să ne vadă nu doar cu genunchii la pământ ci cu umerii calcaţi în picioare.
Sub pretextul, de altfel stupid, ireal, anacronic ( în faţa evidenţelor cronologice dar şi a celor statistice!) că unii dintre luptătorii din Rezistenţa anticomunistă ar fi aparţinut mişcării legionare se afirmă ritos, cu accente de ameninţare ( !!!) că aceştia n-ar merita calitatea de luptători ai Rezistenţei, că erau mai degrabă xenofobi şi antisemiţi! Cel vizat în mod direct, explicit ţintit, nu este nimeni altul decât Ioan Gavrilă Ogoranu! „Moşul” este, şi după trecerea la cele veşnice ţinta urii şi a răzbunării stupide a unora. În primul rând a celor care fosgăiesc pe lângă Institutul „Wiessel”. De mare mirare este că alături de atacul venit din partea celor pomeniţi mai sus s-a alăturat dl. Andrei Muraru pus în fruntea acelui institut care ar trebui sa investigheze crimele comuniste, de către Partidul Naţional Liberal! Mă întreb dacă la vârful P.N.L. se ştie ce porcărie a semnat dl. Muraru. Un liberal, membru al unui partid care a dat victme cu miile, se alătură unui demers ce nu doreşte să ne lase nici măcar memoria celor trecuţi la cele veşnice! În ceea ce mă priveşte sunt mai mult decât revoltat. Mă simt ofensat profund în sentimentele mele naţionale, mă simt atacat în valorile de bază ale poporului din care fac parte. Las la latitudinea celor care vor să comenteze cele spuse aici să constate mizeria morală la care s-a ajuns.Pentru documentare rog a se citi articolele apărute în Cotidianul.
Este absolut sigur că în cadrul mişcării de rezistenţă anticomunistă s-au angajat patrioţi români care aveau drept suport moral onoarea, credinţa, patria şi Coroana. Este dincolo de orice contestare faptul că în cea mai mare parte a lor luptătorii din multele grupuri de rezistenţă, proveneau într-o majoritate zdrobitoare, din rândurile armatei României, a intelectualităţii, a ţărănimii şi nu puţini erau cei care proveneau din rândurile muncitorilor adevăraţi. Nu au lipsit nici funcţionarii. Că printre ei s-au aflat şi unii care făcuseră parte din rândurile mişcării legionare nu se poate nega. Dar aceştia nu făcuseră parte din rândul celor care au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi în perioada de după rebeliunea legionară. De altfel dur reprimată de către autorităţile vremii. Simplul fapt că aveau o anume orientare „ideologică” nu-i poate scoate din rândurile celor pe care ar trebui să-i respectăm pentru imensul sacrificiu pe care l-au făcut. În acei ani de adevărată teroare asupra ţării, în acei ani în care poporul român a fost călcat în picioare ( la propriu), în care toate valorile construite cu multă atenţie, cu inteligenţă, cu foarte multă răbdare, au fost distruse luptătorii din grupurile de rezistenţă n-au mai avut „culori” politice. Au fost pur şi simplu români. Este de acuzat o asemenea opţiune? După opinia unora se pare că da. Nu mai contează pentru ei că toţi s-au aproape toţi sunt trecuţi într-o altă lume. Trebuie „făcută” o dihotomie şi printre morţi. Unii sunt morţi cărăra le mai dăm din când în când atenţie ( foarte rar si numai formal) ceilalţi sunt…. morţi răi pentru că, vezi Doamne, aveau simpatii legionare. Aceasta în ciuda faptului că nicio instanţă internaţională, cu atât mi puţin una internă, nu a condamnat mişcarea legionară ca fiind de extracţie fascistă sau nazistă! Chiar dacă unii dintre liderii comunişti s-au dat de ceasul morţii să susţină şi să impună o asemenea idee.
mihai rogobete
mai 18, 2013
Aş adăugă, la rându-mi, că, oripilat de ignobilitatea vieţii parlamentare, Mihai Buracu şi-a aplicat demnitatea ca prim senator demisionar.
Mara
mai 18, 2013
greu de citit si de imaginat…dar de neiertat.
Eu marturisesc – am aflat tirziu, la 40 de ani despre aceste grozavii. Dar poate ca este mai bine. Este o povara de durere, neputinta, incrincenare, revolta…pe care nu oricine o poate duce. Opinia publica, romanul mediu cum ar spune „clasicul in viata” Cartarescu nu are de unde sa stie. Eu de exemplu eu, am terminat liceul putin inainte de 89 iar la citiva ani dupa am plecat din tara, legatura fiind ani buni numai prin posturile tv.tvri si protvi (un post surogat cu multe emisiuni penibile). Deci aceste subiecte considerate tabu le-am descoperit gratie internetului. Dar si aici este o capcana pentru ca sint surse diverse de informare si esti nevoit sa o gasesti pe cea credibila, veridica.
Cred ca Memorialul durerii a avut cel mai mare impact la publicul larg, dar sa recunoastem ca datorita timbrului vocii realizatoarei, nitel patetic si tendintei de a lungi subiectele poate multi tineri erau tentati sa schimbe programul si pierdeau informatia. Nu spun ca trebuia facut cumva comercial, documentarul in sine prin stocarea marturiilor are o valoare deosebita.
Daca tot se vorbeste atit de mult despre succesul noului val al cinematografiei romanesti,de regizori abili si talentati, ma surprinde ca nu au atins aceste probleme. Printr-un film de impact puteam face cunoscute Europei probleme pe care nu doreste sa le cunoasca pentru ca sa nu uitam Parlamentul European refuza condamnarea comunismului.
Numai bine si sanatate domnule Gogea atit dvs. cit si inimosilor si distinsilor dvs. prieteni.
Iancu Motu
mai 19, 2013
Din cate stiu eu s-a turnat un singur film: Portretul luptatorului la tinerete. Merita vazut.
vasilegogea
mai 19, 2013
@Iancu Motu
Am scris si pe blog ceva despre filmul acesta: https://vasilegogea.wordpress.com/2010/11/22/portretul-luptatorului-si-mutilarea-artistului-intotdeauna-la-tinerete/.
Mara
mai 20, 2013
http://www.tvrplus.ro/emisiune-memorialul-durerii-o-istorie-care-nu-se-invata-la-scoala-134
ultima inregistrare din 18 mai