A încetat din viaţă criticul şi istoricul literar Petru Poantă

         În dimineaţa zilei de 7 septembrie 2013, Clujul a încetat să mai fie al lui Petru Poantă, Petru Poantă devenind el, pentru totdeauna, al Clujului. Intrînd, adică, în proprietatea publică eternă a burgului pe care l-a iubit şi l-a servit temeinic, cu modestie şi devotament.

        Fie ca memoria lui să fie cinstită în Cetate!

        Dumnezeu să-l odihnească în pace!

PETRU POANTĂ (n. 7 aprilie 1947, Cerişor /Hunedoara, m. 7 septembrie 2013, Cluj-Napoca). Critic literar, eseist. Facultatea de Filologie a UBB, Cluj-Napoca (1970). Echinoxist din prima generaţie. Debut absolut în Echinox, 1968. Căsătorit cu Irina Petraş şi tatăl Laurei Poantă.

Volume: Modalităţi lirice contemporane, 1973; Poezia lui George Coşbuc, 1976; Radiografii I, 1978; Radiografii II, 1983; Scriitori contemporani, 1994; Cercul literar de la Sibiu, 1997; 2006; Dicţionar de poeţi, 1999, 2000; Efectul Echinox sau despre echilibru, 2003; Opera lui George Coşbuc, 2004; Clujul meu. Oameni şi locuri, 2006; Clujul meu. Anii şaptezeci, 2007; Clujul meu. Radiografii, 2011.

Ediţii din G. Coşbuc, Ion Negoiţescu, Radu Stanca. Coautor la Scriitori Români, 1978; Dicţionarul Scriitorilor Români, 4 vol., 1995-2001; Dicţionarul General al Literaturii Române, 2004-2005.

Premiul Uniunii Scriitorilor, 2003.

Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj.

* * *
Modalităţi lirice contemporane (1973), Radiografii (1978), Radiografii 2 (1983) şi, acum, Scriitori contemporani. Radiografii (1994) sunt părţile încă neasamblate ca atare ale unei incitante panorame a literaturii române contemporane. Odihna întru fragment a criticului pare leneşă când nu e decât proba unui exacerbat spirit (auto)critic, a reticenţei în faţa definitivului. O amânare fertilă, în fond, şi responsabilă.
Exersat mai cu seamă în interpretarea poeziei, Petru Poantă scrie, cu aceeaşi ştiinţă febrilă a decupării detaliului semnificativ şi a înscrierii lui într-o sinteză memorabilă, despre proză sau critică literară. Figurile scrisului său nu sunt niciodată singure, izolate, ci aşezate într-o societate valorantă, cu vecinătăţi şi interferenţe cartografiate meticulos. De aceea, remarcabile, mai ales, portretele de autor care trădează o secretă disponibilitate de moralist: un soi de Jiquidi al verbului critic ilustrând „vieţi paralele”. Biografia autorului comentat este recepţionată în datele ei istorice, colorată afectiv, cu abia disimulate accente sentimentale – criticul, deşi, în varianta orală a manifestării sale, gata oricând să lanseze săgeţi acide, este întotdeauna „de partea” autorului: înţelege, cântăreşte, moralizează fin, împrumută câteodată rădăcini, găseşte fiecărui detaliu biografic locul firesc şi legitim, ori măcar legitimabil, în opera însăşi. O generozitate critică inepuizabilă mascată de ironie şi de o „agresivitate” mai degrabă calamburescă, îndrăgostită de propriile performanţe. Petru Poantă are tenacitatea, instrumentele şi dăruirea unui explorator. Actul său critic este în stare să împlânte fanioane personalizante şi în ţinuturi care par, la prima vedere, ale nimănui.
Ultima secţiune a noii sale cărţi reuneşte câteva pagini excepţionale. Mini-eseurile cu pretexte adesea umile – cărarea, iarba, mâna în şold – construiesc grădini suspendate ale ideii, meditaţii surprinzătoare proiectate în durata lungă a istoriei, crochiuri de ontologie şi sociologie. Eliberat de rigorile impuse cronicarului, cel mereu „sub vremi”, Petru Poantă este, atunci, scriitorul. Cuvântul său se desfată orânduind feţe ale lumii.
Crochiul de faţă va fi confirmat, surprinzător de strâns, de cărţile sale de peste un deceniu. (Irina Petraş)

Petru Poantă postdecembrist se îndreaptă spre o sociologie culturală a provinciei, ingenioasă în reconstrucţia unei atmosfere sau a coerenţei unui grup, folosind totodată, într-un context nou, instrumentele criticului literar. Apar astfel, cu această „filosofie” de reconstituire a atmosferei estetice a unui grup literar, două eseuri minunate prin conturarea liniilor de forţă, a legăturilor cu epoca şi prin detaşarea unor portrete: Cercul literar de la Sibiu. Introducere în fenomenul originar (1997, cu ediţia a doua în 2006) şi Efectul „Echinox” sau despre echilibru (2003). Din aceleaşi intenţii s-au născut şi primele două volume, consacrate de critic oraşului în care trăieşte din 1965, când devenea student: Clujul meu. Oameni şi locuri (I) .O istorie subiectivă a Casei de Cultură a Studenţilor (2006) şi Clujul meu (II). Anii şaptezeci (2007), ambele apărute la Casa Cărţii de Ştiinţă, cu promisiunea unor continuări. Dacă primii doi Petru Poantă vor dispărea sau numai se vor estompa din ce în ce mai mult cu timpul, cel de-al treilea Poantă va rămâne, cu siguranţă, multă vreme în memoria noastră. (Ion Simuţ)

Coperta ultimei sale cărţi, al cărei „semnal” a mai apucat să-l ţină în mîini înainte de a se muta  în Clujul etern:

Update: înmormîntarea va avea loc marţi, 10 septembrie 2013, cu începere de la ora 13, de la Capela nouă a Cimitirului din Mănăştur.

Etichetat: Filiala Cluj, necrolog, Petru Poanta, USR

Posted in: In Memoriam