Constantin Amăriuţei despre Eminescu şi „esenţa veşniciei”

Posted on iunie 15, 2013

10



           În 1951, Virgil Ierunca şi Constantin Amăriuţei porneau la Paris, în exil, o revistă de „metafizică şi poezie”, avînd numele, dospind de sensuri, CAETE DE DOR. Primul număr se deschide – probabil la data respectivă – surprinzător, fără nici un „manifest”, „program” ori „direcţie”! Doar cu aceste cuvinte:

           „Caetele acestea sărace apar fără un <<cuvânt de început>>. Pentru că ele vorbesc celor puţini. Acelora care în libertate şi râvnă probează vrerea de dăinuire a cuvântului şi gândului românesc. Celor care se străduiesc să vadă în spiritualitatea românească realitate, tâlc şi valoare. Acelora, mai cu osebire, care aici şi acum, inaugurează o altă prezenţă în vreme, aceea de a substitui categoriei politice, dimensiunea de risc şi distanţă a spiritului.”

            Iar primul text din primul număr al CAETELOR DE DOR, semnat de Constantin Amăriuţei, este dedicat – cum s-ar fi putut întîmpla altfel? – lui Mihai Eminescu. Titlul eseului: DORUL DE VEŞNICIE (Ambiguitatea existenţială). Aşezat în globul semantic al versurilor eminesciene „Noi nu avem nici timp nici loc/Şi nu cunoaştem moarte.”, autorul îşi propune să descifreze „Care este natura acelei existenţe pentru care condiţia timpului şi-a spaţiului nu joacă un rol? Aduce oare Eminescu, posibilitatea unei structuri existenţiale ce fixează pe ins în veşnicie, ferindu-l astfel de moarte?” Proiectul său de răspuns se articulează pe trei dimensiuni: „1. Apriorismul românesc„, „2. Ne-veşnicia omului” şi „3. Esenţa veşniciei„.

masca Eminescu11

Masca mortuară a lui Eminescu

             Am ales pentru ziua de azi, pentru meditaţie şi reculegere, un fragment din cel de-al treilea nivel al interpretării lui Constantin Amăriuţei. Iată-l:

            „3. Esenţa Veşniciei

                                         „Ci eu în lumea mea mă simt

                                           Nemuritor şi rece.”

              Hyperion este un Făt-Frumos cuprins de dor: de ursita sa, de iubire, de veşnicie.

              Conştiinţa de sine duce pe ins la puritatea ursitei sale; <<dincolo>> – în spatele predestinării metafizice de a fi o existenţă umană, nu mai este nimic. Eminescu se adânceşte, în zborul Luceafărului în această noapte.

            „Căci unde-ajunge nu-i hotar

              Nici ochi spre a cunoaşte…”

               Iată-ne în mersul unei transcendenţe neobişnuite; iar acum transcendenţa este un fel existenţial de-a se dirija spre firescul – altul, fie el pue şi simplu (sau lucru), fie el firesc sieşi (sau semenul), putem să spunem că suntem într-o structură existenţială aparte.

                Într-adevăr, insul iese din lume – reducînd-o prin aventura epicei sale; astfel face orice Făt Frumos din <<Haiducesc>>* plecat spre ursita sa. Dar el ajunge acolo unde este capătul lumii şi fundamentul ei ultim: fundul de lume. Un ireductibil opreşte ieşirea ce mută ontologia în întregime; şi acesta este tocmai apriori de care am vorbit, adică ursita.

                Ci Luceafărul se adînceşte dincolo de ursita sa; în clipa când <<porni Luceafărul>> totul ne indică un drum ne-haiducesc. Şi acesta ca anvergură existenţială a lui Eminescu, ne va descrie imperiul fără hotar al ne-lumii, deci dincolo de <<cercul strâmt>> al timpului şi spaţiului şi unde omul intră pierzîndu-şi ursita de om. O pierde el într-adevăr?

                 Făcut una, în zborul lui – care este <<gând purtat de dor>> cu veşnicia celor ursite, Luceafărul va păstra un element mereu omenesc: dorul. Tot mai sus sau tot mai adânc îl soarbe setea de el însuşi, de esenţa lui. Să simtă în el ursita, ca element pur şi simplu, neursit, aşa cum a fost el dintâi (şi orice om crede că o epocă paradisiacă a fost înaintea lumii) adică: veşnica minune. Eminescu este doritor de fiinţa sa pură, aşa cum îi este şi iubirea. Într-adevăr, dragostea din Miron şi Frumoasa fără corp era dorul pur după iubire; în umbra ursitei sale, femeia ursită trebuie să n-aibă formă pământească. Dar umbra sa – adică ursirea, se pierde în întunericul acelui <<nimic unde ajunge>> şi-n noapte, iubirea lui este şi ea noapte. Dorul de ursită este o mutaţie ontologică, pentru a vorbi ca Lucian Blaga, dor existenţial, el duce la însingurătăţirea absolută – până la indiferenţă, faţă de dragostea lui. Căci o fiinţă intrată în ne-ursire prin dor, nu-i numai veşnică aşa cum sunt lucrurile minunate; ci şi <<rece>> la soarele iubirii. Vorbirea lui va fi neînţeleasă; căci limbajul celor veşnice n-are sens; şi de aceea poetul ce-a pătruns prin dor în ne-ursire şi iubirea fără corp ne va da în dorul său ultim care-i veşnicia, esenţa acesteia. Şi esenţa veşniciei – după noi, nu poate fi decât efortul de a tăcea, al omului-zeu (poetul şi filozoful).

                    Trebuie să vedem mereu în Luceafărul setea de repaos absolut al fiinţei ne-umane. Când ruga lui către Dumnezeu se scurge dureros de tragic:

                     „Din chaos Doamne-am apărut

                      Şi m-aş întoarce ‘n chaos

                      Şi din repaos m-am născut

                      Mi-e sete de repaos”

                    Noi găsim aici starea patetică a aceluia care îşi schimbă riscul de-a fi în Cosmosul uman, pentru – o liniştire firească doar ne-însufleţitului. E dorul de veşnicie acela ce călăuzeşte creţia eminesciană. O fiinţă ne-ursită ce vrea să se ursească în riscul de-a fi, nu poate dori aceasta decât în momentul când îi este urît singură în cosmosul ne-uman. Poate că şi Eminescu ar fi vrut să găsească Dumbrava aceea minunată, unde somnul este amintire şi deci posibilitate de întoarcere în lume. Dar Hyperion este mereu într-un <<adânc asemenea uitării celei oarbe>>. Deci, imposibilitatea de ursire pentru a fi om-în-lume. Paradoxal, el este om ieşit în lume, aparţinînd veşniciei aşa cum era şi Iisus: <<Eu le-am dat cuvântul tău, dar lumea i-a urât pentru că nu sunt din lume, precum din lume nu sunt nici eu>>. (Ioan, XVII, 14)

                      Ci poetul devenit din imperiul celor fără de hotar, şi unde vremea încearcă în zadar din golurile ursitei sale să se nască, va încerca şi el să dea cuvântul său. Iar cuvântul veşniciei sale, va fi tăcerea căci aşa sunt cele pe care nu le mai vezi cu ochiul ce cunoaşte: tăcute, retrase luminii timpului. Devenit stea ca stelele, copac cum sunt copacii iarna, nisip al mării ca fierbintele şi rece, nisip al lumii, poetul a înţeles deodată că setea liniştei eterne e mai mult decât o dorinţă de muritor: ea este dorul mereu egal al veşniciei de-a nu nu risca. Să fie oare lumea creată de uitarea absolută de sine a veşniciei, aşa cum Dumnezeu, după Luther, a făcut cele văzute? Ontologic, poetul este atins de Appolon (cum zice Holderlin); mereu veşnic, trăind în lume, el nu poate comunica decât ceea ce este. Şi el este acel firesc pur şi simplu pe care l-a dus dorul său de-a fi el însuşi, de-a fi iubire, de-a fi veşnic. Se poate atunci vorbi de starea firescului pur şi simplu atunci când eşti acea stare? Niciodată filosofia nu va cunoaşte ce-i acest <<firesc pur şi simplu>> căci filosofia implică, întrucât  este fenomenologic, apariţia conştiinţei de sine a firescului pur şi simplu, ce se ridică pentru a se mărgini şi odată cu el, mărginind şi hotărând pe celelalte firescuri ca lume ordonată şi înevecinată. Ci poetul este dincolo de apriori conştiinţei: el este beatitudine şi contemplarea stării sale. El a intrat în nehotărârea celor veşnice. Şi fiind acolo unde nu-i ochi <<spre a cunoaşte>> , limbajul său devine din ce în ce mai neînţeles:

<<Deşi vorbeşti pe înţeles

     Eu nu te pot pricepe.>>

                     Aici stă singurătatea deosebită a poetului: de-a nu mai putea vorbi. Şi numai în tăcerea aceasta stă toată esenţa firescului pur şi simplu, esenţa veşniciei.”

________________________________________

* Constantin Amăriuţei distinge trei „moduri majore” în care existenţa se structurează: „a) Haiducescul: Este însăşi existenţa ce duce de la ursire la soartă, trecînd prin evenimentul originar istoric al descălecării; b) Mioriticul: trecerea din Lume în Fire prin dulcea liniştire a morţii, prin oprirea riscului de-a fi în lume, tocmai fiindcă ruperea purta în ea, limitele individualităţii firescului (moartea fiind un act de ursire); c) Păcalicul: ieşirea din firescul lumii ca sens, spre nonsensul lumii, sau absurdul nefiresc. Păcală ajunge la <<fundul de lume>> de unde ies datele împietrite ale lumii şi pe care categoriile noimatice le vor rândui şi învecina firesc şi cu sens.”

________________________________________

Fragmente reproduse după CAETE DE DOR. Metafizică şi poezie, Volumul I (nr. 1-4, 1951, Paris), Ediţie critică, prefaţă Mihaela Constantinescu-Podocea, Nicolae Florescu, Preambul de Constantin Amăriuţei, În loc de prefaţă un interviu cu Virgil Ierunca, Editura „Jurnalul literar”, Bucureşti, 2000, pp. 46-49.

Posted in: Anamnesis