Viaţa şi jertfa lui Mircea Vulcănescu,”Cea mai înaltă lecţie de etică a omului de stat”

Posted on august 3, 2013

18



       „Figura enciclopedică a lui Mircea Vulcănescu este pe cale să se închege în conştiinţa noastră, la 60 de ani de la mutarea sa la cele veşnice.” – aşa îşi începe Dora Mezdrea* densa (şi tensionata) prefaţă, cu titlul citat mai sus, al impresionantului (din toate punctele de vedere) volum V din seria Nae Ionescu şi discipolii săi în arhiva Securităţii. Mircea Vulcănescu, apărut în aceste zile la Editura Eikon. Însumînd aproape 800 de pagini, format mare, volumul este rezultatul unei formidabile munci pentru „Prezentarea, selecţia şi îngrijirea documentelor” făcute de Doamna Dora Mezdrea. Ediţia pe care o propunem atenţiei reuneşte un corpus de 278 de documente, din perioada 24 aprilie 1945 şi 8 noiembrie 1952, selectate din cele 27 de volume ale Fondului penal 232, din arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (Direcţia Arhivă Popeşti-Leordeni). Aşa cum se specifică în Nota asupra ediţiei, „Dosarele, denumite iniţial, când se aflau la Tribunalul Poporului: „Alexandru Marcu şi alţii”, grupate în 27 de volume, adună laolaltă documentele privitoare la aşa-numitul lotul II al demnitarilor guvernului Antonescu; au în total (vol.1-25) 6386 file, iar ultimele două (vol.26 şi 27), care privesc recursul în anulare al lui Gheron Netta, au în total 294 file. Selecţia noastră reuneşte toate documentele privitoare la Mircea Vulcănescu.”

vulcanescu

       „Omul se stat şi Dascălul de etică ne lasă cea mai înaltă lecţie de etică.” – scrie Dora Mezdrea în introducerea la volum. „Liniştea sa în faţa nedreptăţii flagrante pe care o suportă nu este, cum cred unii, un fel de resemnare, venită din faptul că procesul acesta era al unei înfrângeri. Ştia de la început, de când a intrat în guvern, că acesta este predestinat înfrângerii şi că va veni ceasul când va plăti pentru participarea sa guvernare. dar conştiinţa omului de stat nu-i putea dicta decât că, aşa cum în ierarhia sacră eşti ostaşul smerit al lui Dumnezeu, în cea laică eşti ostaşul, deopotrivă de smerit, al Ţării tale.”

        Totuşi, nuanţează (gradînd dramatismul agonic al situaţiei în care se afla Mircea Vulvănescu, pînă la altitudinea tragicului) Dora Mezdrea, „nu poate fi vorba despre o atitudine univocă a lui Mircea Vulcănescu, pe toată durata evenimentelor ilustrate de documentele de faţă; ele arată, dimpotrivă, o gradaţie subtilă, de la seninătatea omului care are conştiinţa datoriei împlinite şi ştie că, în vremuri normale, nici o punibilitate nu are a-l atinge, la liniştea interioară a insului preocupat să desluşească o taină creştină în încercările la care este supus, până la amărăciunea de pe urmă – trepte ce corespund, oarecum, celor 3 recursuri, pierdute pe rând; dar pierdute nu în deznădejde, ci în luptă (chiar dacă fără nădejdea biruinţei), căci Mircea Vulcănescu a luptat pînă la capăt, încercînd să-şi valorifice orice şansă.” 

         O amărăciune, încă mai accentuată, resimţită pînă la revoltă iată, după 60 de ani, şi de Dora Mezdrea, atunci cînd îşi încheie introducerea cu această interogare acuzatoare: „…aş vrea să întreb: nu s-a găsit nici una, dintre aceste conştiinţe, care să-şi asume, fără gândul nici unui profit personal, sarcina, înaltă şi dureroasă, în acelaşi timp, de a înlătura de pe fruntea acestui ins de elită al spiritualităţii româneşti formula: „Deţinutul criminal de război Vulcănescu Mircea?” Nu vă îngrijorează, nu vă cutremură această alăturare de cuvinte?”

vulcanescu spate

          Parcurgînd paginile acestui necesar volum şi urmărind logica documentelor reproduse, în special cele care privesc argumentarea apărării lui Mircea Vulcănescu, se poate desprinde, dincolo de „înalta lecţie de etică” a bărbatului de stat, şi o strălucită lecţie  de jurisprudenţă în condiţii extreme. (Faţă de care, un contemporan, imaginar „condamnat politic” şi, vorba lui Petre Ţuţea cel în totul egal lui Mircea Vulcănescu,  „om de stat… pe scaun”, ar trebui să-şi ascundă cutremurat de ruşine „operele” însăilate într-o celulă de lux!)

         „Ultimul cuvânt” rostit de Mircea Vulcănescu în faţa Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a Criminală, la 15 ianuarie 1948 este exemplar şi ar merita tipărit separat, într-un format de „buzunar” şi un tiraj „de masă”! Reproduc aici doar încheierea acestui amplu, dens, tensionat şi calm, excepţional argumentat, avînd frumuseţea oratorică a unui discurs demn de aula Academiei ori a Parlamentului:mircea-vulcanescu

          „Patru ani mi-am cercetat toate actele, căutînd să aflu, în activitatea mea publică, unul de care m-aş putea căi.

           N-am găsit!

           În asemenea condiţii, Onorata Curte poate să hotărască în privinţa mea orice!

           Un singur lucru o pot asigura de pe acum, cînd am încă integritatea mea corporală şi a facultăţilor mele sufleteşti: că, până în ultimul meu ceas, o să dorm bine!

           Onorată Curte,

           Termin, rugându-vă să mă iertaţi că am abuzat de timpul domniilor voastre şi că am spus lucrurilor pe nume.

           Dar eu cred în Adevăr şi ştiu că nu e putere în lume mai mare decât Adevărul! Să vă ajute Dumnezeu, domnilor judecători, să fiţi nu judecători drepţi, ci Judecători Adevăraţi!

                                                                                            Am zis!

                                                                                                                                          Mircea Vulcănescu”

         În încheierea acestei, totuşi, sumare prezentări (mai degrabă „strigări” peste „sat”!) simt nevoia să mai citez „un martor”. Este vorba de spre Ştefan J. Fay şi „depoziţia” lui dată, la solicitarea fiicelor martirului, Sandra şi Măriuca, în Sokrateion sau mărturie pentru om (Humanitas, 1991) – o caldă, emoţionantă, complexă evocare a lui Mircea Vulcănescu.

         „Mircea Vulcănescu a dus în moarte o figură ce a devenit legendară încă din timpul vieţii sale. O figură de o rară frumuseţe în echilibru lăuntric, devenită hieratică în închisoare. Despre viaţa lui, viaţa lui adîncă, de cuget şi de credinţă în creştinismul ortodox românesc, se pot scrie pagini fără de care viaţa lui nu va putea să fie pe deplin înţeleasă. Căci în destin, adeseori, omul îşi rezumă viaţa prin moartea sa. Şi este cazul lui Mircea Vulcănescu, acela care a scris şi a transcris de nenumărate ori versul lui Rilke: „Dă fiecăruia, Doamne, moartea lui.”

           Binemerită, din partea noastră, a cititorilor, atît Doamna Dora Mezdrea cît şi Editura Eikon, pentru această „reconstituire” istorică!

______________________________

* Vezi un extras bibliografic  Dora Mezdrea aici: http://doramezdrea.freewb.ro/.