Liviu Antonesei – o „călăuză” în „Zona Literară”. Un superb interviu

Posted on iulie 19, 2013

1



       Bunul şi vechiul meu prieten (unul dintre foarte puţinii care mi-au mai rămas, chiar socotind doar pierderile „naturale”!) Liviu Antonesei îmi semnalează apariţia unui interviu acordat de el unei reviste. Urmînd link-ul, mi-am dat imediat seama că, de fapt, descopeream două „lucruri”: un superb dialog, provocat de Paul Gorban, (Liviu, ca orice bun moldovean, „vechi”, avînd totdeauna „la purtător” harul de povestitor, însoţit de-acum, la împlinirea celor doisprezece luştri de viaţă, şi de înţelepciunea, umorul şi îngăduinţa „bunicului”) şi o revistă ale cărei eleganţă grafică şi valoare de conţinut sunt cum nu se poate mai fericit „logodite”. Este vorba despre revista (electronică)  „de cultură şi atitudine” Zon@ Literară.        

       Vă ofer spre „degustare” doar atît cît, sper, să vă deschidă „pohta” de a vă aventura mai mult în „zonă”. Aveţi „călăuză” de nădejde!

zona literara

       L.A.: M-am născut în „împrejurări vitrege”, cum se spune. La începutul anilor ’50 din veacul trecut, mileniul anterior, ca un prematur de şapte luni, avînd o greutate de 1,350, pielea încă neformată complet şi cu un dinte din faţă sus deja ieşit. O mică monstruozitate care, în condiţiile acelea, murea la naştere. Bunica dinspre mamă, mai optimistă se pare, cînd a văzut arătarea, i-a spus unei alte fiice: „Ce-o să mai sufere Anişoara, broasca asta dacă trăieşte trei zile”! Dar s-a înşelat şi statistica, s-a înşelat şi bunica… Şi asta numai datorită faptului că părinţii erau de meserie, mama chiar mamoş, tata agent sanitar pe vremea aceea, avea să se recalifice contabil după vreo zece ani. Ei fuseseră în vizită la o soră a mamei, dintr-un sat apropiat de cel în care ei aveau în grijă un dispensar sanitar şi, la plecare, în drum spre gară, pe mama au apucat-o chinurile facerii, aşa că tata a trebuit să se orienteze. A luat-o în braţe a reperat dispensarul din satul cu pricina, a spart uşa acestuia că nu era nimeni acolo, şi a asistat-o pe mama, după ce ştia el despre o naştere şi dirijat de mama. Prin urmare, tatăl meu a fost şi moaşa mea! Apoi, după ce a tăiat buricul, a încropit un fel de incubator – pe atunci nu cred că existau nici măcar în maternităţile din oraşe – dintr-un pătuţ de copil, mult tifon şi un bec electric care să ofere o temperatură mai ridicată şi relativ constantă. Am avut, deci, noroc şi de faptul că satul, care deţinea un SMT, fusese electrificat mai repede decît altele. După o săptămînă, cînd m-au transportat cu mare grijă acasă, a făcut un alt incubator, mai mare, mai profesional în care am mai rămas o lună. Prin urmare, m-am socotit mereu un om norocos, un om care şi-a învins destinul vreme de 60 de ani şi mai bine de două luni. Dacă mai durează, cu atît mai bine, dacă se termină în curînd, tot am repurtat o victorie asupra destinului sau, argotic vorbind, l-am „fentat”!

            (Citeşte tot interviul, dar şi altele, aici: http://www.scribd.com/doc/154446727/revista-Zona-Literara-nr-5-6-mai-iunie-2013-net-pdf.)

             Update. Dacă v-a plăcut, mai „degustaţi” o „ceaşcă” şi de aici: http://ceascadecultura.ro/ServesteArticol.aspx?idart=3735 .