Mormintele părinţilor
nu sunt decît jumătatea de jos
a clepsidrei
în care noi nu suntem
decît nisipul rămas
în jumătatea de sus.
Posted in: Propoieziţiile
Meditaţie
Posted on octombrie 31, 2013
Subscribe:
Flux RSS
"Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri." (Regele Mihai I de România)
17 Responses “Meditaţie” →
1 Trackback For This Post
-
Vasile Gogea,cu un poem meditatie de ziua mortilor | Ioanavram's Blog →
octombrie 31st, 2013 → 5:24 pm
Gogea's Blog 
Culai
octombrie 31, 2013
Teribil, Crunt Adevăr: noi, pulberea din susul Clepsidrei, ob-scur-gînd prefirat peste partea grea a Trecutului nostru.
Vai de prezentul ce sum(mus)!
Tepeneagologul de izbeliste
octombrie 31, 2013
@LE MOT SABLIER
Tepe gestioneaza, telqueleste, nisiparnita (ce sablier), iar Boier Gogea gospodareste, ontoteologopoeticeste insa , LA CLEPSYDRE DES PRESENTS ET DES ABSENTS, inscriindu-se parca in raspar cu Pierre Emmnauel din LE TEMPS EST MEDUSE PAR LE RICTUS DES MORTS. Fiecare dupa haru-i, iar Pantocratorul cu mila.
vasilegogea
octombrie 31, 2013
@Tepeneagologul de izbeliste
Mă flataţi, maître! Dar, nu pot să spun că nu mă simt bine! De’, poeta…
constantin si sanda harlav
octombrie 31, 2013
Poetul/filosoful adevăr cutremurător grăieşte! C. H.
Iancu Motu
octombrie 31, 2013
Jumatatea de „sus” are, inca(!) orgoliul de a crede ca ceea ce face va conta (???) in eternitate! Jumatatea de „jos” a aflat ca nu e chiar asa. Firele de nisip ale partii de sus au credinta ca drumul lor normal este spre jos. Dar daca intoarcem clepsidra?
vasilegogea
octombrie 31, 2013
@constantin si sanda harlav
Vă mulţumesc, dragilor, pentru trecerea voastră tandră prin „zona seismică” din Gogea’s Blog!
vasilegogea
octombrie 31, 2013
@Iancu Motu
…clepsidra o va întoarce doar Dumnezeu, la Judecata de Apoi!
vasilegogea
octombrie 31, 2013
@Culai
Da, bădie, privesc cum trece timpul şi mă… scurgîndesc! (Mulţămim pentru sugestie!)
Magda Ursache
octombrie 31, 2013
In ce ma priveste ,duc viata dupa viata : viul meu drag cu moarta de mine
.
vasilegogea
octombrie 31, 2013
@Magda Ursache
Nu sunt deloc, dar absolut deloc de acord! „Nu-i viu doar cel care n-a murit/nici mort, cînd doar nu este.”
Pelerinul de pe cursul mijlociu al Moldovei
octombrie 31, 2013
@All
Teologema comunitatii/comuniunii sfintilor, nu doar in versiunea-i catoliceasca ori anglicana, ne invata ca viii prezenti se afla in comunicare/cuminecare permanenta cu viii absenti, nu doar de ALL SAINTS’DAY(OGNISSANTI, LA TOUSSAINT). O juna pelerina la hramul bisericii din Slatioara ( avind o lista cu toate hramurile monastiresti din Romania si neratind nici unul) ne spunea, nevestei din dotare si mie, acum citeva veri, ca ea obisnuieste sa ingenuncheze, in cimitir, linga toate mormintele, ca nu se stie niciodata care din absentii mundani e in sinul lui Avram si poate redirectiona rugile in directia cea buna.
culai
octombrie 31, 2013
Fiţi Viaţa nostră iubită, cu morţii de noi… E aşa de uşor, că „dragu-i” încă Viu de pribeag ce Vă susură, iar noi avem sete de apa voastră cea vie.
Horea Porumb
octombrie 31, 2013
Eu am abordat subiectul putin altfel:
De ce atâtea biserici?…
Mă întreb de ce apar atâtea biserici noi la toate colţurile de stradă? Poate pentru că sfârşitul de mileniu, în ciuda progreselor materiale, a instaurat un fel de mal d’être în tot ce ţine de subiectivul non măsurabil; omul e deziluzionat nu numai pentru că descoperă imperfectibilitatea sa şi a lucrurilor, dar şi pentru că a devenit, între timp, sensibil la mai multe faţete ale vieţii.
Renaşterea şi Epoca modernă, care i a urmat, au condus la o clasificare a ştiinţelor şi a religiilor, ca şi cum acestea ar fi fost fixate pe vecie. A urmat o înregimentare firească în categoriile astfel definite şi, deci, un antagonism inevitabil, cum ar fi acela dintre ateism şi religie. Unde sunt frontiere, există însă şi porţi, care invită să fie deschise. Aşa se face că ultimele decenii au dus la ştergerea unor linii de demarcaţie presupuse imuabile. Accentuarea globalizării, în sensul bun al cuvântului, precum şi accesul la alte culturi, au permis explorarea unor noi surse de înţelepciune şi deschiderea de noi orizonturi.
E ilustrativ cazul budismului, de pildă. Dacă Biserica creştină, bazându se pe noţiunea de „păcat”, a asigurat până nu demult funcţia de regulator social, de jandarm moral, de promotor al meritocraţiei, al valorii muncii, de moderator al pasiunilor, budismul, în schimb, propo¬văduind ameliorarea omului în vederea reîncarnării sale următoare la un „grad” superior, induce pe individ să şi creeze propria lege morală în general prin renunţare însă fără intervenţia arbitrară a vreunei divinităţi. Ca element de „confort” suplimentar, moartea, ruperea de cei dragi, fiind evenimente „deja trăite” şi uitate, pierd din tragismul din ce în ce mai greu de suportat în ziua de azi. Există deci un interes renăscut pentru religiile orientale, pentru şamanism şi alte tradiţii ancestrale. Se caută mai multă spiritualitate, dar nu ocultismul, deşi acesta din urmă apare adesea ca răspunsul comercial, falsificat, la o cerere reală.
Isus Cristos e primul care a introdus etica responsabilităţii individuale, dar într un cadru instituţionalizat: Biserica. Deosebirea de azi e că individul rămâne responsabil, dar singur în a şi defini calea de urmat. Inteligenţa omului a ieşit din tiparele încetăţenite şi s a ajuns la aceea că fiecare trebuie să îşi definească singur propriul drum. Între timp, pe toate meridianele, orice formă de autoritarism religios asupra conştiinţelor a fost discreditat. Mă întreb dacă nu vor fi, oare, dezamăgiţi mulţi dintre cei care şi caută confortul spiritual în noile biserici care apar pretutindeni. Pe vremuri, „calea Domnului” era destinată desprinderii de cele lumeşti. Astăzi, dimpotrivă, omul caută spiritualitatea pentru a se „realiza”. Cum, după Socrate, orice răspuns e bun, dar nici un răspuns individual nu e suficient, revenirea la Tradiţie, în general şi la Biserică, în particular, e inevitabilă. Biserica, însă, s a transformat într un „rezervor de sens” şi nu într unul de „adevăr”. Se revine la Texte, şi nu numai la cele iudeo creştine, în calitatea lor de mediatori ai căutărilor individuale. Se revine la Biserică în calitatea ei de simbol al sentimentelor împărtăşite, al spiritului de comunitate, dar nu la Biserică în calitate de instituţie, căci aceasta riscă să devină, cu timpul, o întreprindere comercială şi politică, la fel ca şi cultura, sportul, sau mass media.
Revenirea la Tradiţie e sinonimă cu regăsirea memoriei, acest element esenţial pentru a putea crea şi inova. Nu e o revenire mistică „la trecut”, ci o reinterpretare a acestuia. A fi mistic înseamnă, literalmente, a fi în stare să te miri şi să te întrebi. Nu e acelaşi lucru cu a fi bigot. Ce orb a fost ministrul francez Berthelot (cel care s a opus predării teoriei lui Einstein în Franţa, condamnându şi ţara să piardă primordialitatea ştiinţifică de care se bucura) atunci când a afirmat că Secolul XX nu ar mai avea mistere!
În epoca post modernă în care trăim, ateismul şi spiritul religios sunt co fondatorii unor noi valori etice, al unui nou conţinut al noţiunii de umanism. Se pare că răspunsul la acel mal d’être se găseşte în fiecare din noi, nu într o fiinţă supremă. Suntem destul de „mari” avem „unelte” şi informaţii ca niciodată până acum pentru ca să putem parcurge fiecare propriul nostru drum. Atâta doar că acest drum nu trebuie să ducă la înstrăinare. Ca să rămânem noi înşine ca grup, trebuie să parcurgem drumul împreună. Altfel spus, să trecem de la singular la plural; acel cogito, al lui Pascal, să devină interogamus!
vasilegogea
noiembrie 1, 2013
@Horea Porumb
Cred că la „cogito”-ul descart-ian aţi vrut să vă referiţi în finalul comentariului d-voastră.
Dar această substituire (pînă la un punct, chiar avînd şi temei!) nu micşorează din frumuseţea pledoariei pentru care vă mulţumesc!
InimaRea
noiembrie 1, 2013
Parafrazîndu-l pe Bacovia, „Decor de toamnă funerar…” Iată ce ne aduse creştinismul – puterea de ne lipsi de-ndemnul purtătorilor de fascii, Memento morri.
Face bine sufletului jelania-n hohot, ca-n Gorunul lui Blaga – purifică şi întăreşte.
Cu clepsidra ta, maître, e cam cum spui cu condiţia să… nu fie clepsidră ci doar o gură-ntre două lumi – şi-ncă doar una care se vede din cîte-or fi dar nu se ştiu. Fiindcă, dacă e ceva ireversibil pe lumea asta, apăi taman firul acela de nisip este, odată ce-a trecut vămile.
vasilegogea
noiembrie 1, 2013
@InimaRea
Mulţumesc, dragă George, pentru lectură şi pentru plasarea ei în cadre cosmice. La scara asta, tot Pămîntul nu e mai mult decît un fir de nisip!