Paul Grigore despre Ion Mureşan. Cu 32 de ani în urmă

Posted on noiembrie 9, 2013

5



muri1muri2
Căutînd nişte pagini mai vechi prin „cutiile” mele „cu maimuţe”, am dat peste un număr din 1982 al revistei trimestriale Braşovul literar şi artistic, în care am descoperit, sub semnătura lui Paul Grigore, o amplă şi strălucitoare analiză a volumului de debut al poetului Ion Mureşan, Cartea de iarnă, ce tocmai apăruse (în 1981) la Editura Cartea românească.  Cum foarte recent, a apărut ediţia a II-a a acestui volum de referinţă (la Editura Charmides, cu Un cuvînt înainte semnat de Nestorul filosofiei româneşti de azi, Mihai Şora şi cu Un cuvînt înapoi sau După 32 de ani, al autorului, volumul conţine în plus, faţă de prima sa epifanie, cele zece versuri eliminate de cenzură, la prima ediţie, din poemul Izgonirea din poezie), mă gîndesc că e un bun prilej ca odată cu semnalarea acestui fapt poetic şi editorial să-l aduc, fie şi fragmentar, în prezent, în prezentul memoriei noastre, pe bunul nostru prieten, excepţionalul eseist, critic şi poet care a fost Paul Grigore. Pentru aceasta, voi reproduce cîteva fragmente din cronica-eseu dedicată de acesta cărţii lui Ion Mureşan, atunci cînd, încă, toţi eram tineri şi visam.

PAUL GRIGORE:    Hermetismul Cărţii de iarnă

       „Spaţiul Cărţii de iarnă este un Orient al imaginarului. Un Orient care se întinde, hermetic, de la pămînturile Mării Roşii şi pînă la Marele Zid chinezesc. Mai puţin apropiată de Rimbaud decît pare la o lectură „în diagonală”, poezia lui Ion Mureşan asimilează un vast teritoriu cultural în care pot fi detectate – pe bază de omologii – ecouri din Maeterlinck şi expresioniştii germani, vehicularea simbolismului cromatic chinez şi, în general, o conştiinţă hermetică.
În fond, ceea ce dezvăluie încă de la început poezia Cărţii de iarnă este angoasa ucenicului vrăjitor, sentimentul terifiant în faţa înstrăinării forţelor imaginarului manevrate ocult şi în afară de sine, condiţia de spectator a eului poetic trădîndu-şi, ceva mai tîrziu, obîrşia hipnagogică.”

„Alterarea semnificaţiilor prin transmitere într-un mediu neizomorf, capabil cel puţin să devieze dacă nu chiar să distrugă, transformă mesajul în automesaj, iar graniţele artei se confundă cu graniţele propriei memorii.”

„Straneitatea maeterlinckiană, boema lui Rimbaud şi extazele maligne ale lui Trackl capătă şi ele un sens iniţiatic. Un sentiment al vidării psihice se insinuează treptat şi, pentru moment, e conştientizat de actul părăsirii Sudului. (…) Sudul însă echivalează cu solaritatea alchimică în diversele ei ipostaze, eul poetic fiind „văduvit” şi asvîrlit în pămîntul steril, cariera părăsită din care au fost extrase esenţele.”

„Purtător al unui talent de excepţie („carnea mea galbenă”) eul poetic e sdîşiat de conştiinţa hiperlucidă a recurenţei motivelor şi simbolurilor, a erodării şi uzurii lor ireversebile. (…) Fixaţia albedo prin extaz artificial se dezvăluie astfel drept consecinţă imporioasă a neîncrederii în capacitatea de mediere a lui Hermes.”

„Pe de altă parte există în acest volum o adevărată fascinaţie a declinului, senzaţia poetică pe care o emană dezintegrarea simbolurilor culturale. Ironia maschează tragismul luptei cu surogatul: scrîşnetul dinţilor copilului în hîrtia fotografică pornit să învingă imaginea cîinelui, rememorată într-un moment de corvoadă adolescentină.”

„Poate şi din acest motiv, asemeni lui Joyce, dar fără mediere şi transfer, îşi construieşte un Autoportret la tinereţe. (…) Distanţa dintre activitatea practică şi cea estetică, marcată cu precizie, include o distanţare în interiorul limbajului poetic prin circumscrierea propriului tip de poezie: A păstra memoria „în afara ordinii” şi a o înveli „în nisipul roşu”, iată modalitatea de transcendere alchimică şi de esenţializare a existenţei în care comportamentul eului poate părea – la nivel cotidian – steril sau ilogic.”

„Fascinaţia ochiului este de fapt o fascinaţie a văzului, a cromatismului ca insolitare. Imaginile – chiar eidetice – se organizaează, ca şi la maeterlinck, în sensul reveriei şi nu rareori a revaseriei de tip hipnagogic.”

„În general însă volumul lui Ion Mureşan este o expresie a expansiunii Sudului, a acelui Sud hermetic circumscris poetic de Marele Zid chinenezesc. (…) Pe de altă parte, dată fiind distanţa faţă de explicitul simbolurilor, poetul are tendinţa articulării duble a semnificaţiilor pentru a-şi face textul inteligibil.”

„Ion Mureşan reuneşte însă simbolul şi obiectul simbolizat într-o semnificaţie complementară: expansiunea cosmică a Sudului pînă la limitele prescrise de puterea cuvîntului.”

„Avînd o desfăşurare condiţionată (fiecare strofă este introdusă prin conjuncţia „dacă”) poemul (Dacă pasărea roşie) dezvăluie statutul migraţiei hermetice, a „navei de purpură” perceptibilă divinatoriu şi comunicabilă gnomic perechii numai în momentele de maximă dilatare a Sudului conceput ca o totalitate cosmică.”

„Renunţînd în Izgonirea din poezie la o „cultură a gramaticilor” (I, Lotman), Ion Mureşan se reîntoarce la textele preexistente.”

______________________

(Fragmente extrase din textul cu acest titlu al lui Paul Grigore, aflat în Braşovul literar şi artistic, nr. I-II, 1982, pp. 17-20.)

_______________________

P.S. La sugestia, bine venită, a cititorilor adaug aici cele zece versuri din poemul final al volumului, Izgonirea din poezie, cenzurate în prima ediţie a Cărţii de iarnă:

„Muncitorii ies de la lucru.

Cu mîini dibace rup braţele, picioarele, smulg capul

           poetului.

Le pun în genţile lor.

Acasă nevasta şi copiii se bucură, cranţ, cranţ fac dinţii lor,

           cranţ, cranţ.

În zilele în care muncitorii şi îndrăgostiţii nu găsesc statuia

            poetului spînzurată

                             de poarta fabricii

înjură, îşi manifestă nemulţumirea pentru acest fapt.”

(Citat din volumul de poezii Ion Mureşan, Cartea de Iarnă, Ediţia a II-a, cu un Cuvînt înainte de Mihai Şora şi un Cuvînt înapoi sau După 32 de ani  de Ion Mureşan, Editura Charmides, 2013, p.49.)

Posted in: Ex libris