În sfîrşit, conform cutumei istorice româneşti – „turcul plăteşte” – încheiem această serie de dezvăluiri cu cîteva pagini care se referă la, ca să spunem aşa, al treilea crai al septentrionului, turcul Arif. Născut în Mesopotamia, e foarte posibil ca acesta să fi urmat o chemare a străbunilor, stabilindu-se la Sighet, ştiut (şi nu prea) fiind că aici, după dezastrul de la Mohacs, s-au stabilit, în scopuri lucrative, turci, nu prea mulţi dar suficienţi cît să construiască şi o moschee. Din care n-a mai rămas decît povestea. Din ea face parte, după secole, şi Arif.
„Instalaţia” foto: Teodora
TURCUL PRECIS
În magazinul turcului intră o femeie tînără cu un copil de 4-5 ani. Femeia vizitează rafturile fără să cumpere ceva, însă la ieşire copilul o trage insistent de mînă înapoi, încercîd să-i atragă atenţia asupra unei jucării.
– Hai să plecăm, nu-ţi cumpăr nimic.
Copilul insistă aproape plîngînd.
– Haide să plecăm nu înţelegi, eşti turc?
Arif ia de pe raft jucăria şi întinzînd-o copilului cu ochii în lacrim, îi spune mamei:
– Domna, copilul nu ştie este turc, eu sunt turc precis.
TURCU PALUŞ
Îl iau cu mine pe Arif la Tîrgu-Lăpuş, un orăşel din nord, în apropierea Someşului. După o vreme:
– Ştii, cînd am fost noi la turcu paluş… începe să vorbească Arif.
– Ce bolboroseşti, îl întreb, aici mai demult turcii au fost folosiţi la colorarea ierbii, iar paluş n-aţi avut voi niciodată, paluşe am avut noi, cu ele v-am dat la tărtăcuţă şi v-am rupt iataganele.
– Serios, întreabă Arif, fără să înţeleagă aproape nimic?
– Igen, îi răspund.
AOCATUL
Sunt împreună cu un tînăr prieten şi Arif la magazinul acestuia din urmă. Arif îl roagă pe tînăr să sune pe donul aocat de pe telefonul lui şi iese. Avocatul, o cunoştinţă comună care îl preţuia pe turc, Iacob Bălăi (acesta e numele său real pe care îl dăm doar spre a limpezi întîmplarea). După apel, instructorul îmi întinde telefonul pe care Arif trecuse numele: Yaboc Lăbăi – aocat.
ŢÎŢE CU BUTORC
– Ce faci, don Vasile? – mă întreabă Arif, de fiecare dată cînd mă sună de pe telefonul lui mobil. Ştiind că răspunsul acasă este unul care îl enervează peste măsură, el mă întreabă invariabil:
– Ce faci acasă? Viaţa e făcută din gâdî-bâdî (sintagmă pe o vom explica, mai tărziu, cu altă ocazie), băutură, muzică, dans şi femei. Ce faci acasă?
Considerînd că a sosit vremea să îi răspund altfel, aştept telefonul lui care nu întîrzie.
– Ce faci don Vasile? – întreabă Arif.
– Între sînii familiei.
Tăcere. Tăcere prelungită. Într-un tîrziu:
– Băut la tine ceva astăzi?
– Da, lapte din sînii familiei! – îi răspund.
– Tu ştii. Vii bem o bere la Restaurant Doina Maramureşului?
– Doina Maramureşului n-are lapte – îi răspund. Linişte din nou.
Apoi:
– Vii, nu vii, aştept pe tine la Doina.
După cincisprezece minute mă înfăţişez la Doina Maramureşului. Arif stă singur la o masă cu două beri Tuborg în faţă. Se ridică, îmi întinde mîna şi zîmbind îmi spune:
– Doina are Ţîţe. Cu Butorc!
BARUL CU BUTORC ŞI CUCI
În apropierea magazinului 39 există un bar unde mergem adesea la un vin sau o bere. Aici, Arif îi face ochi dulci, de multă vreme unei barmane blonde, micuţă de statură dar cu ochi şi faţă frumoase. Intrăm în bar şi spre surprinderea noastră barmana nu vine la noi, de masa noastră se apropie o tînără aflată la vîrsta majoratului. Din spatele barului blonda ne priveşte zîmbind cu tîlc.
– Bună ziua, ce doriţi, întreabă tînăra ospătară.
– Bună ziua, domnişora, spune Arif, dorim doi butorc.
Tînăra face ochii mari şi se întoarce rugătoare către mine. Mă abţin să nu izbucnesc în rîs şi îi spun:
– Domnul doreşte două beri Tuborg.
– Îmi pare rău, nu mai avem Tuborg, răspunde tînăra.
– Atunci doi cuci, unul mare şi unul mic, intervine cu hotărîre Arif.
Domnişoara roşeşte pînă în vîrful nasului şi se întoarce iarăşi spre mine.
– Domnul doreşte două beri Ciuc, mărimile sunt corecte. Între timp, Arif este sunat de fiul lui din Istambul şi iese să vorbească. La întoarcere îi spun:
– Arif, doamna barmană m-a întrebat dacă nu vrei şi o pupăză pentru doi cuci. Arif buimac, fără să priceapă nimic, întreabă:
– Ce-i pupăză? Gâdî-gâdî?
– Da, îi răspund. Crezînd, în sfîrşit, că blonda cedase Arif sare în picioare şi, de deasupra mesei, cu mîinile spre tavan strigă:
-Igen!
___________________________________________
(Ultimele file extrase din dosarul : Vasile Muste, Lupta cu Molcuţu, proză ultra-scurtă, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2012.)
Leo Butnaru
octombrie 20, 2013
Bun, Vasilică-bis! Adică, doi Vasilică, Muste şi Gogea.
Kucuk Kainarci
octombrie 20, 2013
@Leo Butnaru
Dar voi, moldo-valahii transprutici si cisnistruaci, cum stati cu turcii din Tighina/Bender? Ca, la ora actuala, nici nu mai putem rescrie, inganindu-l, pe Conu Mihail, faimos, altadata, ca Marquis de Sade-Oveanu. Asa: Tighina-i tirg crestinesc,/Benderu-i bazar smirnovo-muscalesc. Parca, imi zic uneori, erau mai buni turcii pe vremea cind venea, in aiasta mindra cetate, Carol Svedul, invinsul de la Poltava, cu a lui suita. Era si navigabil atunci LE DNIESTER intre Bender si Akkerman. Ce vremuri, ce vremuri… ni se umezesc izmenele de lacrimi reamintindu-ne de ele, de Arif, de moscheia din Sighet, de garnizoana ienicereasca din Ineu, de Chisineu-Cris ori de… lupta continua cu Molcutul mustean..
Iancu Motu
octombrie 20, 2013
Epocale dialoguri! Pacat ca la Cluj nu poti cere nici cuci, nici butorc! Cine stie, poate ca ne-ar da cineva vreun pitzimisu.( un amic, evreu, nu poate spune Mitzubishi nici daca-l pici cu ceara!)
Arif Kaynarca
octombrie 20, 2013
@Kucuk
Ei da, moscheea fiind o cheie catre inima turcului, ii poti spune si mosCHEIE, nu numai CAMI/geamie.
AAG
octombrie 20, 2013
Daca Vasile Muste scoate o suta, doua de pagini in acest ritm, va lua premiul Nobel, varianta mea, adica cea potrivita. Cu inima!
Culai
octombrie 21, 2013
Ar fi a doua-ncercare temerară din RO, de a contrapune nobelişiţii marilor, nedrepţilor pierdanţi au trecuţi cu vederea, de tutorii şi distributorii banilor scoşi din dinamită…
Uite o propunere de Bac: la română, nimeni să nu intre la oral fără „Nobel contra Nobel”, a „proprietarului Casei cu absidă” iaşiote; din care să citească doi scriitori în oglindă şi să-şi deie cu părelnicul, chiar mai critic decît criticul antologator…