Sorin Grecu: un portret de Radu Ţuculescu şi două poeme noi

             „Mă mişc lejer între Mâşkin şi Doina Cornea“, afirmă Sorin Grecu, iar pe faţă i se împrăştie o expresie tragicomică. Se încruntă, dar zîmbeşte totodată, un joc între gravitate şi ironie. Cînd aude o „poveste“, indiferent unde s-ar afla (crîşmă, tîrg, cafenea, hol, colţ de stradă, galerie de artă, piaţă…), Sorin scoate un carneţel improvizat (cîteva foi împăturite pe care le poartă, mereu, prin buzunare) şi notează. Să nu uite „povestea“, s-o rescrie după cum crede de cuviinţă… Imediat, se „repede“ tumultuos s-o spună şi altora, cuprins de-un entuziasm sincer şi zgomotos. Cea mai recentă „întîmplare“ pe care mi-a spus-o a fost despre un individ care s-a îndrăgostit, nebuneşte, de propria… mulinetă! Atît de puternic încît nu o foloseşte niciodată la pescuit, o ţine la loc de cinste-n dormitor…! Şi uite aşa, notînd şi (re)povestind, Sorin Grecu a publicat, după Viaţa lucrează cu alte date şi Reportajele mele (Cluj-Napoca: Editura Eikon, 2010), alte două volume de reportaje: primul intitulat Povestiri altfel (Editura Galaxia Gutenberg, 2012) iar al doilea, dedicat memoriei violonistului Alexandru Ţitruş : portret din cioburi (Editura Tradiţii Clujene, 2013), o carte alcătuită, la fel ca şi prima, din „cioburi“ care se unesc, pînă la urmă, într-un puzzle, creionînd profilul excelentului instrumentist.
            Aşa cum spuneam, Sorin Grecu ascultă destăinuiri şi întîmplări după care se pune pe scris, reuşind, de multe ori, să producă şi adevărate pagini de proză. Nu ocoleşte senzaţionalul, dar nu-l caută intenţionat, ci îl descoperă şi-i conferă, apoi, o discretă aură, un vag mister. Realitatea frustă, şocantă adesea, o „pudrează“ discret, nu cu… apă, ci cu adierea unei realităţi magice. Căci numeroase sînt misterele vieţii şi niciodată nu le vom desluşi pe deplin. Povestiri altfel  adună între coperţi oameni şi fapte şi locuri. Luptători anticomunişti, pictori, cioplitori în piatră, deţinuţi politici, muzicieni, sportivi, ziarişti, gardieni, medici, piloţi… Un mozaic viu colorat, dominat, adesea, de sintagma mirceaiorgulesciană: firescul ca excepţie. Iată cîteva titluri: Miracolul naşterii Mânăstirii Rohia, Bobâlna, locul unde nu se mai răscoală nimeni, Incognito în „sanatoriul groazei“ din Săvădisla, Deghizat în femeie, a umilit 18 ani Securitatea, Omul care vorbeşte cu păsările, Fantoma (?) unui bebeluş, surprinsă într-o fotografie, În cîteva rînduri m-am luptat, aproape corporal, cu diavolul…
            Volumul dedicat excelentului violonist Alexandru Ţitruş este alcătuit la fel, din mărturii ale unor muzicieni, interpreţi, scriitori, ospătari, dar, mai ales, din mărturiile familiei, în special ale fiicei acestuia, Mariana Oşoianu-Ţitruş. Destăinuirile ei sînt, adesea, pline de dramatism, dezvăluind adevărate drame petrecute în familia lor. Chiar şi moartea artistului se pare că a fost datorată unor medici neglijenţi. Alexandru Ţitruş era un om vesel, modest, cu toată faima sa. A cîntat cu mari artişti, printre care şi cu Maria Tănase, la Paris. Actorul american Yul Brynner a ordonat să i se facă un poster enorm, care se află astăzi expus la Muzeul Holocaustului din Washington. În Olanda, unde-i cîntase şi reginei, Salvador Dalí i-a schiţat un portret. Ţitruş apare călare pe un „biţiclu“ care are drept roată un disc. Din păcate, şeful delegaţiei, pe nume Aristide Buhoiu, i-a confiscat lucrarea. Ţitruş habar nu avea cît valora… Dar Ţitruş cînta, mai ales, pentru publicul larg, cu atîta dăruire şi virtuozitate, încît adesea ridica sălile în picioare. Avea umor şi, cu toate bolile ce se abăteau asupra familiei sale, era mereu bine dispus. Pe mine m-au încîntat, de-a dreptul, mărturisirile „Biţei“, eterna amantă a lui Ţitruş, adevărat personaj de roman. „Biografia“ lui Alexandru Ţitruş (re)scrisă de Sorin Grecu se citeşte fără sincope, ca nişte pagini de proză „atinse“, din cînd în cînd, de aripi tainice…
           Dar Sorin Grecu este şi poet. Poate în primul rînd poet. Într-un volum intitulat Poeme Hai Hui – antologie ( Editura Grinta, 2012), printre versuri notabile şi altele duios lamentabile, am descoperit un lung şi remarcabil poem intitulat Poemul kitsch sau păţaniile lui Svejk în Galiţia, semnat de Sorin, dedicat lui Ovidiu Pecican şi cu un năucitor motto pe post de… autoironie: „Mă mişc lejer, între Mâşkin şi Doina Cornea…“ Poemul debutează cu o frază care i-ar fi putut aparţine bravului Svejk, dar îi aparţine bravului… Grecu: „… fiecare om cu propriul destin, după cum/ fiecare părculeţ cu pedofilul său…“ Aşa se anunţă prima „scenă“ a poemului, derulată în perioada comunistă, cînd toate lucrurile păreau identice… Poetul-copil vedea cum un „nenea“ mic şi şchiop ademenea la el acasă copiii, cu bomboane şi gumă de mestecat aduse din America (adevărate „miracole“ în perioada respectivă), doar pe el nu l-a chemat niciodată. S-a simţit atunci frustrat, abia mai tîrziu a priceput ce noroc avusese… Urmează a doua secvenţă a poemului, despre halucinante întîlniri ale toponimelor cu… moartea. Un individ singur, pe nume Cuc, fiind o viaţă-ntreagă singur-cuc, în cele din urmă s-a sinucis, spînzurîndu-se… Un elicopter s-a prăbuşit la Morişti, iar un aviator, cu o zi înainte de evenimentul aeronautic Ziua Aviaţiei, exersa diverse figuri şi s-a prăbuşit, brusc, pe strada… Elicei. „… straniu acord al toponimelor cu destinul oamenilor/ de parcă locurile şi-ar căuta victime/ ca-n filmele de groază/ pentru a se împlini sau a-şi desăvârşi, monstruos, karma…“ conchide poetul. Urmează apoi o secvenţă dedicată bunicului, bravul bunic al autorului, care „… era îndeajuns de evoluat/ încât să facă mereu pe prostul…“, cărunt încă de la douăzeci şi cinci de ani, care i-a dat, pe vremea comuniştilor, unui ministru venit în control şi găsindu-l picotind în timpul serviciului, o replică celebră: „… ascultă, că nu mă tem de tine/ curva bătrînă nu se sperie de p… mare…“ Şi despre alte năstruşnice întîmplări ale bunicului mai citim în respectiva secvenţă a poemului care se continuă cu descrierea unei iubiri adolescentine şi se încheie cu descrierea unei călătorii făcute la Liov, în Galiţia, din care trebuie să dau măcar un citat, „delicios“ precum întreg poemul: „… doi poliţişti beţi înfulecă plăcinte/ îi vezi de pe geamul chiliei ascunzându-se/ de priviri indiscrete/ fărâme de brînză le atârnă dizgraţios din gură/ se uită cruciş unul la celălalt/ cu o înfăţişare total depersonalizată/ de simple mecanisme – paiaţe într-o piesă absurdă/ sau mai bine zis ale cărţii lui Svejk….“
            Sorin Grecu se mişcă, cu lejeritate şi talent, între poezie şi reportaje.

Radu Ţuculescu

(Text preluat din revista APOSTROF, anul XXIV, 2013, nr. 8 (279), http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=2133)

Două poeme de SORIN GRECU:

 Oamenii din Paşcani

 A sosit, în sfârşit, şi ziua temută:
L-au vândut din nou pe Înaltul

apoi, transformaţi subit în prădători,
nemaiavând ce jefui,
au început să ne execute, pe rând,

şi-ntr-un târziu, unul pe altul

însă, eterni fiind – deci neatinşi de ani –
după ce memoria
puţinilor supuşi-supravieţuitori a apucat a fi ştearsă,
rebrenduiţi în salvatori,
cei mai cruzi dintre ei au preluat, iarăşi, cartul

ca urmare noi, moderni plăvani,
înfăşuraţi în tricolorul clătit cu bere
(pentru că, nu-i aşa? stomacul o cere)

am pornit-o neştiutori, teleghidaţi, spre Paşcani

rememorezi: blândă-i, totuşi, amintirea oraşului vechi
pe atunci străzile sale atât de pustii erau –
şi oamenii atât de personalizaţi

copiii nu-ţi apăreau în faţă, gata îmbătrâniţi,
şi nimeni nu te obliga să te înfrupţi din zaţ

încerci să le spui ceva şefilor de convoi
dar te opreşti – te consideră nesănătos – trebuieşti expulzat
fiindcă vorbele tale nu le-au adus, ci le-au risipit bani

ai tot mai mult credinţa
că strici ambientul rezervaţiei de varani

priveşti spre cer – vezi vitraliile catedralei, sparte,
şi nici măcar în folclor  n-ai cum să te retragi
fiindcă tocmai acolo te aşteaptă
urcaţi precum balerinele, pe poante

iar locurile – până ieri vacante –
sunt ocupate astăzi de indivizi ciudaţi, cu accent străin

deşi spun că-s pământeni nu-şi amintesc de-unde vin

tu, în schimb, eşti un liliac evadat în plină zi
din strânsura unei mantale vechi de militar,
anemiat constant (cu vodcă şi vin),
şi, pe deasupra, jalnic supravieţuitor,
fără să ai la tine măcar cremene şi amnar
te prelingi printre masele compacte de klingonieni şi romulani

cu toţii am pornit – sau am şi ajuns deja? – la Paşcani

Viaţa amânată
                              Părintelui Emanoil de la Bixad

Ca un făcut, numai de asta ai tot timpul parte:
trebuie să alegi între o viaţă paralelă cu a ta
şi alta amânată

fiindcă în interior – stupidă dualitate – se dă o luptă decisivă
între Dumnezeu şi altcineva, mult mai întunecat

şi-atunci
cine-i acela care, cu rugile sale
(eficient şi simplu precum o albinuţă)
elimină reziduurile care ameninţă să te înghită
şi retează capetele entităţii care consideră că eşti numai al ei
şi te-a ocupat deja?

conştientizezi, la această oră eşti trăit
şi – asemeni unui ocnaş care a stat mult timp la izolare –
după ce bunul tău sfetnic te vede,
sufletul îţi va reveni curând la suprafaţă
şi vei reuşi, în sfârşit, să respiri cu plămânii întregi

totuşi, de la o vreme începi să anticipezi  lucruri:
de la vizionarea unor evenimente care
se vor petrece, aidoma, în viitorul apropiat
până la persoane pe care nu le-ai văzut de luni de zile
şi care – doar gândindu-te la ele – au şi apărut în faţa ta

aşa că eşti sigur: dacă n-ai fi fost avertizat din timp
probabil că ţi-ai fi pierdut demult minţile

chiar şi acum, în cartierul tău
aparent odihnit după o noapte aparent liniştită,
observi cum de sub coasa minusculă a maşinii de tuns iarba
se ridică roua zorilor

e acolo – îl vezi? – un nor verde, intens
pe care, dacă-l respiri, pe lângă izul puternic de mentă
distingi şi chipurile suferinde
a cohorte de prunci nenăscuţi sau omorâţi

s-au refugiat sub pământ, apărând la lumină
chiar în curcubeul firelor de iarbă ce-au sfârşit acum
sub lamele coasei mecanice

ai senzaţia că vocile lor plăpânde
şi feţişoarele schimonosite încep să te mustre

apoi, un alt episod: întâlnirea, anul acesta, de Rusalii,
cu dihania înaltă de peste doi metri, cu chipul de războinic
şi aripile de mărimea unei încăperi

când a realizat că o vezi a părut cu adevărat încurcată
apoi s-a îndreptat brusc spre tine şi, decolând,
te-a atins cu aripa al cărui curent îngheţat
îl mai simţi şi astăzi

la început ai crezut că-i îngerul tău
însă, după ce ai vorbit cu nişte iniţiaţi
aceştia ţi-au dat lovitura de graţie spunându–ţi
că apariţia e cu totul altceva:
mult mai periculoasă şi înspăimântătoare decât
ţi-ai fi putut închipui vreodată

revii aşadar, secătuit, la Bixad
însă cu o nedisimulată speranţă pentru că ştii:
de fiecare dată, implacabil, îţi va fi salvată,
după o sfântă procedură, vremelnica-ţi fiinţă

stârnindu-i apoi şi mai tare
pe zeii aceia crunţi, cu vibraţie joasă, (anunnaki? )
pe care, neştiutor, i-ai chemat la tine cândva
şi acum nu mai vor cu nici un chip să se retragă…

Posted in: Pavilionul de oaspeţi