Franz Kafka: „Scrisoare tatălui” (fragmente, în traducerea lui Andrei Zanca)

Posted on iulie 3, 2013

15



franz_kafkas_130th_birthday-1976005-hp 200px-Kafka_portrait

Astăzi – ne aminteşte şi logo-ul Google – se împlinesc 130 de ani de la naşterea lui Franz Kafka. Cum am la îndemînă traducerea realizată de Andrei Zanca a celebrei scrisori adresată tatălui său de marele scriitor (scrisă în 1909, dar neexpediată vreodată, rămasă în „dosarul” familiei pînă la începutul anilor cincizeci ai secolului trecut, cînd editorul şi biograful praghezului, Max Brod, o va introduce în ediţia de Opere Complete), voi reproduce cîteva fragmente din acest text de o mare valoare pentru hermeneutica operei kafkiene.  În esenţă, acest text, aşezat la frontiera dintre biografic şi literar, de un radicalism care – s-a spus, oarecum cu „jenă”, „defensiv” şi „relativizant” –  nu îşi găsea, totuşi, „corespondent” integral în relaţia, recunoscut tensionată şi „dezechilibrată” ca forţă dintre tată şi fiu, mărturiseşte (după Max Brod, în lectura lui Andrei Zanca) „o rană nicicînd tămăduită de-a lungul scurtei sale vieţi„.

Franz-Kafka__Scrisoare-tatalui-130

   „Mi-amintesc în mod direct doar de un incident din primii ani, poate îţi aminteşti şi tu de el. Odată am scâncit noaptea neîncetat după apă, desigur nu de sete, ci pesemne, în parte, spre a necăji, în parte, spre a mă distra. După ce unele ameninţări forte n-au ajutat, m-ai luat din pat, m-ai dus pe balconul cu dale de lemn şi m-ai lăsat o vreme să stau acolo singur în faţa uşii închise. Nu vreau să zic că acest lucru n-a fost îndreptăţit, poate pe atunci pacea nocturnă n-a putut fi altfel asigurată, vreau însă prin aceasta să carcaterizez mijloacele tale educative şi efectul lor asupra mea. Am fost atunci, după aceea, de bună seamă ascultător, însă am rămas vătămat lăuntric. Acel lucru, pentru mine firesc, al Cerutului fără Rost al Apei şi cu totul înfricoşătorul Dus-Afară, pe acestea două nu le-am putut niciodată, potrivit firii mele, pune într-o legătură adecvată. Chiar şi după ani am suferit sub imaginea torturantă a faptului că uriaşul bărbat, tatăl meu, ultima instanţă, soseşte aproape fără motiv şi mă poate purta în noapte, din pat pe balcon şi că eu, deci, am fost un soi de nimic pentru el.”

        „În vremea aceea şi pretutindeni atunci, aş fi avut nevoie de încurajarea ta. Am fost deja strivit de pura ta corporalitate. Îmi amintesc de exemplu, cum ne dezbrăcam deseori împreună într-o cabină. Eu doar piele şi oase, slab, ca frunza, tu tare, mare, masiv. Deja în cabină îmi păream jalnic şi anume, nu doar faţă de tine, ci faţă de toată lumea, căci tu erai pentru mine măsura tuturor lucrurilor. Dacă însă ieşeam din cabină în faţa oamenilor, ţinut de mână, un mic schelet, nesigur aşa desculţ pe dale, cu spaima mea în faţa apei, incapabil de-a imita mişcările tale de înot, pe care mi le tot repetai cu bune intenţii, însă de fapt întru adânca mea ruşine, atunci eram extrem de disperat şi toate experienţele mele eşuate din toate domeniile se racordau atunci de minune între ele. Însă cel mai bine îmi era atunci când uneori te dezbrăcai tu mai întâi şi eu puteam rămâne singur în cabină, prelungind ruşinea apariţiei mele oficiale, până ce tu veneai în sfârşit să vezi de mine şi mă alungai din cabină. Îţi eram recunoscător pentru faptul că nu păreai să-mi observi chinul, şi mai eram şi mîndru de corpul tatălui meu. Apropo, această deosebire mai dăinuie cam tot astfel şi azi între noi.”

        „Însă aşa a fost toată educaţia ta. Tu ai, cred eu, un talent educativ; unui om de felul tău i-ai fi putut desigur fi de folos prin educaţie; el ar fi înţeles raţiunea celor spuse de tine, nu s-ar fi preocupat de altceva şi şi-ar fi îndeplinit liniştit treaba. Pentru un copil ca mine însă, tot ce strigai către mine era de-a dreptul o poruncă cerească, nu am uitat-o, a rămas drept mijlocul cel mai important de a-mi face o opinie despre lume, şi mai ales despre tine, şi aici ai eşuat tu deplin. Dat fiind faptul că eu în postura de copil am fost cu tine mai ales la masă, cursul tău a fost în mare parte un curs al comportării mele juste la masă. Ce se punea pe masă trebuia mâncat, calitatea mâncării nu se comenta – tu însă categoriseai deseori mâncarea drept incomestibilă, o numeai „înfulecarea”, pe care „vita” (bucătăreasa) a stricat-o. Şi apoi, fiindcă, pe potriva foamei tale vârtoase şi a deosebitei tale preferinţe, te înfruptai iute şi cu mari îmbucături din mâncarea fierbinte, copilul trebuia şi el să se grăbească, iar în timpul mesei domnea o tăcere mohorâtă, întreruptă de avertizări: „mai întîi mănâncă, apoi vorbeşte” ori „mai iute, mai iute, mai iute” ori „vezi, eu am terminat de mult”. Nu era voie să zdrobim oasele între dinţi, tu însă da. Nu aveam dreptul să sorbim oţetul, tu însă da. Principalul era ca pâinea să fie drept tăiată; că tu o făceai însă cu un cuţit picurând încă de sos, era totuna. Atenţie sporită la resturile de mâncare ce se pot rostogoli pe podele, sub tine însă zăceau, la urmă, cele mai multe. La masă era permis să te ocupi doar cu mâncarea. Tu însă îţi curăţai şi tăiai unghiile, ascuţeai creioane, îţi desfundai urechile cu scobitoarea. Te rog, tată, nu mă înţelege greşit, toate acestea ar fi fost prin ele însele amănunte neînsemnate, apăsătoare au devenit ele pentru mine abia prin faptul că tu, cel care pentru mine erai o măsură umană covârşitoare, tu însuţi, nu respectai poruncile la care mă sileai pe mine. prin asta, pentru mine lumea a fost divizată în trei părţi, într-una unde trăiam eu, robul, sub legi, ce doar pentru mine au fost inventate şi cărarora eu, nu ştiam de ce, nu le puteam niciodată corespunde, apoi într-o a doua lume, nesfârşit de îndepărtată de a mea, în care trăiai tu, ocupat cu guvernul, cu datul comenzilor şi cu neajunsurile datorate neonorării lor, şi în fine, într-o a treia lume, unde restul oamenilor trăiau fericiţi şi eliberaţi de comenzi şi supuneri.”

_____________________________________

Fragmente extrase din volumul Franz Kafka, Scrisoare tatălui, Cuvânt înainte şi traducere de Andrei Zanca, Editura Grinta, 2009.

mesei

Posted in: Anamnesis