Iancu Moţu: „Poveste de iarnă” (partea a doua)

Posted on decembrie 7, 2013

15



Iancu-Motu1

       Oprisem povestirea la vacanţa de iarnă când amândoi eram în clasa a XI-a.

        Prin octombrie tatăl meu a venit acasă însoţit de un bărbat mic de statură, grăsuţ şi extrem de simpatic. Un fumător de cursă lungă! Fuma, mai bine zis „suda” Mărăşească din Mărăşească. Dar simpatic foc. Am făcut cunoştinţă şi am aflat că el, nea Nicu ( tatăl lui Florin mi-a cerut săi spun aşa) are un băiat exact de vârsta mea la Bucureşti, că ar vrea să ne vizităm, să ne cunoaştem. Nimic anormal. Am observat că după plecarea lui nea Nicu părinţii mei au discutat mai aprins, mai agitat. N-am dat importanţă. În sfârşit, la începutul vacanţei mă duc la Bucureşti. Sunt aşteptat la gară de către nea Nicu şi de un băiat cu trăsături aparte. Ne uităm unul la altul, nu prea ne dăm seama că semănăm. Sunt prezentat drept fiul prietenului de la Cluj, prietenul Nestor! Eu nu prea ştiam cum poate tata să fie prieten cu cineva care este ofiţer de securitate, mai ales după ce a petrecut între 1958 şi 1964 în „pensioanele” de la Gherla şi Aiud. În fine, adolescenţi fiind trecem peste primele momente, ne împrietenim la toartă. Facem o vacanţă frumoasă. Nea Nicu ne duce peste tot, ne introduce în anumite cercuri şi, mai ales în cercul larg al familei lui Florin. Toată lumea extrem de curioasă, toată lumea extrem de amabilă. Între cei pe care-i cunosc, nişte veri de-ai lui Florin de pe undeva din zona Moldovei. Tatăl lor medicul episcopiei de Suceava. În sfârşit, trece vacanţa, ne reluăm şcoala. De atunci încolo vacanţe împreună, când la Cluj, când la Bucureşti. La Cluj îl introduc pe Florin în cercul meu de prieteni. Gaşcă veselă. Unul dintre amicii mei începe să pună întrebări. Are ochi de „pictor”. Îl cam luăm peste picior că vede peste tot asemănări.

        Trec anii. Vine examenul de bacalaureat, apoi admiterea în învăţământul superior. El la medicină militară eu la istorie. Ne vedem, aproape obligatoriu în vacanţe. Il car pe Florin după mine pe şantiere arheologice, el mă duce prin Moldova, în Deltă. Trec anii de studiu. Ani grei în sensul performanţelor. Şi el şi eu printre cei mai buni studenţi. Final de studii. Repartiţii, deloc grozave, dar totuşi. Ne căsătorim. Apar copiii noştri. Se naşte fiul meu, trec câteva luni se naşte fiul lui Florin. Ne vedem cu familiile, suntem prieteni, soţiile noastre îşi scriu, vorbesc la telefon. Vin anii cumpliţi de frig şi foamete. Într-o  zi de toamnă a anului 1987 nea Nicu vine la Cluj, dar nu se cazează la noi, ca de obicei. Îl caută pe tata, se întâlnesc şi stau de vorba, la nu ştiu ce hotel o noapte întreagă. Pleacă la Bucureşti imediat după noaptea în cauză. Tata evită să-mi dea detalii în legătură cu noaptea în cauză. Îmi răspunde cam în doi peri ceva legat de o „seară ca băieţii”. Mă intrigă deoarece nu le are nici cu paharul şi nici cu nopţile pierdute.  Trece o vreme şi mă trezesc cu un telefon de la Florin. Vine la Cluj. Brusc, fără motiv. Soseşte împreună cu nea Nicu şi organizează, rapid, o seară cu o masă extrem de bogată! Pe foametea din acei ani! Toate erau comandate la unul dintre restaurantele mărimilor comuniste ale Clujului. Începem festinul şi, la un moment dat nea Nicu se ridică şi toastează în cinstea celor doi fraţi! Apoi începe povestirea. Ne spune tot cu excepţia fragmentului în care tatăl nostru biologic ne lasă în gara din Simeria, în garnitura de Cluj. Nu ne spune nimic despre mama noastră rămasă plângând în tren, nici despre plecarea lor către vest. Ne explică încercările sale de a ne face să ne regăsim pornind totul de la povestea cu orfelinatul din Arad. De asemenea cum a reuşit să ne ferească de unii sau de alţii când s-au pus întrebări despre tatăl meu, odată ce fusese arestat şi apoi condamnat. În sfârşit, lucrurile se lămuresc. Şi  Florin şi eu luăm totul aproape firesc. Ne cunoaştem de atâta vreme încât nu ni se mai pare ceva ieşit din comun.  Viaţa continuă. Devin tată pentru a doua oară. Mi se naşte o fetiţă. Trec câteva luni, Florin are şi el o fetiţă.  Între timp ne vedem de locul de muncă, de familii, ne vedem, vacanţe împreună. Florin, ca ofiţer, este avansat de câteva ori. Acum lucrează la Spitalul Militar din Bucureşti. Şi vine decembrie 1989. Se schimbă aproape totul. Toţi ne facem speranţe, planuri de viitor.  Ne vedem, copiii noştri se cunosc părem o familie fericită chiar dacă nu locuim în acelaşi oraş. Vin şi momente dureroase. Rând pe rând dispar nea Nicu ( infarct în plin centrul Bucureştiului), apoi mama. Se duce mama lui Florin şi rămâne doar tata. E tot mai în vârstă. Se bucură de noi, mai ales de copiii mei. Îi iubeşte şi îi răsfaţă cum ne se poate. E un bunic fericit. Într-o zi din vara anului 1994 trebuia să mă duc la Târgu Mureş pentru o problemă legată de un şantier arheologic. Spre surprinderea mea tata mă roagă să iau legătura cu un anume domn Tomescu. Imi dă un număr de telefon şi îmi spune că este un vechi amic de-l său, avocat pensionar. Să-l caut neapărat. Ajung în Tg. Mureş, rezolv ce am de rezolvat şi apoi îl caut pe dl. Tomescu. Vorbim la telefon şi ne întâlnim. Un bărbat în vârstă dar încă drept ca un brad. Spre uimirea mea aud cum lumea din zona centrală îl salută foarte jovial cu un „să trăieşti nea Tomiţă!” Dl. Tomescu răspunde invariabil fluturându-şi mâna. Îmi spune că este foarte cunoscut în oraş: după ieşirea din închisoare, în 1964, a fost taximetrist! Se mândreşte cu asta. Ca taximetrist s-a şi pensionat, chiar dacă era avocat, cu doctorat la Paris! Rămân un pic mirat dar dl. Tomescu îmi spune că n-a vrut să facă pe avocatul într-o lume comunsită, mai ales că acea lume l-a distrus. Şi, fără să-l rog, stând la o cafea, îmi povesteşte, aşa, ca din întâmplare, „ că doar eşti istoric, nu?” ce i s-a întâmplat. În 1954, era încă un poliţist respectat. Dar şi urmărit de securitate. În 1958  dl. Tomescu se căsătoreşte cu o fată mai tânără, studentă la medicină. Dar are o problemă fata. E săsoaică! Deci posibil …duşman al poporului. Dl. Tomescu devine ţintă, prin soţia sa! Află. Se hotărâşte să o salveze. Şi inventează o evadare ca în filme. Fabrică nişte acte- falsuri, bineînţeles- prin care o expulzează pe soţia sa în afara României! Îi foloseşte numele de domnişoară. O urcă în tren ( imi spunea că aproape cu forţa) şi o insoţeşte până la Curtici. Acolo circ. Românii o lasă să treacă dar ungurii nu o acceptă. Dl. Tomescu face scandal, ceva legat de prietenia ţărilor democrate şi cu duşmanul poporului! Cu greu ungurii o acceptă şi „duşmanca poporului” trece mai departe cu garnitura care duce la … Viena! În acelaşi timp, la telefonul grănicerilor români vorbeşte un ofiţer. Confirmă că tov. Tomescu este acolo. Dl. Tomescu trage cu urechea şi… dispare repede din punctul de frontieră. Alarmă, căutări şi este prins. Arestat, anchetat, bătut cumplit şi, bineînţeles la închisoare. La Aiud se întâlneşte cu Nestor Moţu! Povestea odată spusă, întreb şi eu, ca prostul ce trebuie să-i duc tatălui meu la Cluj. Un răspuns epic: Salutări!

         În 1996, într-o dimineaţă sună telefonul. Tocmai mă pregăteam să plec. Mă întorc din drum, ridic receptorul şi începe o conversaţie aiuritoare. La celalalt capat vocea unui bărbat care mă întreabă insistent dacă sunt Iancu Moţu. Îi răspund, la început politicos, apoi îl reped şi îl întreb cine este. Răspuns: tatăl tău şi al lui Florin! Mi se taie repiraţia. Încep să mă adun şi, apoi îi replic că tatăl meu este Nestor Moţu şi închid. Am rămas şocat. Ce să fac? Prima reacţie. Îi telefonez lui Florin şi îi spun cele petrecute cu doar trei-patru minute în urmă. Florin îmi cere să-mi ţin gura şi să-l aştept la Cluj. Toată ziua mi se dăduse peste cap. La prânz vine tata, la masă, ca de obicei. Pare un pic preocupat. Nu avea niciun motiv. Aduce vorba despre ziua în cauză, ce am făcut etc. Nu înţeleg unde vrea să ajungă dar nu-i spun o vorbă despre telefonul cu pricina. Seara, venit cu un avion militar, Florin mă cheamă la Spitalul Militar. Mă duc şi începem să vorbim. Îi repet povestea. Îşi notează totul foarte atent. E foarte preocupat şi mă roagă să nu povestesc nimănui nimic până nu va face el nişte „cercetări”. Ne înţelegem să o ţinem aşa. Chiar şi vizita lui trebuia să rămână necunoscută celor din familiile noastre. O vreme nu se mai întâmplă absolut nimic. În 2004 trece şi tatăl meu la cele veşnice. Florin vine la înmormântare şi după terminarea ceremoniilor îmi spune că urmează să plece într-o misiune în străinătate pe un timp mai îndelungat. Rămas bun, promisiuni de legătură prin e-mail, telefoane etc. Trec vreo trei ani. Nimic din partea lui Florin. Caut la telefon pe cumnată-mea la Bucureşti. Nu răspunde nimeni. Mereu sună telefonul dar nu ridică nimeni. Încerc să aflu ce se petrece. Printr-o cunoştinţă comună aflu că lucrurile stau prost între Florin şi soţia sa, că sunt în prag de divorţ. Nu dau de Florin. Apoi, într-o bună zi sună telefonul. Aud vocea unei femei care mă întreabă dacă sunt cine sunt! Şi îmi spune, cu nonşalanţă, că e noua soţie a lui frate-meu. După care mi-l dă la telefon. Vorbesc cu el. E în …Kenya! Medic în nu ştiu ce serviciu al ONU. Aflu că vine în ţară şi că trebuie să ne vedem. Hotărâm să vină la Cluj după Crăciun. Vine. Lângă el o femeie mai tânără, o roşcată frumoasă şi extrem de deschisă, simpatică foc. Întâmplarea face ca la mine acasă să fie lume multă. Prieteni buni, de nădejde. Cu ei ne petrecem sărbătorile, cu ei mergem în excursii şi în concedii. Plănuim seara de An Nou. Cercul se lărgeşte cu frate-meu şi noua lui soţie. Ne instalăm în fotolii, pe scaune, pe jos în jurul bradului. Pahare, veselie. Când, deodată unul dintre prietenii mei, un om de o gentileţe ieşită din comun, îl întreabă pe Florin ceva legat de legătura noastră ca fraţi. N-am să uit niciodată acel moment. Florin se uită lung la mine şi mă întreabă dacă e momentul să dăm drumul la povestire. Aprob din cap fără să scot o vorbă. Şi Florin începe. Începe cu gara din Simeria. Spune toată povestea fiind centrul atenţiei tuturor. Nici măcar noua sa soţie n-o cunoaşte! Stă fata pe o canapea cu gura căscată. Curg întrebările. Prima şi cea mai insistentă. Ce s-a întâmplat cu părinţii noştri biologici? Şi Florin povesteşte. Cu ajutorul lui Alexandru Tomescu, care le-a dat acte în trenul de Curtici, au reuşit să treacă frontiera. În Ungaria n-au avut probleme. Ajunşi la Viena erau aşteptaţi de „cineva”. De la Viena s-au dus o vreme în Elveţia, undeva aproape de graniţa italiană. Situaţia era gravă pentru mama noastră. Şocul abandonării copiilor i-au zdruncinat serios sănătatea mintală. Intrase într-o muţenie totală. Tatăl nostru avea probleme din acest punct de vedere. Avea probleme deoarece era aşteptat în Italia unde trebuia să joace un anume rol în cadrul serviciilor care se opuneau valului comunist. După vreo opt luni trec în Italia şi se stabilesc în zona Milano. Închiriază un apartament într-o suburbie a oraşului. Tatăl nostru începe să lucreze, sub un nume absolut nou ( legendat îi zic unii) şi face ziaristică! Fondează chiar un ziar, apoi îl vinde. Dispare perioade destul de lungi de prin zonă. După o vreme tatăl cumpără o casă într-un sat aflat la 3o km de Milano. O instalează pe soţia sa şi angajează o femeie care s-o supravegheze permanent. Femeia nu iese din casă aproape niciodată. Într-o zi, împreună cu insoţitoarea iese. Se duce într-un mic parc. Vede copii jucându-se. Brusc scoate nişte urlete de sperie pe toată lumea. Se aruncă la pământ şi bolboroseşte ceva de neînţeles. Intervine poliţia, vin medicii. Este interntă într-un institut de specialitate. Nu va mai ieşi niciodată de acolo. Tatăl rămâne singur pe tot restul vieţii şi continuă să fie o persoană importantă. Dispare din ce în ce mai des. Nimeni nu prea ştie cu ce se ocupa. Oficial e ziarist. Trec anii. Tatăl revine în România însoţind o delegaţie oficială. Face nişte reportaje prin Moldova ( Bucovina) stă de vorbă cu unii, cu alţii. La un moment dat se interesează de un anume călugăr de prin Rădăuţi. Ştie că este urmărit şi nu vrea să provoace nimic rău. Pleacă şi nu se mai întoarce. Cel puţin aşa părea la acel moment. Trec anii! După 1900, deşi în vârstă, revine în România. Ia legătura cu oameni pe care-i cunoscuse cândva. Printre ei cu Dl. Tomescu. Prin nea Tomiţă dă şi de alţii. Se reîntoarce în Italia şi într-o bună zi îi telefonează unuia dintre copiii pe care i-a abandonat în gara Simeria. Toată lumea sare cu gura pe Florin şi întreabă, întreabă! Cine este tatăl, cine a fost mama, de unde sunteţi? Florin, amuzat, deşi este fumător amator, îşi aprinde un Trabuc!, işi toarnă o porţie zdravănă de cognac şi continuă. Se pare, zice el, că părinţii noştri au fost oameni dintr-o familie foarte bună de prin Bucovina. Tatăl avocat de profesie, a lucrat pentru contrainformaţiile militare mai ales pe zona de est. Mama, dintr-o familie onorabilă şi bogată. Căsătoria s-a făcut în conformitate cu obiceiul vremii. Un bărbat de succes, om serios, o domnişoară nu prea dotată fizic ( nu era o frumuseţe) dar cu dotă bogată. S-au căsătorit prin 1944, dar n-au avut copii. Au venit comuniştii şi au început problemele. N-au fost arestaţi în primele „valuri”, dar au fost urmăriţi permanent. Şi-au pierdut tot ce au avut şi au început lipsurile. În 1953 află că vor fi părinţi. Au hotărât să nu spună nimic şi, prin legăturile lor anterioare, au plasat-o pe viitoarea mamă într-o mănăstire. Acolo a născut doi băieţi. La naştere au asitat un medic, prieten de familie şi un călugăr! Urmărit tot mai insistent tatăl şi-a pus în mişcare toate cunoştinţele. Trebuia să găsească o soluţie. Ia legătura cu dl. Tomescu şi se rezolvă, cel puţin teoretic, problema trecerii frontierei. Dar nu cu copiii atât de mici după ei. Nu numai că ar fi atras atenţia dar nu se eliberau acte pentru copii. Audienţa rămâne mută! Apoi întrebări peste întrebări. Florin începe să povestească. După ce eu primisem acel telefon de la tatăl nostru, el, Florin a început să vadă despre ce este vorba. Prin amici a aflat că se telefonase de undeva de prin Italia. Pentru moment blocaj. Mai apoi a aflat că va participa la câteva congrese pe teme de medicină militară. Unul dintre ele la Torino. Acolo cunoaşte ofiţeri de toate felurile. Vorbeşte cu cineva şi îl roagă să afle dacă se poate cine este posesorul numărului de telefon… şi îi trage un motiv cât de cât credibil. Italianul, amabil, începe să caute. Apoi se declară incompatibil! Nu are acces la aşa ceva. Dar îi atrage atenţia lui Florin că e „teren minat”! Revine Florin în ţară. Îi vine o idee. Să vorbească cu „verii” din Moldova şi să stabilească, totuşi, gradul de rudenie cu tatăl său, nea Nicu. Se duce în Moldova şi află că la naşterea noastră a asistat un medic, între timp decedat, care s-a cunoscut mai apoi cu nea Nicu! Mai află că singurul om care ar putea rezolva „enigma” este un călugăr foarte bătrân care se găsea la Mănăstirea Neamţului, dar că bătrânul e pe moarte. Se duce Florin aţă la mănăstire. Face uz de toate armele seducţiei şi îl întâlneşte pe călugăr. Are cam 95-96 de ani. E bătrân, bolnav dar cu mintea clară. Stau de vorbă. Când aude bătrânul despre ce e vorba se codeşte şi îi cere un răgaz de o zi pentru gândire. Când revine, bătrânul nu mai are uşa deschisă! Nu mai vrea să audă de nimic, nu mai primeşte pe nimeni. Niciodată! Cale închisă.

         Trec anii. Florin ajunge în misiuni umanitare, e drept militare. Ajunge prin orientul Apropiat şi lucrează inclusiv cu americani. Problemele de acasă se rezovă printr-un divorţ. O cunoaşte pe cea de-a doua soţie. Se împrietenesc cu nişte americani specializaţi în tot felul de lucruri. Prietenie, prietenie. Florin îndrăzneşte să-i vorbească unui ofiţer american despre problema noastră. Americanul, plin de solicitudine, îi promite că va face tot ce poate să deblocheze calea italiană. Revine după o vreme şi îi spune sec „ strict clasificat!” Dar, povesteşte Florin, din acel moment americanii l-au privit cu şi mai mare…. simpatie!

          Povestea se cam termină aici. Cel puţin până în acest moment. Blocajul este aproape total. Dar, cine ştie? Florin mă sună cu trei zile înainte de a lua hotărârea de a posta pe blogul lui Vasile povestirea. Îmi spune că vrea cu orice chip să petrecem împreună Crăciunul! De obicei nu face aşa ceva.