Bedros Horasangian despre G. M. Cantacuzino şi lecţia de înţelepciune din „Scrisorile către Simon”

Posted on august 25, 2013

5



     Bedros Horasangian:

G. M. Cantacuzino – portret în fărîme

cantacuzino

          „Dragă Simon, Noi avem mai multe amintiri decît credem. Nu le simţim însă prezenţa decît atît cît trebuiesc liniarei scurgeri a vieţii, care e, înainte de toate, obişnuinţă şi automatism vegetative. De aceea călătoriile, bolile sau orice evenimente care creează discontinuitate în desfăşurarea devenirei sînt un stimulent al memoriei, prin redarea unui mai acut simţ al timpului. Acest prezent, care mereu ne scapă, se dilată deodată în momente luminoase care aruncă raze în cele mai neaşteptate regiuni din lumea fără de hotare a memoriei. Aceste momente ne dau intuiţia necercetatei noastre bogăţii, lăsînd după ele nostalgia unui paradis pierdut, iar viaţa cea de toate zilele încearcă să ne convingă că uitarea este cuminţenie.“
 
        Aşa începe prima scrisoare, dintr-un corpus de 16 care alcătuiesc una dintre cele mai frumoase culegeri de epistole scrise în limba română: a lui G.M. Cantacuzino către prietenul său Simon Bauer. Plecînd de la aceste inefabile Scrisori către Simon, vom încerca o schiţă de portret a unui arhitect cu multiple registre de expresie intelectuală. G.M.Cantacuzino este aşezat temeinic în istoria culturii româneşti. Prestigiul lui pare de necontestat, iar deceniile care au urmat săvîrşirii lui din viaţă au consolidat notorietatea unui arhitect cu variate preocupări intelectuale.
 
       Din nefericire, nu a devenit popular şi recunoscut de opinia publică de la noi. La fel ca şi în cazul lui Paul Zarifopol, schimbînd ce ar fi de schimbat, o mantie subţire de necunoaştere îl face impenetrabil pentru marele public. Scrisorile către Simon, publicate postum, ar fi trebuit să-l facă la fel de simpatizat şi de iubit ca N. Steinhardt, datorită Jurnalul fericirii, sau Jenny Acterian, cu Jurnalului unei fete greu de mulţumit. Cărţi care au intrat în conştiinţa marelui public şi care au adus un plus de interes faţă nişte autori, practic, necunoscuţi.
Scisorile%20catre%20Simon
 
      Scrisorile către Simon de G.M. Cantacuzino ar intra în această clasă de lucrări esenţiale ale unei culturi. Sînt un număr de 16 misive, scrise între 1955 şi 1959, în cei mai duri ani ai comunismului dejist, mostre de prospeţime şi vitalitate ale spiritului în faţa dezastrelor istoriei. Dar reprezintă şi confesiunea unui om pentru care existenţa a fost o mare bucurie şi care acum se pregăteşte să moară. Senin, împăcat cu el însuşi, neresentimentar, după ani de detenţie prin închisorile comuniste, dar şi la Canal, unde suferă un accident din care rămîne cu sechele fizice, un om centrifugat din sînul unei societăţi (comuniste) care-l respinge.
 
      Avem în faţă o lecţie de mare înţelepciune. De înţelegere superioară a vieţii, a oamenilor, a culturii, de bucurie de a trăi, de a forja lumea din preajmă, de a resuscita bogăţiile ascunse ale memoriei. Despre viaţă şi moarte scrie G.M. Cantacuzino, despre copilărie, întîmplări şi oameni pe care i-a cunoscut, despre locuri şi fapte, despre munca de arhitect, despre evenimente care l-au marcat. Nimic senzaţional, pitoresc, exotic, ieşit din comun. Peisaje, monumente de artă, impresii fugare de călătorie. Nu puţine. Atracţia faţă de un Orient ce rămîne să fie redefinit, dincolo de clişeele cu care Occidentul se raportează la el. Numeroase portrete. Nevoia de confesiune, de comunicare, de a mărturisi cuiva, ceva ce lui i se pare a fi o minune. Aşa îi adresează scrisori Marthei Bibescu sau lui Matila Ghyka. Portrete de toate felurile. În cuvinte puţine extrage esenţialul dintr-un om. Portretul vărului său, pictorul Theodor Pallady, creionat în linii simple şi nostalgic- evocatoare, are farmec şi culoare. În general, tonul epistolelor către prietenul său, Simon Bauer, aflat dincolo de Cortina de Fier, este cald şi plin de empatie. Cu toate că trecuse prin grele încercări existenţiale, un duh al armoniei şi al echilibrului este prezent la tot pasul în tot ceea ce scrie. Scrie cum a desenat planuri de case, se exprimă aşa cum a pictat, în tonuri pastelate. Privirea trece dincolo de locuri şi oameni şi devine o atentă observaţie. O privire lucidă şi pătrunzătoare, culegînd esenţialul din existenţialul din preajmă.
 
       Recitite cu o mare voluptate în aceste zile, Scrisorile către Simon ne fac să credem că fericirea este posibilă. Alături de bucuria de a citi şi de a înţelege româneşte. Poate ar fi o idee fericită ca aceste texte să fie studiate în şcoală, alături de scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri sau de cele ale lui I.L. Caragiale către Paul Zarifopol. Iar textele, erudite şi bine articulate, din Izvoare şi popasuri sau Pătrar de veghe să intre în manualele de limbă română alături de Amintirile lui Radu Rosetti şi Anii de pribegie de Neagu Djuvara. Crochiurile dedicate unor vechi monumente istorice, precum Stavropoleos, Fundenii Doamnei, Cernica sau Văcăreşti, sînt vădite îndemnuri pentru a glosa în jurul minunilor ce se află sub ochii noştri. Un arhitect estet vede şi simte lumea (românească) încercînd să-i desluşească tainele.
 
      Pagini febrile, erudiţie fără panaş. Comentariile legate de arhitectură şi istorie din Arcade, firide, lespezi  (Cartea Românească, 1932) sau răsfirate prin numeroasele conferinţe ţinute la Radio – o parte apărute şi în caietele de artă şi critică Simetria – emană aceeaşi viziune integratoare, armonioasă a cosmosului cu mundanul. Un spirit clasic este acest G.M. Cantacuzino, într-o vreme cînd deja modernitatea face ravagii. Cărţile lui ar merita reluate azi, pe o nouă spirală a istoriei. Oamenii, ca şi cărţile, au răsucelile lor, destinul lor. De ce pomenesc despre toate acestea? Pentru că un fapt oarecare de viaţă a generat acest raccourci melancolic legat de un intelectual de mare suprafaţă. Despre viaţa şi opera lui, despre viaţa mea şi atît. Şi despre nişte cărţi. Despre un om pe care nu l-am cunoscut personal, dar pe care l-am preţuit foarte tare de cînd l-am descoperit, cu decenii în urmă. Aşa a fost să fie, a venit de la sine. La anticariatul de la Galeriile Jianu (azi, Kreţulescu), am găsit studiul despre Palladio, cu o dedicaţie către arhitectul Horia Theodoru şi Introducere în studiul arhitecturii. Din aproape în aproape, am strîns toate numerele din revistaSimetria, serie completă, opt cu totul, două numere duble, pe care am donat-o Facultăţii de Arhitectură în 1997, prin intermediul prietenului arhitect Augustin Ioan. Căruia îi datorez, indirect, şi acest plonjon în trecut. Cu oameni. Cu cărţi. Adrian Anghelescu edita, în 1977, o masivă antologie, volum pus sub sigla Izvoare şi popasuri, aşa cum în colecţia „Restituiri“ de la Editura Dacia, Cluj Napoca, reapărea Pătrar de veghe, editat de acelaşi Adrian Anghelescu, istoric literar de care nu mai ştiu nimic. Tot cam pe atunci, îi descopeream, în anii ’70, pe Anton Holban şi Mihail Sebastian, aşa cum citeam, uluit, cărţi de Noica, Cioran, Mircea Eliade sau Nae Ionescu – împrumutate de la un adversar ideologic al acestora, poetul comunist ilegalist Ştefan Popescu, implicat în „Procesul Pătrăşcanu“ şi beneficiar al unei dure condamnări venite din partea tovarăşilor de drum, posesorul unei fabuloase biblioteci, cu multe cărţi aflate la index în acei ani, greu accesibile, în locuinţa acestuia de pe strada Parfumului. Şi poetul, şi casa, şi biblioteca aceea incredibilă au dispărut. Unde? Nu ştiu. Deja amintiri, pitite între pliurile unei memorii pe zi ce trece mai inconsistente.
 
       Despre arhitectul, eseistul, pictorul, profesorul, editorul şi, nu în ultimul rînd, deţinutul politic şi scriitorul-gînditorul G.M. Cantacuzino, un om al Renaşterii în plin tumult al secolului al XX-lea, este vorba. Televiziunea Română m-a solicitat în acest miez de vară să spun cîteva cuvinte despre G.M. Cantacuzino, care ar urma să apară într-un documentar dedicat lui. Doamna Roxana Chiriţă şi echipa ei de filmare de la TVR ne-au suscitat acest ocol printr-o lume care azi nu mai este. M-au invitat, incitat, obligat, cumva, să reiau cărţi minunate şi să răscolesc imagini din propriul Muzeu Imaginar, elegant ascuns, între paginile unui cotidian agrest şi ale unui contingent abuziv. De aici acest „portret în fărîme“ al lui G.M. Cantacuzino. Aşa am aflat că, după excelenta serie de articole din România literară, dedicate lui G.M. Cantacuzino de către distinsul eseist – care este şi un atent şi voluptuos cititor –, profesorul Mihai Zamfir, un număr de cinci emisiuni au fost difuzate între 29 aprilie şi 10 iunie de către Radio România Cultural. Emisiuni realizate de Ion Mihai Cantacuzino, autorul, aflăm sub semnul surprizei şi cu interes în acest context, al unei cărţi intitulate O viaţă în România. De la Belle Epoque la Republica Populară Română, 1899-1960  (Editura Fides, 2012, traducere din franceză a volumului apărut în 2011, la Editura L’Harmattan). Deja după înregistrarea la care m-am dus fără să mă pregătesc în mod special, am cumpărat la iuţeală un exemplar dintr-o ediţie nouă a minunatei cărţi, în o luxoasă şi bilingvă reeditare de care habar nu aveam. Scrisorile către Simon, o bijuterie de carte, pe care am parcurs-o cu mari emoţii şi bucurii, a apărut la Editura Simetria, în 2010, cu o prefaţă densă şi cu multe detalii despre aventura acestei minunate cărţi – dar şi despre destinatarul ei, prietenul lui Ion Vianu şi Ion Barbu, mult prea puţin cunoscutul Simon Bauer –, semnată de Nicolae Florescu (lui îi datorăm şi prima ediţie, din 1993), traducerea în engleză aparţinînd fiicei lui G.M. Cantacuzino, Marie-Lyse Cantacuzino Ruheman, desenele, acuarele şi uleiuri sînt chiar ale autorului, în timp ce schiţele care însoţesc elegantul volum – hîrtie cretată de bună calitate – sînt ale Ilincăi Cantacuzino, nepoata arhitectului.
 
        Aş vrea să închei aceste rînduri cu finalul ultimei scrisori, a şaisprezecea, care închide, ca o lespede de mormînt, acest florilegiu epistolar. (G.M. Cantacuzino se întorcea acasă într-o friguroasă noapte de iarnă ieşeană, în care peripatetizase pe străzi pustii, pe lîngă Mitropolie, Golia, Bărboi şi Sf. Sava.) „Singură, o măturătoare întîrziată, îmbrăcată într-o pufoaică, ridica în faţa ei colbul nimicniciei. Cînd m-am întors, îşi începuseră cocoşii strigările. Nu trag nici o concluzie din acest întunecat tablou. Dar niciodată n-am simţit mai puternic destinul acestui oraş şi al acestei ţări, bogată în jertfe şi răbdare, răbdarea turnurilor care poartă toată sumbra povară a nopţilor fără stele şi pînă ce va răsări soarele eternei dimineţi, neamurile vor ridica şi ziduri şi turnuri în lupta lor cu apăsătorul destin, în lupta lor cu cerul şi iadul. Mai 1959“. 
          În 1960, G.M. Cantacuzino trecea la cele veşnice. Născut în 1899, avea doar 61 de ani. Este înmormîntat în Cimitirul Eternitatea din Iaşi. Scrisorile către Simon se mai găsesc în librării. Eu le-am luat de la Humanitas Kretzulescu din Bucureşti. 
golia
 
G.M. Cantacuzino, Mănăstirea Golia, Iaşi, 1957 – acuarelă reprodusă în Scrisorile către Simon, Editura Simetria, Bucureşti, 2010.

_______________________________________________
Text reprodus cu acordul autorului din Observator cultural, nr.687/23.08.2013, http://www.observatorcultural.ro/G.M.-Cantacuzino-portret-in-farime*articleID_29058-articles_details.html.