Un eseu de Nicolae Iuga despre mască şi ipocrizie

Posted on ianuarie 13, 2014

18



Preliminarii la o fenomenologie a măştii

more geometrico explicata  

                                                            

             Propoziţia 1. Termenul „mască” are două sensuri: unul propriu şi altul figurat.

 

Propoziţia 2. Masca în sens figurat, în calitate de „ipocrizie reciprocă” este, aşa cum spune E. M. Forster,  „o condiţie necesară pentru conveţuirea socială a oamenilor”[1].

Corolar. Masca în sens figurat este fenomenul de ascundere a acestei ipocrizii necesare şi inevitabile, mai exact este jocul ascunderii şi al ne-ascunderii, tăinuirea şi  des-tăinuirea a ceea ce este ascuns.

Propoziţia 3.  Nu putem nici arăta tot şi nu putem nici ascunde tot.

Corolar 1. Cine arată tot, cine se exhibă pe sine în mod total, cine se arată complet fără mască, este ori imbecil ori sfânt.

Adaos. Exemplul clasic ar fi acela al prinţului Mâşkin din romanul Idiotul de F. M. Dostoievski, care este de fapt în mod succesiv şi idiot şi sfânt. Mâşkin începe prin a fi idiot în sensul propriu al termenului, un copil cu probleme de retard mintal, care este trimis la tratament în Elveţia. Aici se însănătoşeşte miraculos şi, pe la douăzeci şi şase de ani, revine în Rusia, în locurile natale. In Rusia Mâşkin, care pare ca o fiinţă care vine de pe o altă planetă, străinul absolut[2], este un clarvăzător, cu o capacitate neobişnuită de a pătrunde în sufletele oamenilor, precum are şi o milă nesfârşită faţă de destinele triste şi tragice ale unora dintre ei. Mâşkin este o figură christică, aşa cum putea aceasta să apară în Rusia din a doua jumătate a secolui al XIX-lea. Apoi, în final, confruntat cu o tentativă de omor asupra lui, cu o crimă şi o nouă criză de epilepsie, redevine idiotul care a fost la început.

Corolar 2. Cine ascunde tot sau încearcă să ascundă tot, să mascheze tot, este ori Zeu ori pe deplin ipocrit, ipocrizia totală fiind, la fel ca şi lipsa totală de ipocrizie, inacceptabilă social.

Zeul, în mod natural, are în sine o infinitate de atribute (Spinoza), dintre care omul cunoaşte doar două, res extensa şi res cogitans, sau Zeul poate fi gândit în maniera că anumite dimensiuni ale atributelor sale sunt de nepătruns de către om. Mascarea Zeului ar fi o operaţie inutilă, atâta vreme cât nu se poate pune problema cunoaşterii totale a lui, a „de-mascării” lui, atâta vreme cât pentru noi în El va rămâne pururea un rest pe care îl numim  Deus absconditus. .

În ceea ce îl priveşte pe om, în raport cu exteriorul, de exemplu: fariseismul iudaic, iezuitismul apusean sau felonia bizantină sunt cazuri exemplare de ascundere excesivă faţă de ceilalţi, faţă cu valorile morale proclamate verbal şi impuse social.

În al doilea rând, în raport cu interiorul, cu propriul său suflet, omul care ascunde prost, care maschează prost, devine măscărici, iar faptul ascunderii devine mascaradă.

Adaos 1. Politicienii, prin natura împrejurărilor, sunt nevoiţi să ascundă mult şi prost, de aceea ei, în genere, „sunt făţarnici şi au chip diavolesc” (Arhiepiscopul Sucevei, Pimen Zainea, în  vara anului electoral 2004, de hramul Mănăstiri Putna, la care au participat preşedintele şi premierul de atunci al ţării). Iar o adunare de politicieni poate fi comparată cel mai nimerit cu o reprezentaţie de Viflaim.

Adaos 2. În tragediile antice, „hypokrites” se numea actorul care răspundea corului cu cuvintele Zeului, adică unul care se pretindea a fi cineva care nu era de fapt.  Corul era un actor colectiv care exprima conştiinţa cetăţii, o voce obiectivă, care nu putea fi nici mascată şi nici contrazisă decât numai eventual de către Zeu. Iar Zeul o contrazicea uneori, dar numai prin intermediul actorului numit ipocrit. Aşadar ipocritul era el însuşi în mod evident, aşa cum  îi arată şi numele, o fiinţă cu o putere mai mică decât a Zeului şi un simplu substrat uman pentru a exprima cuvintele Zeului. Ipocritul antic nu avea o conotaţie etică, ci doar o denotaţie ontologică. În liturghia creştină, de exemplu la epicleză, când preotul rosteşte: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu…”  –  el, preotul, joacă rolul ipocritului din tragedia antică, „ipocrit” în sens etimologic şi ontologic, nu moral. Dacă însă un om oarecare ar încerca să se dea drept Zeu, inclusiv azi, atunci am avea de a face în mod evident cu un ipocrit în sensul patologic al termenului.

Propoziţia  4. Masca este efect de personanţă.

Lema 1. În sens propriu, fizic, masca este un artefact confecţionat din diverse materiale, de regulă derizorii şi promiscue, reprezentând un chip de om, de animal sau de fiinţă supranaturală, de fiinţe reale sau fabuloase, de forţe malefice, cu care cineva îşi acoperă faţa, spre a nu fi recunoscut. Tensiunea intrinsecă a măştii este dată de faptul că noi trebuie să ghicim un ceva ce există în spatele ei, un ceva real, simbolic sau alegoric, un chip adevărat al purtătorului de semn.

Adaos 1. Semnificaţia măştii este completată de vocea, cântecul sau strigătele purtătorului. În cazul în care masca nu semnifică nimic din ceea ce s-ar putea afla în spatele ei, atunci nu mai avem o mască propriu-zisă, ci o simplă mască în sens fiziologic, cu caracter cosmetic sau mortuar.

Lema 2. În limba latină, masca era numită cu cuvântul persona  (sonus – sunet, sonare – a suna, iar per-sonare – sunetul care răzbate din spatele măştii). Persona a însemnat mai întâi mască de actor, apoi termenul s-a extins treptat şi asupra rolului jucat de către actor, cu sau fără mască. Cu timpul, în perioada elenismului târziu, termenul a trecut şi asupra funcţiei îndeplinite de către cineva în viaţa de zi cu zi, asupra rolului social, ajungându-se astfel la „persoana” şi „personalitatea” de astăzi.

Adaos 1. În Evanghelii, în Vulgata, la pericopa Banul dajdiei, unde se pune problema dacă se cuvine să se dea dajdie Cezarului sau nu, Iisus, ispitit fiind de către farisei, este totodată încurajat ca să spună lucruri riscante, ca unul ca unul care spune adevărul fără să îi pese de oamenii puternici care s-ar putea supăra, ca unul „care nu caută la faţa oamenilor” –  non respicis personam hominum  (Mc, XII, 14). Cu alte cuvinte, aici se spune indirect că Dumnezeu nu caută la măştile oamenilor, ci vede nemijlocit şi în întregime în sufletele lor.

Adaos 2. Uniforma în general purtată de cineva, uniforma militară, sacerdotală, funcţionărească etc. este de fapt o prelungire a măştii ca rol social, o anexă a măştii, care nu maschează faţa ci restul trupului, pentru ca omul îmbrăcat în uniformă să fie de nerecunoscut ca om obişnuit, sau să fie recunoscut ca om neobişnuit.

             Lema 3. Lucian Blaga, în Orizont şi stil, utilizează termenul „personanţă”[3], care poate evidenţia în acelaşi timp şi adevărata natură a măştii. Pe urmele lui Nietzsche şi Jung, Blaga susţine că inconştientul colectiv comunică cu conştientul, ca şi în cazul arhetipurilor inconştiente ale lui Jung, în speţă configuraţia inconştientă a orizontului spaţial şi temporal interiorizat „răsună” în conştiinţă, răzbate la lumina conştiinţei sub forma mascată a stilului. Acţiunea de răzbatere în conştiinţă este numită de către filosoful român „personare”, iar fenomenul răzbaterii „personanţă”.

            Propoziţia 5. În spatele măştilor, apollinicul şi dyonissiacul îşi schimbă reciproc rolurile.

Apollinicul şi Dionyssiacul, ca trăsături descrise de către Nietzsche cu referire la Grecia antică[4], sunt de fapt determinaţii contradictorii şi inseparabile universal-umane. Apollinicul maifestat ca artă plastică şi arhitectură, este lumina, simetria, echilibrul, frumuseţea ca  formos, ca plinătate a formei, luciditatea, având corespondenţe psihologice  în oniric şi reverie. Dionyssiacul este muzica, poezie fără cuvinte, iraţională, euforică, beţie la propriu şi la figurat, ceva de ordinul tenebrosului orgiastic, răbufnire a instinctelor, energie animalică, desfrânare, urâţenia informă a măştii, eliberare de normele morale sub protecţia măştii şi a anonimatului.

Cele două trăsături, apollinicul şi dionyssiacul, se contopesc în permanenţă şi sunt inseparabile, aşa cum inseparabile sunt sistola şi diastola inimii de exemplu.

Apollinicul şi dionyssiacul îşi schimbă în permanenţă statutul, jucând alternativ rolurile de noumen şi de phae-noumen, de lucru-în-sine şi fenomen, de adevărată natură a omului şi de aparenţă mascată. În virtutea unei legi de compensaţie psihologică, apollinicul înfrânează periodic izbucnirile orgiastice ale dionyssiacului, care pot deveni primejdioase, iar dionyssiacul la rândul lui înfrânează periodic pretenţiile nesăbuite ale raţiunii, care sunt nu mai puţin primejdioase. Un dionyssiac neînfrânat ar putea atrage după sine disoluţia Cetăţii, după cum un apollinic neînfrânat ar putea atrage după sine nemessis-ul, gelozia, mânia şi răzbunarea zeilor.

Adaos 1. În termeni freudieni, s-ar putea spune că manifestarea apollinicului este o refulare şi o sublimare a dionyssiacului.

Adaos 2. Psihologia abisală, ca o mască a marilor personaje dostoievskiene urmează acelaşi principiu de construcţie. Personajele au iniţial o anumită aspiraţie spre sfinţenie, o năzuinţă adevărată a sufletului, pe care societatea o înăbuşă involuntar. Reacţiile ulterioare prăpăstioase ale personajelor (demenţa, alcoolismul sau crima), sunt de fapt, prin ricoşeu, o răzbunare a sfinţeniei înăbuşite.

                 Propoziţia 6. Măştile groteşti purtate de sărbătorile de iarnă se circumscriu regulii de transformare apollinic – dionyssiac şi îndeplinesc o funcţie de catahrsis.

            Lema 1. Îngerii, fecioara Maria, Iosif – sfinţi fiind – ei nu sunt reprezentaţi prin măşti, pentru că sinceritatea, sfinţenia, lumina, nu presupun defel ascundere. Dracii în schimb, da. Plini de vicleşug şi înşelători ai oamenilor fiind – ei au multe de ascuns în mod necesar, iar Moartea este ascunderea însăşi, ascunderea oamenilor, a tuturor fără excepţie, precum şi ascunderea ei însăşi ca Moarte.

Adaos. Moartea este cumva în ordinea firii, pentru că tot ce este viu, întrucât este finit, trebuie să moară. Dar, în acelaşi timp, inclusiv Moartea poate să constituie obiect de  exorcizare, pentru că, dacă viaţa trebuie să moară, Moartea nu trebuie lăsată să trăiască.

Modul în care ne reprezentăm „fiinţa” Morţii, sau masca Morţii, trebuie nuanţat puţin. In realitate, una dintre deosebirile importante dintre viaţă şi moarte este şi aceea că viaţa ca atare este o probemă socială, viaţa noastră nu este o numai o problemă a noastră  ci şi a altora, în timp ce moartea noastră este o problemă strict individuală, a noastră a fiecăruia în raport cu propriul nostru trecut. Noi oamenii nu murim toţi deodată ci, vorba poetului, ne ducem rând pe rând, de aceea Moartea ar fi mai nimerit să fie reprezentată ca fiind prevăzută cu un pumnal sau cu o suliţă, cu care ne sacrifică pe fiecare individual. În acest sens, cu drept a vorbit Apostolul Pavel despre „boldul” morţii (bold, adică ţepuşă, la I Corint., XV, 55-56). In limba latină, în Vulgata, pentru „bold” este utilizat cuvântul stimulus, care desemnează o nuia ascuţită la vârf, cu care boii erau înţepaţi în spate, erau „stimulaţi” ca să tragă la jug. Faptul că Moartea este reprezentată ca fiind înarmată cu seceră sau coasă are rolul de a hiperboliza grozăvia ei, de a ne aminti că moartea poate să fie uneori năpraznică şi colectivă, că este posibil să moară şi mulţi oameni deodată, aşa cum se întâmplă în războaie, epidemii sau catastrofe naturale.

            Lema 2. Cei care poartă măşti groteşti, îndeosebi de draci, de moarte sau de moş, exprimă contrariul, prin raport cu ceea ce este în sufletul lor. In sufletul purtătorului nu se află nici dracul, nici moartea şi nici precarităţile bătrâneţii omeneşti, ci pot să existe dimpotrivă, aspiraţii către lumină, către viaţă, către vitalitate. A purta mască în sens propriu, fizic, răspunde unei nevoi de exorcizare a răului, de purificare, de katharsis. Privind aceste măşti, care reprezintă forţe şi feţe urâte şi malefice, ne purificăm sufletele de ceea ce este urât şi malefic.

Adaos 1. În religia islamică există un ritual anual de exorcizare, constând în lapidarea simbolică a lui Satan, la Mecca, la piatra numită kabba. Putem spune că noi, creştinii, exorcizăm răul, de asemenea periodic, prin faptul că îi expunem pe draci la batjocură, prin hidoşenia măştilor.

Adaos 2. Să ne reamintim că fenomenul numit de către Aristotel „katharsis” (în Poetica, cap. VI) înseamnă stârnirea unor patimi, la fel ca şi în medicina homeopată, cu scopul curăţirii acelor patimi din sufletul omului. Cel care priveşte la reprezentarea unei tragedii va încerca, faţă de eroii literaturii de ficţiune care sunt obiectul tragicului, două sentimente: mila şi frica. Mila faţă de eroii tragici care mor fiind asemenea nouă şi frica faţă de eroii care mor fiind mai buni decât noi. Aceste sentimente, numite şi „patimi”, sunt provocate în sufletul nostru cu scopul de a ne curăţi sufletul de ele. Prin curăţirea de patimi, katharsis ton pathematon, noi devenim mai umani.

  Nicolae IUGA


[1] Vezi E. M. Forster, Aspecte ale romanului,  ELU, Bucureşti, 1968. 

[2] Pavel Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2009, p. 121.

[3] Lucian Blaga, Trilogia culturii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011, pp. 44-49.

[4] Fr. Nietzsche, Naşterea tragediei,  Ed. Meridiane, Bucureşti, 1978, p. 182 şi urm.

___________________________