Gumele! sau a doua ucidere a lui Paul Grigore

Posted on septembrie 1, 2013

9



O postare mai veche de pe un blog dedicat în exclusivitate memoriei celui care a fost poetul şi eseistul Paul Grigore*, purtînd acelaşi titlu cu al primului volum de poeme al acestuia,  ANLUMINURĂ(http://anluminura.blogspot.ro/2012/07/vizita.html), mă bîntuie de o vreme. Mai dureros, încă, după ce şi bunul nostru prieten comun, poetul, eseistul, romancierul, mentorul Alexandru Muşina s-a „retras” şi el din această lume. După ce, mai devreme (dar, tot prea devreme) se „retrăsese” şi Gheorghe Crăciun, prozator şi teoretician al literaturii, de mare forţă. Şi, după ce, un şir lung de prieteni, colegi de generaţie, poeţi, prozatori, critici şi istorici literari, eseişti au mutat în cer un întreg capitol al istoriei literaturii române contemporane. Mi-e încă greu să comentez.  Să scriu „eseuri” cînd e nevoie de atitudine. Simt nevoia să mă revolt dar, imediat, tristeţea şi greaţa mă copleşesc.

Totuşi: cred că am găsit o expresie sintetică, expresivă, avînd forţa necesară să exprime esenţa unui anumit tip (criminal, în sens cultural) de exces ori de lipsă de atenţie acordate memoriei unui scriitor. Uneori, „grija” pentru postumitate ucide cu mai mult sadism decît „indiferenţa” din timpul vieţii. Am numit vinovaţii de această crimă „entuziastă” ori „analfabetă”, gume . Oamenii gumă apar mereu atunci şi acolo unde, chiar şi cînd aparent se restaurează şi se recuperează cultură, în realitate se şterg adevăratele urme ale unei mirabile întîmplări culturale.

În loc de orice alt comentariu, voi ilustra cele două ipostaze în care îşi fac simţită „lucrarea”  (diavolească) oamenii gumă  (într-o ordine cronologică, ceea ce ar putea să sugereze că acest gen de crimă  se comite în formă continuată, ca să folosesc termenii codului penal):

I. „Dacă deasupra mormintelor, unde cei îngropaţi nu-şi pot odihni sufletele, dansează, în noapte, flăcări, în amiaza zilei, deasupra cărţilor unor scriitori dispăruţi „dansează” cu nesimţire cămătari şi veleitari în editologie. De curând, mi-a fost dat să asist la lansarea unor serii de cărţi – intitulate, precum în reportajele vechiului regim, „Scriitori la ei acasă” – care trebuia să fie un „eveniment” recuperator. Am şi lăudat public iniţiativa (precum se poate vedea în ziarele din Satu Mare), dar după ce am răsfoit cărţile dezamăgirea mea s-a transformat în tristeţe şi, apoi, în revoltă. Nu voi spune nimic despre cărţile celor care sunt în viaţă – ei încă pot vorbi sau precum ne îndeamnă biserica „să tacă pe vecie” după cum îi lasă conştiinţa –, ci voi semnala cititorilor terfelirea cărţilor „celor care nu sunt”. Obligaţia celor în viaţă, a celor care i-am cunoscut, a mea, în acest caz, este mai presus de orice.

       1. Aşadar, editura nou înfiinţată de Ion Vădan, Dacia XXI, a scos pe piaţă volumul lui Paul Grigore (născut la Certeze în 1952, la 17 mai, reputat poet şi eseist care a activat la Braşov, în jurul revistei „Astra”, decedat în condiţii suspecte la 3 iunie 1989 la Bucureşti) Anluminură (2010). Deşi pe copertă coordonatorul colecţiei „mulţumeşte în mod deosebit”primilor editori ai poetului (Ovidiu Moceanu, Al. Muşina, Gh. Crăciun şi G. Vulturescu) nu există nici o scuză pentru lipsa unei minime note explicative care să lămurească cititorul de azi că titlurile aşezate în interior, prin voinţa editorului (pe ce bază?), fac parte din 2 volume diferite – unul purtând sigla editurii „Litera” şi altul al editurii „Paralela 45”. Iar secţiunea „Diotima din scriitură” –cu textele inedite atunci (Candor Poesis, Diotima din scriitură, „Hemografia” lui N. Stănescu, Eternitatea regresivă) – a apărut cu acest titlu ca supliment (nr. 1, 1991) în corpul revistei „Poesis” (nr. 6-7, iulie – aug. 1991) prin bunăvoinţa lui O. Moceanu care le va include în volumul din 1999. Textul subsemnatului – Poetul şi neodihna cuvântului – nu are ce caut în corpusul textelor ediţiei de acum fără această precizare. Apoi, alăturarea secţiunii „Anluminură” (litere drepte, bold) nu are nici o explicaţie că ar prelua – integral , volumul Anluminură (Ed. Litera, 1991), coperta T. Jebeleanu, cu prefaţa lui O. Moceanu (Peste mode şi timp, p. 5-6). La cuprins, în ediţia princeps, textul – cuvânt înainte al lui O. Moceanu poartă subtitlul „Inscripţii I”, iar post-feţele lui Gh. Crăciun (Clipa cea repede) şi Al. Muşina (Semnele nu l-au minţit) poartă subtitlurile „Inscripţii II” şi, respectiv, „Inscripţii III” (pag. 56). Ediţia de acum nu le menţionează (vezi p. 60-63). De asemenea, în ediţia primă poetul are două cicluri distincte, numerotate: Anluminură (1-29) şi Tabulae pictae (1- 88). Volumul de la Dacia XXI le contopeşte sub un singur titlu, Anluminură, fără nici o numerotare la cuprins. Nici secţiunea Vocaţia luminii nu are nici o notă explicativă că ar prelua – integral -, ediţia din 1999, Vocaţia luminii, colecţia 80, Seria eseuri, Ed. Paralela 45. Despre faptul că titlurile eseurilor sunt aşezate în partea de jos a paginii, ca şi cum ar aparţine de textul precedent (vezi: pag. 104 – Eros şi filozofie; p. 185 – Aubade castelanei bizantine; p. 226 – Candor Poesis etc.) nu mai e nimic de spus. Aruncate, la propriu, unul după altul, titlurile din volumele princeps, fără aceste note explicative, fireşti la orice reeditare, ar părea cititorului de azi că reprezintă întocmai cartea gândită de poet sau de primii ei editori. În fond, nu avem de-a face cu ceea ce ar trebui să fie o ediţie de autor, ci cu îngrămădirea sub două noi coperţi a volumelor precedente, necitate şi neprelucrate critic. Dacă era firesc să mulţumească familiei şi primarului din Cămârzana (care a finanţat de bună credinţă cartea) e o blasfemie să notezi pe copertă că astfel, prin această recuperare, „îi păstrăm memoria” şi „îi facem cunoscută opera”!”

(George Vulturescu, pe blogul lui Ovidiu Pecican, http://ovidiupecican.wordpress.com/tag/paul-grigore/ )

*

      II. „Dureros…, scandalos…

Pe la începutul anilor ’90, prietenii lui Paul şi directoarea Şcolii Generale 13 au propus Ministerului Învăţământului ca şcoala în care Paul educase atâtea generaţii de elevi cât i-a permis soarta „nemiloasă” (eufemism dureros!) să primească numele său. I.S.J. şi-a dat, la rândul său, acordul şi cererea, împreună cu altele de aceeaşi natură, a fost înaintată spre aprobare iar aceasta a şi venit.
Vreme de trei, patru ani şcoala chiar s-a numit „Paul Grigore”, aşa cum altele (destule numai în judeţul nostru!!) îşi poartă (cu mândrie!!) numele căpătate atunci pînă în zilele noastre. Cu sprijinul părinţilor foştilor elevi s-a făcut şi o nouă firmă, conform noii denumiri. Elevii încă ştiau cine este cel ce dă numele şcolii lor – le fusese dascăl! – şi se mândreau că, datorită personalităţii acestuia, şcoala se singularizează între cele din oraş, din  judeţ…  Noi, ceilalţi, vedeam în gest o reparaţie morală…
Numai că, după o vreme, în mod misterios, neştiut şi pe tăcute, a venit un ordin (de unde?!…) şi şcoala a revenit la denumirea anterioară, s-a dat placa jos, a fost remontată cealaltă… Copiii şi profesorii, vrând, nevrând, s-au reobişnuit cu nou-vechiul nume… Nimeni n-a dat vreo explicaţie clară, onestă, logică. Nici protestele n-au avut spor, pur şi simplu s-a acţionat după principiul „ordinul se execută, nu se discută!”
Poate cineva ar putea să-mi ofere vreo desluşire…, cea referitoare la încercarea de a stăvili apariţia a tot felul de titulaturi… dubioase pentru şcolile din draga noastră zonă geografică.., oferită unor naivi ca mine şi ca alţii, nu se susţine! Celelalte nume au rămas, „Paul Grigore” – nu!”

*
       Paul obişnuia să ne salute cu formula : „Te-am omagiat!”  Chiar asta făcea, cotidian, cu o generozitate discretă şi un spirit critic de o tandreţe şi subtilitate superlative.
       Iartă-ne, prea bunule prieten, noi nu mai ştim să Omagiem !
       Nu mai suntem decît, (aşa cum ai văzut  tu de mult!):
Oameni cu branhii
în mlaştina albă.
Vremi chiciurate.
_________________________________________
* Vezi o succintă fişă bio-bibliografică aici: http://www.referatele.com/referate/romana/Paul-Grigore/.