Magda Ursache despre un „scrib” al „cărţii de oroare” de la Piteşti: Mihai Buracu. In Memoriam

Magda URSACHE:

Memento Mihai Buracu: „Eu sunt scribul…”

În Săptămîna Patimilor, timp predestinat, am primit de la fiica lui Mihai Buracu, doamna Mihaela Ciobotea, cartea-memento Eu sunt scribul… Amintiri şi poezii din închisoare, Editura Filos, 2012.

*

Amintiri? Palid cuvîntul din subtitlu. Experimentul Piteşti e cel mai sumbru episod al comunismului. Soljeniţîn îl numeşte „cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane”, pentru Virgil Ierunca e „arhipelag al ororii”, „laboratoire concentrationnaire”, Goma găseşte titlul cel mai dramatic: Patimile după Piteşti (C.R., 1999), iar Dario Fertilio, Muzică pentru lupi (2010). Ziaristului de la Corriere della Sera i se pare că România a atins „tristul record al terorii”. Da, ţara noastră a intrat în cartea de oroare cu experimentul Piteşti.

Cît sadism poate produce comunismul dacă vrei să-ţi rozi venele ca să te sinucizi şi să scapi. Dacă te arunci în sîrma ghimpată strigînd santinelei: „Trage!”. „Ei nu, criminalule, de murit mori cînd vreau eu!”, hotăra Eugen Ţurcanu, organizatorul „iadului” (Sorin Lavric), la ordinul lui Nicolschi, Directorul General al Serviciului de Anchete în Ministerul de Interne. Goma îi păstrează numele real monstrului cu bărbia „corn de rinocer”, în cutremurătorul său docu-roman.

Aşadar, deţinuţii nu aveau nici drept la moarte; torţionarii evitau să-i omoare, ca tortura să dureze cît mai mult şi ştiau cum s-o facă. Studentul lui Heidegger, Costache Oprişan, apreciat de Blaga şi de D.D. Roşca, avea 37 de kilograme cînd a murit, în ’57, la Văcăreşti, de oftică. Sîngele lui se mai păstra în ’52, scrie Virgil Ierunca, pe pereţii camerei 4 spital, care numai spital nu era, ci „Golgotă românească”, după părintele Gh. Calciu-Dumitreasa, trecut prin Piteşti, Jilava, Aiud.

Programul Ţurcanu antimemorie, antireligie, antifamilie, antitradiţie a fost bine pus la cale, deci reuşit: lobotomizaţi prin chinuri insuportabile fiecare, apoi împinşi să se schingiuiască unul pe altul. O tortură inumană, continuă, de 24 de ore din 24 (v. Dr. Nicu Ioniţă, Postrauma de detenţie şi urmările ei, Fundaţia Acad. Civică, 2008): bătăi pînă la leşin şi după leşin, ţeste sfărîmate, dinţi sfărîmaţi cu lovituri de bocanc, ochi scoşi, timpane sparte, păr smuls fir cu fir, unghii smulse, arsuri cu ţigara, zeamă fierbinte turnată pe gît, cîrpa de WC astupînd gura care urla… „Figura leului”, invenţia lui Ţurcanu, însemna asfixierea prin  băgarea capului în tinetă. Sub lovituri, deţinutul făcea „broasca”, pe marginea aceleiaşi tinete. Mai era şi „aeroplanul”: forţaţi să se arunce pe podea pînă-şi rupeau coastele. Pe Bogdanovici, fostul coleg de frăţie legionară, Ţurcanu l-a omorît în cizme; i-a săltat pe stern pînă n-a mai respirat. A avut noroc. Pop Cornel, alt coleg de frăţie pe care l-a folosit ca bătăuş, nu mai avea faţă de om, cu ochi, cu nas, cu buze. Doar o masă de carne tumefiată; pe spate – brazde adînci de la ciomege, îngrozindu-i pe ceilalţi. Mărtinuş, torţionarul lui Nicu Ioniţă din camera 1 subsol, exersa „balaurul”: apăsa cu un picior pe abdomen, cu altul pe gît, pînă cînd limba se umfla şi ieşea din gură.

„Spun!”, ţipai din spaima de a fi măcelărit, jupuit de viu. Spun că mi-am violat mama şi soţia, spun unde am ascuns arme şi cărţi (cartea „subversivă” era considerată armă). „Mă autodemasc! Sînt un bandit care a făcut crime şi vreau să scot putregaiul din mine”. Putregaiul însemna  Biserica, Şcoala,  Părinţii, Tradiţia.

Da, fabulai ca să scapi de schingiuire şi începeai să crezi în autobiografia fabricată sub chin. Prin violenţă extremă s-a ajuns la degradare morală extremă, de la om la neom FND (Fără Neam şi Dumnezeu).

Mihai Buracu şi-a făcut datoria de onoare: a istorisit cum a fost, anulînd acel angajament cerut de Securitate la eliberare, că nu va spune nimănui nimic din ce i s-a întîmplat. A mărturisit căderea, onest şi demn, în Tăbliţele de săpun de la Itşet-ip, mărturie aflată acum la a treia ediţie (prima, la MJM din Craiova, 2003, a doua la Limes, 2008). „Deţinut de conştiinţă”, aşa îl numeşte Gheorghe Grigurcu în prefaţa la cea de a doua ediţie. A fost condamnat pentru „delict de uneltire” la 2 ani de temniţă, dar a continuat pedeapsa 5 ani, pentru că ofiţerul politic l-a notat cu „purtare f. rea”.

E limpede că Mihai Buracu n-a fost înscris în Frăţia de Cruce; nici nu avea vîrsta necesară. „Uneltitorul” făcea parte dintr-un cerc de prieteni. Strîngeau bani s-o ajute pe profesoara de română, al cărei soţ fusese închis pe nedrept. Arestat în 7 iunie ’49, a intrat în „laboratorul” de „re-educare” de la Piteşti, în 1951, unde, timp de două luni, a fost tratat cu o cruzime neverosimilă. Chinurile l-au albit complet, la 21 de ani. Fiul preotului militar Coriolan Iosif Buracu a fost educat în spirit creştin şi naţional, atîta tot. Şi nu din întîmplare au fost aleşi să fie „re-educaţi” tocmai astfel de tineri. Judecătorii (verdictul era dat de Securitate) au fost darnici în a împărţi ani grei de temniţă pentru „crimă de uneltire” sau pentru „delict de uneltire” tocmai elevilor şi studenţilor creştini şi patrioţi. Creştinul trebuia să devină ateu, iar „patriotismul burghez” trebuia repudiat. Admise erau doar iubirea faţă de URSS şi ura faţă de „România burghezo-moşierească”.

Cînd absolventul de liceu a intrat în camera 4 spital, împreună cu alţi 21 de elevi (grupul FDC Severin), „reeducaţii” din încăpere sculptau cruciuliţe în os. Avea să afle repede că se sculpta în carnea şi-n oasele tovarăşului de celulă. Solidaritatea între deţinuţi politici trebuia distrusă.

Afară, se ştia că închisoarea Piteşti deţinea sală de lectură, chiar cinema… Ce mai! Un „poem pedagogic” à la Makarenko, început la Suceava, continuat la Jilava, Piteşti, Gherla, Sighet, Ocnele Mari, Văcăreşti, Canal…

Odată cu lingura de terci, sărat anume ca să vrei apă şi să nu ţi se dea, Mihai Buracu a trebuit să înghită terciul ideologic. Îndoctrinarea cu anasîna. Mîncau din gamela în care urinaseră, asta cînd mîncau. Înfometarea îi prăbuşea. În Cumplite încercări, doamne! Anii de mucenicie ai temniţelor comuniste, ed. Christiana, p. 553, Marcel Petrişor povesteşte despre alternativa zeamă chioară/ friptură: „Speranţa săturării ardea în tot flămîndul”. Dacă acceptai duhul, adică schimbarea de atitudine, aveai parte de friptane de ½ kg; altfel, de bătaie şi de izolare. Cei care refuzau ajungeau „schelete în saci de piele” (p. 556).

Dacă nu-l loveai (la comandă) destul de tare pe camarad, te denunţa că l-ai lovit de formă. Ia să fi dat cuiva o aspirină sau un colţ de pîine! Mihai Buracu a înregistrat îngrozit toate torturile terifiante: de la bătaie lăsînd pe podea bălţi de sînge şi de urină pînă la „botezul” cu capul în hîrdău. A participat la slujba neagră, pe roluri: el a fost asinul lui Iisus.  Preotul „oficia” cu un falus din săpun, atîrnat de gît, la care trebuiau să se închine cu toţii. Şi să urineze pe cel care interpreta rolul lui Hristos. Părintele Arsenie Boca avea să-l picteze pe pruncul Iisus în zeghe. Şi, minune, securiştii n-au observat: icoana a rămas pe peretele bisericii.

Cînd tînărul Buracu a fost cuprins de neputinţă, atunci a primit semnul. A auzit o voce de copilă strigîndu-l: Mihai! Asta i-a dat forţă să reziste. A vrut să creadă că era glasul iubitei sale de-o viaţă, logodnică şi soţie, Margareta Marianek?

În excelenta prefaţă la a II-a ediţie a Tăbliţelor de la Itşet-ip (de ce-o fi lipsind la noua reeditare, postfaţa lui Sorin Lavric devenind prefaţă?), Gheorghe Grigurcu constată că feliile de săpun pe care se scrijeleau interturnătoriile au fost atît de multe, cît să formeze „o bibliotecă”. A delaţiunii, ca urmare a torturării atroce. Pe tăbliţa de săpun repartizată – papirusul închisorii comuniste – „scribul” zgîria cu acul demascarea: a lui, dar şi a prietenului, denunţat ca hoţ, sabotor al regimului, criminal. Prietenul făcea la fel.

Mihai Buracu a ales Calea: după martirajul detenţiei, martirajul spovedaniei care şterge păcatul. Spovedania pentru a-şi trezvi sufletul, a-l vindeca prin asumarea vinei, creştineşte.

Istoria, cînd rollerizată, cînd wieselizată (cuvîntul lui Paul Goma), ocoleşte tragedia „reeducării”. E în trend să ştergem cu buretele grozăviile întîmplate în închisori, ca să zugrăvim o etnoimagine în negru (sau în gri cinic), fără eroi, fără martiri.

Da, a fost un simulacru de proces, în decembrie ’54. S-a găsit explicaţia că legionarii ar fi vrut să compromită PCR-ul prin acţiuni teroriste în închisori şi că la vîrf nu s-a ştiut. Nu puteai ascunde un ac, dar bîte, pari, frînghii, curele? Administraţia ştia prea bine de experiment, Ţurcanu ieşea din puşcărie cu bilet de voie. De altfel, s-a considerat trădat, şi cînd Securitatea a dispus încetarea violenţelor la Piteşti, în mai ’51, şi cînd a fost condamnat. Nu Petre Goiciu a primit pedeapsă pentru „experimentul” de la Gherla, ci „fascistul” Pop Cornel, împins să torţioneze după ce a fost torţionat. Nici Teohari Georgescu, nici Koller, nici Marina, ofiţer politic la Gherla, nici Avădanei, ofiţer politic tot la Gherla, nici gardienii şefi de la Piteşti, Ciobanu şi Mândruţă n-au fost condamnaţi.

Pe Koller l-a lăsat să plece în SUA Ceauşescu; Drăghici s-a mutat, după ’89, în Ungaria, ca azilant politic. Col. Zeller, care a şters urmele, a rămas şi el necondamnat. Şi-a tras un glonte în cap (după D. Bacu) într-un cimitir ortodox. Să fi încercat vreun regret, să fi fost bîntuit de cei torturaţi? Aşa ni se tot spune: să aşteptăm căinţa torţionarului. Ştiţi vreun torţionar pocăit? L-o fi cuprins regretul pe locotenentul. Dumitrescu (pianist în timpul liber), inspectorul penitenciarului Piteşti, cîntînd „muzică pentru lupi” după ce supraveghea scena bătăii prin vizetă? Cînd şi dacă victimele erau pe cale să-i biruie pe ciomăgarii lui  Ţurcanu, intrau peste ei gardienii şi ofiţerii politici, să-i salveze pe ţurcani.

O fi avut remuşcări devotata lui Stalin (care i-a împuşcat soţul, pe Marcel Pauker), „Passionaria Balcanilor”, militant „iluminată a religiei bolşevice”, cum o caracterizează comunistologul V. Tismăneanu? Supraveghea prin vizeta închisorii din Piteşti „reeducarea”, deşi atunci era ministru de Externe, nu de Interne. Cît despre Pantiuşa, după ce îi curăţase stahanovist pe rezistenţii din munţi, asculta Europa liberă cu vodka la picior.

„Nürnbergurile sînt rezervate numai unora”, nota Monica Lovinescu, în Jurnal esenţial, februarie ’92. În loc să-i slăvim pe eroi in eternum, îi preamărim pe non-eroi (pe Ana Pauker, unii se grăbesc s-o disculpe, prezentînd-o ca victima antisemitului Dej). Ca şi cum n-ar fi fost destul că torţionarii au fost trataţi cu pensii uriaşe, mai trebuie (după ongista Sandra Pralong) să avem empatie pentru călăi, ca „suflete prihănite”. Să-i privim cu milă, cu blîndeţe creştină, cînd ne-au vrut atei, cînd ne-au anulat libertatea de religie?

Lui Goma i se reproşează (chiar în Raportul cel final) că-i prea pătimaş (ca şi cum ai putea vorbi fără patimă despre Patimile după Piteşti), că nu uită şi nu iartă. Pe cine? Pe torţionarii criminali?

Ni se cere cumpătare, ni se cere să judecăm „la rece”, să fim obiectivi, neresentimentari cu călăii. Respectul pentru martiri e, după unii, revanşard, cuvînt luat din dicţionarul Cominternului. Un sufleţel sensibil scria că n-ar vrea deloc să-şi împovăreze mintea cu atîtea orori, că-i repugnă astfel de rememorări despre oameni chinuiţi. Dar cum să dezvolţi conştiinţa jertfei întru Hristos, dacă în şcoală nu se învaţă despre martiriul celor care n-au cedat, dacă nu se predă disciplina Martiriologie la facultăţile de Istorie? Nici B.O.R. nu se grăbeşte să-i recunoască pe sfinţii închisorilor.

Tinerii nu ştiu mai nimic despre lupta altor tineri contra dictaturii anticreştine şi antidemocrate, Însuşi semnatarul prefeţei, Sorin Lavric, recunoaşte că a auzit despre abatorul cel mai însîngerat, închisoarea Piteşti, abia după ’89. Propaganda comunistă ne „re-educa” tenace. Cine din generaţia mea n-a fost dus cu şcoala (stalinizată) la muzeul Ilie Pintilie, n-a învăţat despre „eroinele clasei muncitoare” Olga şi Donca, n-a recitat versurile celor 3 graţii roşii Cassian – Porumbacu – Banuş? Postsocialist, am sperat să fie evocaţi nu anii de ucenicie (gorkieni), ci anii de mucenicie.

S-a spart, e drept, tăcerea asurzitoare privind martirajul de care au fost capabili mulţi: şi lideri politici, şi preoţi, şi scriitori, oricît ar nega-o intelectuali de serviciu şi în servicii, vorbind despre „tehnica neputinţei” la românii certaţi ciclic drept „neisprăviţi mioritici”. Există site-ul http://www.fenomenulpitesti.ro/, dar un Memento Piteşti, după modelul Memento Gulag al lui Stéphane Courtois, ar trebui să se desfăşoare anual, la zi hotărîtă. La Mănăstirea „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, păstorită de Părintele Iustin Pârvu, vin grupuri de elevi să se închine şi să aprindă lumină la moaştele torturaţilor în închisori. La Aiud, Mănăstirea „Sf. Cruce” include şi primul centru de cercetări martiriologice, dar cred că ar trebui înfiinţat cîte un muzeu al martiriului în fiecare închisoare politică.

Conchizînd: Eu sunt scribul…, carte a documentului, dar şi a sentimentului de revoltă, trebuie aşezată la îndemîna tinerilor pe cale de a fi „reeducaţi” iarăşi programat, să uite (sau mai rău, să nege) episoadele de martiriu ale istoriei noastre.

___________________________________

Acest text a fost oferit cu generozitate de Doamna Magda Ursache, pentru Gogea’s Blog, imediat după postarea dedicată site-ului http://www.memoria.ro/. Îl consider un exemplar gest de solidaritate binemeritînd toată gratitudinea care, nu mă îndoiesc, va fi împărtăşită de mulţi, încă, din cei puţini care nu pot să uite. Mărturisesc, însă, că am şi motive personale, „subiective”, să-l găzduiesc: Mihai Buracu, asemenea lui Paul Goma, Ion Gavrilă Ogoranu şi mulţi alţi „camarazi” ai săi au fost elevi ai Liceului „Radu Negru” din Făgăraş, vestită „şcoală de reacţionari”, pe care, nevrednic, îmi recunosc „culpa” de a o fi absolvit şi eu.(V.G.)

Vezi despre Mihai Buracu şi http://www.fenomenulpitesti.ro/mihai-buracu-1930-2011.

Etichetat: Fenomenul Pitesti, Filos, Gheorghe grigurcu, gulag, Magda Ursache, Marcel Petrisor, martiri, Mihaela Ciobotea, Mihai Buracu, Monica lovinescu, Paul Goma, reeducare, securitate, Virgil Ierunca, Vladimir Tismaneanu

Posted in: Anamnesis, In Memoriam