Iancu Moţu: Poveste de iarnă (un „reportaj” atroce în memorie)

Posted on decembrie 5, 2013

18



    I A N C U  M O Ţ U:                                                                Poveste de iarnă

Iancu-Motu1

Orice poveste trebuie ( ?) sau ar trebui să înceapă cu miticul „ a fost odată ca niciodată”. Deci, a fost odată ca niciodată o Românie în care părinţii nu-şi abandonau copiii. Îi creşteau şi se bucurau de ei. La rândul lor, copiii odată ajunşi oameni în toată firea îşi îngrijeau părinţii ajunşi la senectute. Ce mândri erau taţii şi mamele când fiii lor le purtau mai departe numele şi nu de puţine ori şi meseriile. Se formau, nu de puţine ori adevărate dinastii de familie, fiii luând drept exemplu inclusiv ocupaţiile taţilor. Mamele, devenite bunice, se mândreau cu armatele de nepoţi şi nepoate. Se îngrijeau să crească sănătoşi şi frumoşi la trup şi minte. Aşa a fost multă, multă vreme. A fost până când peste România s-a năpustit ciuma roşie a comunismului. Taţii şi mamele au ajuns să se teamă pentru vieţile lor şi ale copiilor lor. Răul a atins cote greu de imaginat. Soţi care nu-şi mai doreau copii. Copii care nu-şi mai doreau părinţii. Soţi care pentru a-şi salva copiii i-au abandonat. Ştiau că urmaşii lor sunt în pericol odată ce ei înşişi, părinţii, deveneau ţinte ale autorităţilor comuniste.

Iarna anului 1953. Luna decembrie, cândva între Sf. Nicolae şi Crăciun. În gara Simeria intră un tren ce venea dinspre Sibiu. E seara târziu, e frig, tot mai frig. Trenul opreşte pentru alimentare şi pentru ca unii pasageri să coboare sau alţii să urce. Simeria e nod feroviar. Se pleacă şi spre Ardeal dar şi spre vest, către Arad iar de acolo către graniţă!. Cu foarte puţine clipe înainte de a-şi relua drumul spre vest, din tren coboară un bărbat. E îmbrăcat bine dar hainele ( paltonul) par un pic ponosite. Are în mână un coş de nuiele bine învelit. Se uită atent în jur. Pe linia alăturată staţionează o garnitură de tren personal care urmează să se îndrepte către Cluj. Bărbatul urcă în trenul gol care tocmai stătea să fie tras la peron. Lasă coşul de nuiele într-un compartiment gol şi neluminat. Apoi coboară grăbit şi se urcă în trenul său care tocmai se pusese în mişcare. Se urcă din mers, se duce la locul său şi se aşează lângă o femeie. E soţia sa care plânge înnăbuşit fără să scoată un sunet. Lacrimile curg fără oprire. O ia protector de după umeri. Nu scot, niciunul, vreun sunet. Stau în întuneric şi se uită după trenul ce duce cu sine coşul de nuiele. În el sunt copiii lor. Lunina ochilor lor, darul de la Dumnezeu pentru o pereche ce nu se mai găsea la prima tinereţe. Trenul prinde viteză în drum spre Arad. Femeia plânge tot mai tare. Bărbatul e tot mai neliniştit. Devine nervos chiar. Îşi aprinde ţigară de la ţigară şi se uită foarte des la ceas. Un ceas Anker cu indicatoare fosforescente. Aşteaptă ceva, pe cineva. La staţia următoare ar trebui să înceapă controlul miliţiei şi al grănicerilor. El şi soţia sa care continuă să plângă nu au niciun fel de acte. După o vreme trenul intră într-o gară. Se urcă miliţieni şi grăniceri. În fruntea lor e un bărbat îmbrăcat într-o manta ofiţierească de piele. Poartă pe cap pălărie cu boruri largi. Dă ordine scurte miliţienilor şi grănicerilor. El însuşi intră în compartimentul în care o femeie plânge şi un bărbat aşteaptă încordat şi încruntat. Fără să aprindă lumina, fără să scoată vreo vorbă scoate din buzunarul mantalei de piele două paşapoarte şi i le întinde bărbatului. Îi şopteşte ceva la ureche şi iese. Trece apoi la celelalte compartimente. Lasă în urmă plânsul în valuri al unei femei şi o oarecare speranţă. Speranţa că un bărbat şi o femeie vor putea trece de frontieră. Că cei doi nu vor ajunge în mâinile securităţii.

Trenul de Cluj.

       Odată pornită spre gara Simeria, garnitura de Cluj ajunge la peron. Lume multă. Urcă oameni de toate felurile. Vine Crăciunul. Unii au bagaje voluminoase. În unele bagaje se găsesc de-ale gurii. În România vine Crăciunul dar e foamete. Pentru România nu mai e Crăciun! O femeie de 36 de ani fusese la Petroşani să-şi vadă rudele. Are cu ea un geamantan în care are mai   mult fleacuri de femeie. E o femeie frumoasă, cochetă. Urcă în tren, intră în primul compartiment. Imediat după ea urcă un bărbat masiv, îmbrăcat în uniforma de ceferist. Mai urcă şi mulţi alţii. Cu toţii văd pe bancheta din compartiment un coş de nuiele bine înfofolit. Şi, cu toţii, aud scâncet de copii mici, foarte mici. Dau cu grijă deoparte păturile groase de lână şi, stupefiaţi, văd doi copii. Copiii scâncesc, de foame sau de frig. Nu ştiu ce să facă. Întreabă din om în om unde este mama. Niciun răspuns. Ceferistul coboară în gară. Vorbeşte cu colegi de-ai săi, cu şeful de gară. Toţi caută o … mamă!  Vine şi miliţia. Încep întrebările. Se începe căutarea mamei sau a tatălui celor doi copii. Nimeni nu ştie nimic, nimeni n-a văzut nimic. Trenul de Cluj ar trebui să plece. E oprit În compartiment copiii plâng tot mai tare. O ţărancă din tren aduce o sticlă cu lapte şi improvizează un biberon. Le dă copiilor să mănânce. Între timp ancheta din gară ia amploare. Cine sunt copiii? Ai cui sunt, cine i-a abandonat într-un compartiment de tren? Copiii n-au niciun semn de recunoaştere. În coşul de nuiele nu se găseşte niciun indiciu. Este chemat şeful miliţiei din Simeria. Într-un târziu vine. Constată şi dă ordin să se întocmească un proces-verbal în cre să se găsească toată povestea. Şeful miliţiei din gară scrie într-un caiet, cu creionul chimic, tot. Adaugă mărturiile femeii şi ale ceferistului. Ale celor care fuseseră martori la descoperirea celor doi copii. Trenul tot nu pleacă. Ce facem cu copiii? Unde îi predăm că la Simeria nu există orfelinat. Femeia de 36 de ani se hotărăşte. Declară în scris că ea, Elisabeta Moţu, soţia lui Nestor Moţu, domiciliaţi în Cluj ia spre creştere unul dintre copii. Declară că nu are alţi copii, că nu a avut şi că nici nu poate avea copii. Miliţianul din gară nu face greutăţi, nu se opune. Nu are ce face cu copiii! Dar cu al doilea ce se va întâmpla? Ceferistul se decide şi el. Declară că el, Aurel Munteanu, căsătorit, cu domiciliul în Teiuş nu are copii. Nici nu poate avea. Îl va lua pe cel de-al doilea. Miliţianul din  gară notează tot. Respiră fericit. Caz… închis. Deocamdată a scăpat de copii. Ancheta despre cei mici s-a încheiat în ceea ce-l priveşte. Restul ţine de şefi. Cu mare întârziere trenul de Cluj se pune în mişcare. Doi copii, fraţi gemeni apar în registrele miliţiei gării din Simeria într-o primă descriere „doi copii de sex masculin, născuţi aproximativ de două săptămâni au fost găsiţi în trenul nr….. Unul dintre ei a fost încredinţat tov. Moţu Elisabeta ( urmează datele personale) şi tov. ceferist Munteanu Aurel, muncitor la gara Teiuş…”

       Aşa a început o poveste. Povestea a doi copii, fraţi gemeni şi a familiilor care i-au adoptat. O poveste cu multe necunoscute, cu momente mai puţin faste dar şi cu multe momente de copilărie pe care încep să le evoc tot mai mult.  Aşa a început o poveste . Cei care au ascultat-o pentru prima oară au rămas cu gurile căscate atunci când unul dintre cei doi copii, de acum bărbaţi în toată firea s-a aşezat confortabil într-un fotoliu şi a început să evoce vremuri de demult. Se întâmpla în casa mea, în perioada sărbătorilor de iarnă. Era cândva între Crăciun şi Anul Nou. Iar cel care a început povestirea este Florin, fratele meu geamăn.

„Fişă de copil” adoptat.

  1. 1.     Florin.

        Trenul care ducea către Cluj doi copii preluaţi de doi oameni s-a oprit la Teiuş. Ceferistul Aurel Munteanu  a coborât. Lua cu el un copil mic de tot. S-a dus acasă la nevastă. Ce a urmat acolo nu se prea ştie. Dar nevasta lui Aurel Munteanu nu a crezut nimic din cele ce se petrecuseră în gara Simeria. Oricât a încercat Aurel să o lămurească, să facă apel la ea ca la o femeie care ar trebui să aibă un copil, chiar dacă nu pe al ei propriu, n-a reuşit. Aşa că, la insistenţele şi scandalurile soţiei sale a fost nevoit să caute o soluţie pentru a plasa copilul undeva. După momente tensionate a reuşit să obţină un loc la orfelinatul din Arad. Mai greu i-a fost cu actele, trebuind să solicite procesul-verbal al miliţiei gării din Simeria. În fine, după un timp copilul a ajuns la instituţia în cauză. În actele întocmite la orfelinat apare drept Ion Munteanu. Aşa rămân lucrurile timp de doi ani. Soarta i se schimbă însă când un fost ofiţer de contrainformaţii militare trece pe la orfelinatul din Arad. Ofiţerul, pe nume Nicolae Paul este acum tot în contrainformaţii numai că de data aceasta în noua…. securitate. E un tip mic, fumător înrăit şi iubitor de viaţă. Este căsătorit cu Elena şi locuiesc în Bucureşti. Nicolae Paul venise la orfelinatul din  Arad la „ punct ochit”. Aceasta după căutări destul de anevoioase. Nu ştia exact unde sunt cei doi copii abandonaţi în gara Simeria. Nu ştia până când, la o sedinţă cu rapoarte de pe la începutul anului 1955 a dat cu ochii de procesul-verbal întocmit de miliţieni. S-a interesat, a aflat cele petrecute şi s-a dus aţă la Arad. Nu a avut probleme în a lua cu el pe băieţelul înregistrat cu numle de Ion Munteanu. L-a luat, l-a dus la Bucureşti şi, prin mijloace numai de el ştiute, i-a dat o identitate nouă: Florin Paul. L-a înfiat şi l-a crescut. L-a crescut într-o atmosferă cât se poate de umană. Îl iubea la fel de mult ca şi soţia sa, Elena. Dacă s-a temut vreodată pentru copilul lui a fost abia atunci când, prin 1958 a fost arestat şi anchetat chiar de colegii săi din securitate. A fost anchetat sever timp de câteva luni. Apoi, ca printr-o minune a fost eliberat. Ba chiar a fost avansat şi a fost trimis să se ocupe de contrainformaţii. Nu a uitat însă niciodată prin ce a trecut în timpul anchetei! Nu a uitat dar nici n-a povestit cuiva timp de foarte mulţi ani.

      Florin a crescut. A ajuns licean. Un licean ca toţi ceilalţi din România acelor ani. Prin 1970 Florin era un tânăr în plină dezvoltare. Făcea şi sport şi era atras spre medicină. După standardele de atunci  era un elev foarte serios. Ajunge în clasa a XI-a şi, în vacanţa de iarnă se petrece ceva cu totul special.

  1. 2.     Iancu

        Elisabeta Moţu a dus copilul luat din gara Simeria acasă. A povestit totul soţului ei şi s-au hotărât, fără nicio ezitare să-l adopte. Nestor Moţu era copilul unor ţărani din Câmpia Oradiei. Crescuse alături de doi fraţi. Emil, ajunsese pilot militar şi căzuse în război. Maria, sora mai mică urmase traseul obişnuit unei fete de ţărani. Ceva şcoală, apoi măritişul cu un om onorabil, mic funcţionar la Tinca. El, Nestor, trecuse prin şcoală la Oradea mai apoi s-a înscris la Academia de Arte Frumoase de la Bucureşti. Era un bărbat extrem de frumos. Frumos la trup şi la suflet. Pe vremea când îşi satisfăcea stagiul militar a cunoscut o femeie, Elisabeta. Ea se trăgea de prin părţile Petroşanilor din neam de mineri. Nu i-a plăcut în Valea Jiului. Voia să scape de acolo aşa că s-a dus la Bucureşti. A încropit o mică afacere şi a început să se gândească la dezvoltarea investiţiilor sale. A cumpărat o casă în Râmnicu Sărat. Acolo l-a cunoscut pe Nestor.  S-au iubit şi s-au căsătorit. Nestor, după finalizarea studiilor de sculptură în clasa marelui Oscar Han a fost chemat în armată. Era important pentru cei care gândeau pe atunci, prin anii 1938-39, ca un ofiţer în rezervă, cu grad de sublocotenent, de origine de pe la Oradea să ajungă pe linia fortificată dinspre vest. Se anunţau crize mari şi Statul Major credea că pe acolo, pe lângă Oradea se petrec lucruri ciudate.Voiau să afle câte ceva şi aveau nevoie de un om din zonă. Proaspăt căsătorit, Nestor Moţu a cam strâmbat din nas dar când a aflat că va merge acasă nu s-a mai codit. Putea cere să fie lăsat la vatră deoarece nu era militar de carieră. N-a făcut-o. Şi-a lăsat soţia la Bucureşti şi, cu o seară înainte de plecarea spre Oradea a fost chemat în faţa unui ofiţer superior. I s-a înmânat un plic ordonându-i-se să nu-l deschidă decât în prezenţa unui ofiţer de la Oradea. Tot atunci i s-a comunicat că noul său grad militar era cel de căpitan, că avea un alt nume şi că, în drum spre Oradea, va trebui să se întâlnească cu un bărbat. Întâlnirea trebuia să aibă loc la Sibiu. Bărbatul ce avea să-l însoţească era un ofiţer de poliţie, cu gradul de comisar. Un poliţist de excepţie, i s-a spus, cu foarte mare experienţă deşi era tânăr. Poliţistul făcuse şcoli înalte şi îşi pregătea, pe atunci teza de doctorat în drept la Paris!

       Nestor Moţu a plecat, a întâlnit pe comisarul Alexandru Tomescu şi s-au dus pe frontieră. Ajunşi la Oradea, în faţa unui ofiţer de contrainformaţii militare au aflat care le era misiunea. Au mai aflat că nu vor fi doar ei doi în această misiune cu aparenţă militară ci că vor avea, mereu, un om din umbră. Le-a fost prezentat. Un bărbat înalt, tăcut îmbrăcat elegant. Ceea ce frapa la acel bărbat era o figură extrem de osoasă. Parcă era cioplit, cu trăsături parcă din daltă şi ciocan. Vorbea cu un uşor accent moldovenesc. Au stabilit ceea ce aveau de făcut şi şi-au văzut de treabă. Anii au trecut, a izbucnit războiul. Nestor Moţu a avut norocul să nu participe la lupte pe frontul de est. A fost ceva vreme pe la Odessa, dar destul de repede s-a întors în ţară. Revenit la Bucureşti, prin 1943 l-a reîntâlnit pe bărbatul care i-a asigurat „spatele” în misiunea de pe fosta de acum frontieră de vest. S-au văzut şi cam atât. Nestor Moţu şi soţia sa aveau de gând să se stabilească, definitiv, la Bucureşti. Războiul s-a încheiat, România a fost ocupată de către ruşi. În toamna anului 1944 a fost trimis la Cluj. Nu i-a prea  plăcut deoarece trebuia să reprezinte pe social-democraţi într-un oraş pe care nu-l cunoştea şi oricum, la acea dată Clujul nu era încă al României. La insitenţele lui Titel Petrescu a acceptat. Părea că fusese bine ales având şi un prieten printre comunişti. Era Valter Roman. Pe Valter îl cunoscuse în anii de liceu de la Oradea. Pe atunci Valter se numea Andrei Neulander şi era fiul rabinului şef din Oradea. Valter era convins de ideile comuniste. După război, venit de la Moscova odată cu ocupanţii a început să ocupe funcţii de mare importanţă. Valter i-a spus că nu o să uite niciodată, ei, comuniştii, că el, Nestor, făcuse cândva un gest frumos, dar riscant pentru unul dintre tovarăşii lor. Dusese un pachet şi o scrisoare pentru „ nenea Coca”, cum îl cunoştea Nestor pe Lucreţiu Pătrăscanu! Iar Pătrăşcanu era în 1944 ministru al justiţiei!

       Ajuns la Cluj, spre surprinderea sa, Nestor ajunge în mai puţin de două săptămâni primar al oraşului! E drept, a fost primar cam tot atâta vreme. S-a apucat să deranjeze treburile unora care se ocupau cu piaţa neagră. L-au schimbat fără prea multă tevatură. Nestor dorea să revină la Bucureşti. I s-a cerut să rămână, să înceapă alături de alţii să restabilească elementele administraţiei româneşti. A rămas, şi-a chemat şi soţia. Au găsit o locuinţă pe strada Avram Iancu. Anii au trecut, s-au încheiat păcile de la Paris, România şi-a recăpătat parţial hotarele. Nestor Moţu a devenit un personaj destul de important în peisajul clujean. Printre altele i s-a cerut să înfiinţeze primul liceu de arte din Ardeal. A făcut-o. I-a fost director până în 1958. În iarna anului 1953, soţia, revenind de la Petroşani, a venit acasă cu un copil. A fost adoptat fără nicio problemă. Atât Elisabeta cât şi Nestor îşi doreau un copil dar nu îl puteau avea pe al lor. L-au adoptat pe unul dintre cei doi abandonaţi în gara din Simeria. L-au botezat dându-i numele de Iancu.

       Copilul a crescut. A ajuns să-şi dea seama de cele din jurul său. Avea deja cam 2-3 ani. S-a trezit într-o casă construită de tatăl său, înconjurat de dragoste şi de o lume pentru el frumoasă. Pe stradă erau şi alţi copii. Se jucau împreună aşa cum este şi firesc. Micul Iancu avea şi un câine. Un ciobănesc mioritic pripăşit prin marginea oraşului. Mureş, că aşa ăl strigau pe câine era formidabil. Era prietenul drag al tuturor copiilor şi al lui Nestor! Trec anii, vine anul 1958. Nestor e chemat la Bucureşti pentru treburi la Ministerul Culturii. Se duce. La întoarcere când coboară din tren în gara Cluj este arestat sub acuzaţia de „duşman al clasei muncitoare şi al sitemului socialist internaţional!” Arestat, anchetat la centrul de contrainformaţii din Cluj, apoi condamnat. Mai întâi la moarte, apoi sentinţa i se comută în 25 de ani temniţă grea, degradare civilă şi confiscarea întregii averi. Într-o noapte două camioane intră pe strada unde îşi avea casa Nestor, Elisabeta şi Iancu Moţu. Mama şi copilul sunt treziţi din somn. Nişte indivizi cu feţe inexpresive iau tot ce apucă din casă. Cărţile, mobila, aşternuturile, vesela, tot! Caută în sertarele tuturor dulapurilor. Unul, cu un ciocan mare sparge toate lucrările lui Nestor. Cele mai multe erau din ceramică, fiind machete ale unor lucrări pe care avea de gând să le transpună în piatră. Doar era sculptor!  Încep să care toate obiectele în camioane. Mureş, furios se repede la ei să-i rupă nu alta. Atunci, un „căpitan” de miliţie scoate pistolul şi trage. Îl loveşte pe Mureş „din prima”. Câinele cade ca fulgerat. Micul Iancu e înnebunit de durere. Plînge lângă corpul câinelui său drag. Mama lui Iancu plânge în hohote vazând ce s-a petrecut în casa şi în viaţa ei. E disperată. Nu are loc de muncă dar are de crescut un copil.

( va continua )