In Memoriam Vasile Latiş: “Autoportret”

Posted on octombrie 27, 2013

2



VASILE  LATIŞ

(28 octombrie 1933 – 28/29 august 2007)

AUTOPORTRET

Lumea sa, ca-n templu,-n auz: astfel se păstrează
pe veci nimicită şi nimicind înfloreşte una

şi singură; sfârşeşte… şi reîncepe sfârşind şi nu-şi
mai află sfârşitul… dar, astfel, nu mai e a ta.

Poate, cu-asupra de înţeles sau fără-nţeles
să privească lumine, cum stau, din fire,-n aspect
şi se pierd: cum izvoarele-n munte se pierd

cu fără cuvinte: mută făptură-a băiatului
încremenit dinaintea vieţii plăpânde, a sfinţeniei sale.

Voi, imagini grăbite! Soare întunecat din ochi
de copil, făclie fierbinte în odaia pustie şi vînt
potolit, pietre întoarse spre tine şi nimeni n-a fost,
sămânţa de aur a melancoliei, ora stingerii noastre,

mierla-nsorcovită pri ceaţă şi mama acolo se cântă.

Rugăciunea şi aminul şi celălalt mai credincios
decît somnul când Fiul se urcă pe cruce.

Bun de nimic. Roi de-ntuneric. Ştiind înainte să ştie.
Străinul, şi Sora, şi cel ce-a plecat în zarea
albă a pustiei.

Către Voi – Vasile Latiş
( Poem inclus într-o scrisoare adresată poetului Gavril Ciuban, în august-septembrie 2005?)

vasile-latis

Scrisorile lui Vasile Latiş adresate mie, dar până la urmă şi Dvs, sunt adevărate binecuvântări.
E încă o încercare de a ne (re)întâlni în moarte şi cu viii. Schimbul de generaţii este aproape iminent. Imanent. Ca tinereţea de după să nu ne fie scurtată (o, mama noastră!), se cuvine să înţelegem, cât de cât ceva. Vasile Latiş, fără a se strădui, dar atent!, aproape minunându-se, ne-a lăsat Tinereţea fără Bătrâneţe şi Viaţa aşişderea.
Se poate! Biruite vor fi.
Vasile Latiş este unul dintre foarte puţinele spirite libere, năvalnice, înlăuntrul cărora slăşluiesc fiinţe… trimise după aer.
După Viaţa de Aer ce putem şti? Vom „trăi”…

Gavril CIUBAN
(Vişeu de Mijloc, decemvre 2009)

___________

        (Texte transcrise din volumul Vasile Latiş şi Gavril Ciuban în Viaţa de Aer, Editura Grinta, 2009.)

___________

Vezi şi La despărţirea de Vasile Latiş,  evocare semnată de Gheorghe Grigurcu în revista Mişcarea literară,  nr.3(23)/2007: http://miscarealiterara.ro/ .

_________________________________________________________________________________

         VASILE LATIŞ   (1933 – 2007)

          A  fost cu adevărat un Om extraordinar, în toate sensurile posibile ale termenului. A fost un om învăţat, dar nu numai învăţat ci şi înţelept. A fost un om de cultură, dar unul care a asimilat marea cultură universală dincolo de nivelul citatelor şi cunoştinţelor, până la un fel al lui de a fi. A fost un om drept, dar nu doar atât, ci şi de o puritate etică puţin obişnuită. Pentru toate acestea, în ianuarie 1990 Vasile Latiş a fost adus literalmente de către dascălii din tot judeţul ca inspector general la Inspectoratul Şcolar Maramureş. Era, totuşi, un cărturar prea mare, pentru o funcţie administrativă ingrată şi pedestră.

Avea capacitatea fabulatorie a lui Creangă şi mai avea, uneori, momente de candoare genială. A fost ani buni profesor de literatură universală la Universitatea de Nord din Baia Mare. Cunoştea ca nimeni altul literatura română veche şi părţi întinse din marile literaturi ale lumii. Acolo s-a simţit în cea mai mare măsură în mediul său, în apropierea cărţilor şi în posibilitatea comunicării cu studenţii. După pensionarea lui Vasile Latiş, nu cred că această Universitate a mai avut un cadru didactic de o erudiţie comparabilă cu a sa. A mai fost şi consilierul editorial al Editurii Proema, proprietate a fostului său elev Alexandru Peterliceanu, ridicând prin numele său prestigiul acestei edituri.

Cartea sa: Păstoritul în Munţii Maramureşului, apărută la Editura Proema în ediţii succesive şi în limbile română, germană şi engleză, rămâne una de referinţă pentru etnologia românească. A cunoscut mediul păstoresc din interior, i-a înţeles bine profunzimea şi bogăţia limbajului verbal, obiectual sau ritual. Şi-a articulat şi dezvoltat cercetarea asupra păstoritului după o idee şi o hermeneutică proprie.

Apoi este poezia lui Vasile Latiş, care surprinde prin insolitul ei. Poezia lui nu poate fi încadrată nicăieri, tehnic sau tematic, după cum autorul nu poate fi localizat niciunde, topic sau cronologic. Vasile Latiş iese direct din izvoare, adică din  tragicii greci şi din psalmii ebraici, cu o naturaleţe stranie. A scris vreo zece cărţi de poezie, dar, dacă cineva le-ar citi pe toate împreună, ar avea impresia că se află în faţa unui singur poem de dimensiuni gigantice, un fluviu cu o curgere lentă şi imposibil de stăvilit. Există variaţiuni în conţinut, o iubire chinuitoare sau melancolia pe care o  dă premoniţia morţii, dar muzica de fundal este una şi aceeaşi, substanţa poetică este dată de către acelaşi străvechi melos grecesc, cuprins între threnoi   şi   pean,  funebru şi biruitor totodată. Poezia sa are o muzicalitate adâncă, nesfârşită şi aparent fără inovaţii, ca un concert de Bach. Cine se va strădui să-i citească versurile până la capăt, va avea privilegiul să contemple operaţiile unui spirit care ordonează imagini şi  sunete în  timp. Mersul este unul prin ceaţă şi pustietăţi, dar ici şi colo, prin spărturile norilor, lectorul va realiza că umblă pe o potecă şerpuită pe culmi de munte, de unde poţi vedea peisaje splendide şi vaste până la mari depărtări. În poezie, Vasile Latiş şi-a presimţit cu o claritate înspăimântătoare propria-i moarte, ca pe o retragere blagiană a sângelui înapoi în părinţi:

       “Mâine mă duc la Mama şi mă tem

                          Nu ştiu ce i-aş spune…

                          Aş vrea să nu mă mai uit în grădină

                          Florile să nu le culeg

                          Şi mistuit de propriul chin să nu plâng dinainte-ţi

                          Mâine mă duc la tine, Mamă.”

                                                                                                         Nicolae IUGA

_________________________________________________________________________________

Pe cerul septentrional al Maramureşului, Vasile (Grigore) Latiş a fost, ne adevereşte aceasta lumina ce vine încă spre noi din spiritul său, o figură solară. Vibraţia unică a gîndului/meditaţiei la Vasile Latiş, îşi are corespondenţi/însoţitori  superlativi absoluţi în modulaţia arhaic-divină a substanţei sonore la Grigore Leşe şi în vocaţia arhitectural-universală a sculpturii lui Mihai Olos. Vasile Latiş este, alături de aceştia doi, o întrupare şi o ilustrare paideică a propriei sale idei: „individualul este o reluare a Universalului, nu a Generalului.”  La întrebarea lui, care părea să şi avertizeze profetic că nu mai e timp: „Când se va pricepe?„, răspunsul aşteaptă încă să fie rostit. Rostuit. (Vasile GOGEA)

Reclame
Posted in: In Memoriam