Adrian Alui Gheorghe despre „Comunismul cu rele şi rele” de Magda Ursache

Posted on noiembrie 18, 2013

6



Societatea românească
de la “minima moralia” la “postmoralia”

coperta comunismul              Într-un interviu apărut (şi) în unul din volumele sale din România, Vladimir Bukovski spunea: “…împotrivirea la rău este responsabilitatea fiecăruia dintre noi, nu destinul câtorva. Şi faptul că aşa de puțini am răspuns la aceasă chemare m-a întristat întotdeauna”. Este limpede, citind în această notă volumul  Comunismul cu rele şi rele  (Editura Eikon, 2013, 380 pagini), că Magda Ursache este una dintre persoanele raţionale din societatea românească care se împotriveşte cu toată fiinţa răului sub toate formele sale fie că acesta vine din trecut, că îl trăim în prezent sau că e gata să ne deschidă (marcheze) viitorul. Cartea aceasta nu este, evident, un “accident” în evoluţia scrisului Magdei Ursache, opera sa, încă de la debut, fie proză, fie eseu, fie publicistică, este polemică; dar o polemică făcută cu argumentele culturale cele mai credibile, cu un rafinament al scriiturii care nu a coborît niciodată tonul (dar nici garda) şi mai ales cu o memorie a amănuntelor care nu lasă nimic nedesluşit (astfel, nepedepsit?) într-o societate atomizată, cum este cea românească. Dacă spunem, odată cu Emil Cioran, că în istorie numai pesimiştii au avut dreptate, e limpede că Magda Ursache transcende prezentul (care e o proiecţie a trecutului, după o demonstraţie fără cusur!) pentru a creiona viitorul. Valéry spunea, într-unul din aforismele sale, că “… cinismul este tentaţia oricărei inteligenţe”, lucru care este, evident, o marcă a scrisului Magdei Ursache. Acestui cinism, care e asemănător reacţiei chirurgului care extirpă tumoarea înainte de a o lăsa să evolueze, Vladimir Bukovski îi găseşte o explicaţie care e efectul istoriei mutilate şi mutilante: “Experienţa noastră ne-a lăsat pe toţi cam cinici. (…) Ce este cinismul? O neîncredere în intenţiile bune, în sfîrşituri fericite, în miracol. Este înclinaţia de a vedea latura negativă a fiecărui eveniment. Într-un fel este un mecanism de apărare. Şi eşti mai puţin rănit dacă te aştepţi ca lucrurile rele să se întîmple.” Adevărul, spus cu toată gura, fără echivoc, este cinic. Literaturizarea excesivă a realităţii este, de multe ori, toxică. Zice, în acest sens, Magda Ursache, referindu-se la “piticaniile politice” (sau politruce) din societatea noastră care au transformat cultura în ideologie şi care au subminat (şi subminează!) identitatea şi modelele formatoare: “Mă simt obligată (obligaţie e cuvîntul exact) să nu-i uit pe martiri şi-l citez pe Cicerone Ioniţoiu: Se apreciază că pedepsele stabilite de instanţe pentru motive politice însumează circa 25 milioane de ani de temniţă. E datoria noastră să facem aşa fel să nu se şteargă nici jertfa sutelor de scriitori pe care delictul de opinie, ca acuză, i-a trimis după gratii. Mai ales că strigoii (citiţi: noii propagandişti de tip vechi, kominternist) se întorc să-şi laude isprăvile în folosul culturii realist-socialiste. Vă amintiţi fantoma care bîntuia Europa, anunţată de Manifestul lui Marx? S-a clonat. (…) Piticaniile astea gîndesc aşa cum li se cere să gîndească. Li s-a spus că naţiunea e concept perdant, se reped s-o conteste, să nege existența spiritului național. Priza la valorile noastre, cîte sînt, e disprețuită, blamată; versul veritabil patriotic li se pare acestor turte ideologice rostogolindu-se sub (sublinierea îmi aparține) orice oriflamă, cînd cu o stea, cînd cu peste 50, „etnicist”, egal „iraţionalist”, egal „ceauşist”. Doina lui Eminescu trebuie băgată din nou în carantină, ca să nu-i mîniem pe „inamicii etnici” ai poetului „naţional”. Da, naţional a primit ghilimelele deriziunii. Ghilotinaţi, ca-n proletcultură, sînt cei care reprezintă direcţia (specific) naţională: Iorga, Ţuţea, Noica, adică uriaşii din ţara piticilor. Sfinţii închisorilor sînt minimalizaţi sau contestaţi de-a dreptul. Mircea Eliade are parte de un tsunami de atacuri violente. Iată şi cauza culpabilizării: Cît timp judec în istorie – iar nu în absolut – nu pot gîndi nimic fără să ţin seama de neamul meu (Jurnalul portughez). Cînd a murit, la 22 aprilie ’86, s-a dat doar o ştire la rubrica Decese a ziarului România liberă. Acum i se vrea ardere de tot.” (p. 343- 344).
          Obiectul-subiectul întregii cărţi este istoria imediată, cu toate reflexele posibile înspre un trecut care nu vrea să moară. Şi nu vrea să moară pentru că, în acest moment, coexistă două forţe: una este reprezentată de personajele care s-au reciclat în capitalismul nostru cumetrial (vorba lui Luca Piţu!), alta este forţa memoriei, reprezentată de aceşti „veşnic perdanţi” care sînt scriitorii cu conştiinţă, care nu se îndură să schimbe talantul originar primit, pe monedele calpe care răsplătesc ideologizarea şi famelizarea. „Raportul Tismăneanu” este, după demonstraţiile fără cusur ale Magdei Ursache, atît în eseurile din această carte cît şi în altele care i-au premers, o modalitate de a ascunde adevărul, de cosmetizare a realităţii, de inversare a polilor moralităţii care au făcut posibilă ticăloşia cu (sau ca) sistem din perioada comunistă: “Geaba încercăm decomunizarea fără o rememorare exactă a crimelor comunismului. Ce altceva ar fi fost mai important decît stabilirea cifrelor privindu-i pe arestați, deportați, morți în puşcării şi lagăre de muncă silnică? În Raportul Tismăneanu – după calculele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România (îi scriu numele întreg, pentru că asociaţia a intrat într-un con de umbră) – au trecut prin închisori, lagăre, DO, deportări (v. p. 160) două milioane de oameni. Pentru ca, la p. 214, să găsim altă aproximare: 600.000 de deţinuţi politici. Neimportantă (de ce oare?) e rezistenţa în munţi, ca şi experimentul Piteşti, vîrful terorii, fenomen unic în lagărul estic. Torţionarul Al. Drăghici lipseşte din lista celor 64 de biografii ale nomenklaturii, unde apar Paul Niculescu-Mizil şi Ştefan Andrei. Oricît mi-ar fi de antipatic fostul ministru de Externe ceauşist, care nu pridideşte să aprecieze personalitatea dictatorului, oricît de silă mi-ar fi de pledoaria sa stîngoasă pentru patriotul Ceauşescu, el nu poate fi pus lîngă Dej, nici Pătrăşcanu lîngă asasinul Nicolschi. Pe lista neagră a lui Vova Tismăneanu, în rînd cu Paler stau Sorin Toma, Silviu Brucan şi Valter Roman. Aud că, la examene, elevilor li se vor pune întrebări din acest Raport. Care vor fi întrebările? Că Ana Toma, nevasta lui Pantiuşa, alias agentul NKVD Pintilie Bodnarenko, după ce-a fost nevasta lui Sorin Toma, îi călca rochiile Anei Pauker? Că acel cuplu malefic a adoptat doi copii? Că Pantiuşa, octogenar alcoolizat, asculta Europa liberă cu sticla la îndemînă? Ce-or fi căutînd amănuntele astea într-un raport care îşi propune să demonstreze că sistemul politic comunist a fost ilegitim şi criminal, formulare preluată de şeful statului în Parlament? Pe cine interesează că Miron Constantinescu, ministru al Învățămîntului din noiembrie ’56 în iunie ’57 şi debarcat de Dej ca stalinist feroce (sub domnia lui a avut loc o aberantă îndoctrinare ideologică a şcolii, pe care a sufocat-o), a avut doi fii, numiţi tot Horia. Că unul a murit de apendicită; celălalt, înghețat în Bucegi? Sau vrem să-i umanizăm pe monştri, prin le petit fait vrai, să le plîngem de milă? Atunci să adăugăm şi drama lui Mihai Roller, al cărui fiu (sau fiică) s-a aruncat de la înălțime într-un bazin de înot gol, fără apă. Doar Roller a fost un fel de protocron al ficționarilor istoriei, în faptă, nu-n teorie.”
          Evident că Magda Ursache nu foloseşte mijloacele şi nici nu urmăreşte rezultatele istoricului care „gustă” istoria ca pe o conservă care e mai valabilă cu cît e mai expirată, este un intelectual care priveşte realitatea în timp ce o trăieşte cu disperare. În „Vieţile paralele” a lui Plutarh este redată o poveste care are în vedere cele două perspective. Spune Plutarh că într-o suburbie din Atena s-a născut o capră cu un singur corn. Stăpînul caprei a chemat mai mulţi înţelepţi chestionîndu-i asupra acestui fenomen straniu şi asupra posibilelor consecinţe. Primul dintre ei a interpretat fenomenul ca un semn al zeilor care atenţionau populaţia asupra imprevizibilului din viaţa publică şi politică, susţinînd că astfel populaţia trebuia să se concentreze cui să acorde votul la apropiatele alegeri, în competiţie fiind două partide. Cel de-al doilea a tăiat capra, a despicat craniul şi a demonstrat că iniţial capra a avut două coarne, numai că unul, datorită unei traume, nu se mai dezvoltase, se lipise de celălalt şi crescuseră împreună dînd impresia că e vorba doar de unul singur. Remarca lui Plutarh este de reţinut: „În opinia mea, amîndoi filosofii au dreptate. Numai că unul a răspuns la întrebarea cum pe cînd celălalt a răspuns la întrebarea de ce.” În scrierile Magdei Ursache “de ce”-ul este, de prea multe ori, strigat cu toată fiinţa, iar efectul este al unui strigăt într-o peşteră goală.
          Cartea Magdei Ursache este şi o ipostază a omului care nu poate să uite, în urma unei traume care a ţinut (şi ţine) cît o viaţă. Pentru că a vedea că după o revoluţie ratată (sau furată) aceleaşi personaje stăpînesc prim-planul public, că securitatea a ieşit din subterane şi lucrează pe faţă, nu poate determina decît această lehamite trăită de fiecare român care resimte “răul de România”, dar nu ştie de unde i se trage. Ei, Magda Urscahe îi oferă, în eseurile sale, un posibil răspuns: “Suntem întrebaţi pe varii canale ce vrem. Să ne îngreunăm memoria cu ororile maşinii de ucis comuniste? De ce ne-am împovăra suflețelele cu amintiri rele, cu amănunte atroce? Capul Midia, unde se muncea silnic 20 de ore din 24, a fost supranumit Capul Morții. Ei şi? Ce mai contează victima jupuită de vie, ca un animal, în abatoarele Jilava, Aiud, Sighet, Gherla, Periprava, Salcia, Deva, Galați, Văcăreşti, Botoşani…? La Piteşti, o noțiune universal valabilă ca reeducarea a căpătat, în context Marxist-leninist-stalinist, alt conținut. Le fel, noțiuni ca omul (nou), justiția, democraţia… Deținuții nu aveau drept să se uite spre fereastră, chiar dacă era oblonită. Au fost exersate sisteme de tortură terifiante toate: timpane sparte, dinți şi ochi scoşi, coloane vertebrale rupte, unghii smulse, păr smuls fir cu fir, spînzurare cu capul în jos. Celor care urlau de durere li se astupa gura cu cîrpele din WC. Tortura preferată de Ţurcanu este asfixierea: capul băgat în tinetă (figura leului). În beciul de la Piteşti, se turnau fecale pe jos, să nu fie nimic uscat. La Aiud, se strecura ciorba, să n-aibă nici boabă de fasole ori de arpacaş; apa era sărată anume; bolnavii TBC zăceau în celule cu geamuri sparte. Am zis zăceau? Erau obligaţi să stea în picioare, la marginea patului. Agenţii sanitari erau, în fapt, bătăuşi. Nu-i lăsau nici să se sinucidă, n-aveau nici drept la moarte.”
          Există o amnezie periculoasă care crează false dizidenţe. Magda Ursache le amendează fără milă, cu argumentul faptelor date de mulţi dintre fameni la albit, la întors, la uitat. Spune Magda Ursache: “La emisiunea lui Ion Cristoiu, alt exilat, romancierul Petru Popescu (Dulce ca mierea e glonţul patriei), oferă altă lecție din arta compromisului. Cînd, în avionul lui Ceauşescu, şi-a dat seama că dictatorul îi va pune botniță, a ales libertatea. Ce căuta în avionul preşedintelui, lîngă fiica lui, Zoia Ceauşescu, nu ne-a spus.” Chiar, ce căuta acolo? Dacă s-ar face un indice de nume al cărţii “Comunismul cu rele şi rele”, şi ar creiona cineva, pe scurt, poveştile acelor personaje, am avea o lume în mişcare şi în toată plenitudinea evoluţiei sale de la Război încoace. Sînt sute de nume amintite sau implicate în anecdotica, în general tragică, a cărţii. Pentru că, “la noi cultul eroilor cunoaşte pauze, al erorilor – nu”, spune Magda Ursache cu un aforism în spiritul lui I. D. Sîrbu.
          Eseurile Magdei Ursache sînt conectate la suferinţa manifestată sau nu a multor români, unii din ţară, alţii de aiurea. Mesajele care îi vin sînt semne încurajatoare că vorbitul nu este chiar în pustiu, că mai există “rezoneuri” în lumea românească. Astfel, pictorul Ştefan Arteni (inclus recent de o editură din New York în cartea O sută de Maeştri ai Caligrafiei) trimite un mesaj prin email Magdei Ursache, în care îşi exprimă disperarea de a primi o nouă exilare după realegerea lui Petre Roman în calitate de reprezentant al Parlamentului pentru diaspora: „Ce este exilul? În ’71, m-am predat poliției italiene cerînd azil politic. După luni de zile un prieten ne-a ajutat să ieşim din lagărele de refugiați. De-atunci am trăit cu frica-n sîn – din păcate, nu am stofă de erou: frica de a fi răpit cum au fost unii exilați; frica de a fi omorît (era vremea umbrelei bulgăreşti) cînd m-am aflat la Radio Vatican; ştiind mereu că sîntem urmăriți, ştiind de multe ori cine este băiatul în tură, ca şi azi, da, azi!!! Iar acum, cînd fruntaşii patriei mume l-au numit pe don Pedro comisar cu grija diaspornicilor, simt că am fost exilat definitiv, desțărat prin decret prezidențial. Cu cine să fiu solidar? Cu Ninocica Cassian, considerată de Institutul Cultural Român ca simbol al Exilului? Cu răsadurile pepinierei de cadre, ca Antohi, inventatorul complexului de inferioritate al românului (complex de care nici Perlea, nici Celibidache, nici subsemnatul nu am suferit niciodată)? Sînt solidar cu cei cîțiva, puțini, care nu au uitat, care încă spun NU, cîțiva pe aici prin vest şi cîţiva pe acolo prin patria din care am fost din nou alungat”.
          Nu ştiu dacă Magda Ursache acuză, sau, ca Mircea Vulcănescu altădată, face apel la neuitare. Căci uitarea răului e un păcat de moarte, cînd e vorba de o istorie criminală care a modificat polii moralităţii. Căci într-o închisoare mare cît România, nu erau grade de libertate între cetăţeni, ci grade de ticăloşie. Cu cît erai mai ticălos, cu atîta păreai mai liber…! Şi despre această “libertate” a ticălosului vorbeşte Magda Ursache în carte.
          Este aproape un manifest în eseurile Magdei Ursache neputinţa scriitorului-intelectualului de a “dezangaja” ceea ce a  fost atîţia ani cultură “angajată” ideologic în comunism, care resimte cu disperare sensul în care alunecă vremurile şi societatea românescă, dispusă la disoluţie şi voioasă globalizare: “Asistăm neputincioşi la discreditarea culturii, la terfelirea autorităților culturale, la distrugerea educației. Revizuim deformator istoria, vrem să distrugem Grundul, temelia, repetînd că am fi prea încremeniți în trecut, lipiți, îmbibați de el, cu ochii fixați pe alaltăieri. Occidentul îşi menține tradiția, o cultivă, o propagă. Trebuie să crezi în valorile tale, altfel nu te crede nimeni. Noi avem ce-avem cu continuitatea, nesocotind spusa (rememorată de Sorin Preda) unui martir, părintele Arsenie Boca: Prezentul e viitorului trecutului.
          Trăim în ţara în care vinovăţiile majore, de decenii, nu au şi vinovaţi. Discuţiile despre nazism, despre comunism, Holocaust, legionarism, colaboraţionism, Securitate se fac la noi, în continuare, doar “pe la colţuri”, se foloseşte un dublu limbaj, în funcţie de interlocutori, de context, de cerinţele publice, de gradul de frică sau ipocrizie cu care a fost “dăruit” fiecare. Cine sînt vinovaţii pentru Holocaust? Cine sînt vinovaţi pentru instaurarea Comunismului, pentru crimele comise în numele acestuia în rîndurile intelectualităţii române? Cine sînt teroriştii de la actul de terorism, invocat de I. Iliescu, din decembrie 1989? Dacă manualele de istorie ar face rechizitoriul răului pentru uzul copiilor, a tinerilor, cu argumentele faptelor şi a persoanelor, altul ar fi rezultatul educaţiei. Aşa însă încercăm să îmbrobodim generaţiile tinere cu aceleaşi poveşti cu “stejarul din Borzeşti” şi isteţimea lui “moş“ Ion Roată la “unire”, în timp ce în preajma noastră, de cîteva decenii, se petrec grozăvii, crime, sînt deturnate destinele unor întregi generaţii. Nu-i pregătim pentru viaţă pe copii, pe tineri, ascunzîndu-le adevărul, dimpotrivă minciuna prin omisiune sau prin cosmetizare a faptelor şi personajelor ne culpabilizează pe toţi! Prezent cu ceva vreme în urmă în România, celebrul scriitor peruan Mario Vargas Llosa făcea o remarcă profundă şi de bun simţ: “Faţă de comunism există în Europa şi în România un fel de bunăvoinţă, mai ales din partea lumii intelectuale. Deşi nazismul şi comunismul au acţionat la fel de destructiv… Unul este incriminat cu mînie, altul este tolerat, pentru că mulţi intelectuali s-au jucat cu fanatismul comunist, dar după ce s-au trezit au zis că n-a fost decît un joc. Dar răul fusese făcut…!”.
          Gheorghe Grigurcu apreciază în finalul unei prefeţe care pune pe tapet temele principale ale eseurilor din carte: “Nu putem scrie despre Magda Ursache fără a-i aprecia calitatea scriiturii. Tonul alert care menține trează atenția cititorului se sprijină pe-o expresie mustoasă, doldora de găselnițe, vorbe plastice ori de duh, frecvent caustice, remarcabile prin adecvarea fie şi jucăuşă la obiect”. Amănuntele, avalanşa de anecdote, de expresii, de gesturi, de personaje principale sau secundare dintr-un plan narativ, care are o curgere învolburată de la prima la ultima pagină, dau savoare cărţii.
          Cartea  Comunismul cu rele şi rele  a Magdei Ursache este o demonstraţie făcută pe propriul suflet şi pe propriul destin, cu argumentele istoriei şi cu instrumentele literaturii, că am am ieşit din teritoriul “minimei moralia” şi am intrat, fără să ne punem prea multe întrebări, ca naţie şi ca societate (tînără) europeană, în “postmoralia”.

Adrian Alui Gheorghe (Piatra Neamţ, 17 noiembrie 2013)

Reclame