Sorin Preda şi… ultimii moromeţi

Posted on ianuarie 16, 2014

12



Bedros Horasangian:

       Moromeţii lui Sorin Preda

Sorin-Preda__Morometii-Ultimul-capitol-130

        De multă vreme nu am mai citit o carte atît de miezoasă dedicată unui autor român.Nu ştiu dacă un cuvînt precum miezoasă – la urma urmelor ce va să însemne? – acoperă integral subiectul cărții și multiplele ei semnificații. Despre volumul, absolut remarcabil, să o spunem neted şi la iuțeală, al lui Sorin Preda,  MOROMEŢII –  Ultimul capitol ( Editura Eikon, 2013, ediția a II-a, revizuită şi adăugită) va fi vorba în considerațiile şi observațiile de lectură ce urmează. Autorul unei cărți, care nu este nici biografie documentară, nici monografie critică, nici eseu liber despre om, operă şi timpul său, nici reportaj, dar este din toate cîte o fărâmă, adoptă o poziție de observator neutru. Cu toate că provine din interiorul familiei Preda – Sorin Preda este fiul celui mai mic frate ( Alexandru, numit familiar, Sae) al Moromeţilor, cum ar veni, autorul construieşte din fragmente, din fărâme, – precum Eugen Ionescu al său Journal en miette – puse cap la cap, portretul multifațetat al unui scriitor. Portret individual, dar şi de grup. Un om, un scriitor, desigur, un om şi el acolo,cu neliniştile și angoasele lui, cu pasiunile, ambiţiile şi îndoielile lui, cu iubirile şi disperările lui.  Supus vremurilor, supus meandrelor propriei vieţi. Aşa cum i-a fost dat. Nu noi ne alegem epoca, aşa cum de multe ori nu noi suntem responsabili de ce ni se întîmplă. Dar avem sub ochii noştri şi o fotogramă a satului românesc de cîmpie. Siliştea-Gumeşti. O localitate oarecare, fără istorie anume, fără timp, trecut sau viitor. Şi Marin Preda.O lume de ieri, trasă pînă azi. O lume care nu mai este, o lume arhaică, şi de ieri şi de azi, care dispare, încetul cu încetul. Era oful lui Marin Preda, nepotul, fără crispări şi iluzii nu face decît constatări. Să constate ce se întîmplă în lumea rurală, cu reverberațiile ei urbane, românească în întregul ei post decembrist. NATO şi UE nu au ajuns la Siliştea-Gumeşti. Alcătuită din zeci de mărturii ale celui care au fost în preajma lui Preda, oameni care l-au prins şi surprins în diferite ipostaze. Şi care au ieşit de această dată din roman pentru a depune mărturie despre viața lor reală. Rezultatul este neaşteptat şi în acelaşi timp, extrem de convingător.

         Cine era/este acest Marin Preda ? un scriitor de mare succes, prestigiu şi notorietate acum cîteva decenii aşa cum puțini autori români au avut în timpul vieții? Cum a reuşit un pui de țăran din Siliştea-Gumeşti, provenit dintr-o familie modestă şi cu multiple răsuceli existențiale ale lui Tudor Călăraşu – alias Ilie Moromete în roman – tatăl prozatorului, să-şi depăşească propria condiție şi să ajungă acolo unde au tot tînjit mereu scriitorii să ajungă ? Glorie, prestigiu intelectual şi succes de critică şi public deopotrivă, situație materială confortabilă care să le asigure protecție şi climat propice de lucru, nimic nu i-a lipsit lui  Marin Preda pentru a fi nu doar un mare scriitor, ci şi un om. Fericit ? Fericit nu a fost, putem conchide parcurgînd pe îndelete şi cu multe paranteze/glose meditative materialul probatoriu – că tot suntem acum, în ianuarie 2014  în plin delir de anchete, procese, condamnări şi achitări, justiția română fiind un subiect fierbinte al actualității româneşti – prin care să ne facem o idee sau chiar să tragem o concluzie. A fost Marin Preda un nomenclaturist şi servant, docil sau ostil, al regimului comunist din România?

       Cine a fost Marin Preda?

       Cine au fost cei din familia lui?

        Cum şi-a clădit/scris opera ?

        Cum a murit? Pentru că moartea lui neaşteptată şi controversată a creat multe scenarii şi a alimentat nu puține supoziții şi interpretări. S-a sinucis, a fost asasinat de forțe oculte,așa cum s-au tot avansat scenarii malefice ? Sau a funcționat, cum se întîmplă de multe ori în istoria românescă, hazardul și întîmplarea ? Avem extrem de multe povești, pe care numeroșii interlocutorii lui Sorin Preda ni le pun la dispoziție. Rude apropiate, săteni din Siliștea Gumești, vecini, colegi de școală, foste soții, copiii lui Marin Preda, mărturiile unor scriitori care i-au fost colaboratori sau prieteni apropiați.Sunt prezenți cu consistente și extrem de calde evocări, Sânziana Pop, Radu Cosaşu, Magdalena Popescu Bedrosian, Geta Dimisianu, Radu F. Alexandru, Aurora Cornu – scriitorare, dar şi prima multiubită soție a lui Marin Preda – Petre Anghel, şi ultimul, dar nu cel din urmă, povestind „tărăşenii” şi abordînd „daraveli”, în ironicul jargon local, Acad. Eugen Simion. Un om care chiar l-a prețuit fără paranteze pe Marin Preda, a scris lucruri judicioase despre cărțile lui şi care i-a fost mereu alături. Nu e puțin lucru în lumea scriitoricească cu tectonica şi seismele ei cu tot. La care se adaugă, evident, şi nu în ultimul rînd, arta lui Sorin Preda de a pune cap la cap aceste povestiri absolut fascinante. Ale unuia sau altuia şi de a le însoți cu propriul său comentariu. Cu seninătate şi resemnare am putea spune despre tot ce povestește la rîndul lui prietenul lui Mircea Nedelciu. Care, provenind de la Fundulea ar merita la rîndul lui, o astfel de carte. Dacă e să ne amintim de rîsul lui Mircea, faimosul lui hăhăhăit şi zîmbetul lui cinic-ironic şi tot am găsi multe asocieri cu o lume care nu mai e. Doar noi mai suntem. Cu sau fără voia noastră. Secvențele puse de Sorin Preda sub sigla Poiana lui Iocan sunt exemplare pentru a tot ceea ce ele adună. Se întîlnesc unii cu alții diferite voci. Fragmente epistolare, mărturii culese. Paul Georgescu şi Minică Roşu, Gigi Baltac şi Irina Boţoghină, Alexandru Papilian şi Dinu Flămînd, dar și Dobre I. Burcea, Bebe Burcea sau Grigore Inică – fost coleg de elementară.( „L-am întâlnit şi întrebat „ Mă, Marine, Ce e, mă, cu tine, ce te-a apucat? Nu vezi că-ți pui singur paie în cap!? Vrei să te pândească vreunu’la vreun colț şi să-ți dea în cap? De ce nu scrii tu despre alții? Lasă-i, mă,  în pace,ce ai tu cu ei?”,”Nici tu nu înțelegi, mă? Nici tu, mă! Ce crezi că n-am încercat!…Am încercat, mă, am încercat, dar nu pot, nu pot, aici e satul meu, aici m-am născut, cu acest sat am plecat în lume, cu aceste sat şi cu oamenii lui, n-am de unde să iau alţii!”)

        Oameni, întîmplări, amintiri de odinioară, impresii. Vocea lui Sorin Preda care însoțește și adună întregul material, de ce nu, epic, nu este una oarecare. Cu o scriitură albă de tip camusian, fără exhibarea unor emoții şi melancolii legate de propria sa familie şi numeroşii ei membri, Sorin Preda reuşeşte un adevărat tur de forță literar, nu doar documentar. Este un alt palier al cărţii care ar merita apreciat cum se cuvine. Dincolo de Premiul Academeiei obținut pentru prima ediție, evident îmbunătățită şi mult mai bine închegată la reluare cu adăugirile unor extrem de importante mărturii. Că este vorba de cea a lui Radu Cosaşu, prozatorul de notorietate azi, un simplu debutant la vremea cînd Marin Preda îl aprecia sau al D-nei Magdalena Bedrosian, distinsa redactoare de la Cartea Românească, o participantă directă la geneza cărților lui Preda, dar şi un martor de primă mînă al acelor timpuri editoriale ce azi par imemoriale. Că tot veni vorba, chiar nu a fost şi nu este interesat nimeni din obştea scriitoricească românească să alcătuiască o monografie a editurii Cartea Românească ? Cu toate istoriile, personajele şi întîmplările ei? Cu acel spațiu/topos al vechiului sediu, cu acea umanitate care a populat cea mai faimoasă editură românească postbelică pînă în 1989? Dacă Marin Preda, Alexandru Paleologu, Liviu Călin, Florin Mugur, Mircea Ciobanu şi Mircea Nedelciu azi nu mai sunt printre noi, mai pot depune mărturie doamnele Bedrosian, Dimisianu şi Adameşteanu, domnii Bălăiță şi Sorin Mărculescu, Florin Iaru şi alte persoane, scriitori sau mai puțin, care au frecventat cartea românescă şi care pot aglutina,prin simplele lor rememorări, o lume, un timp și un spațiu care deja au devenit istorie. O istorie care s-a risipit, o memorie pe care o putem resuscita aşa cum a procedat şi i-a reuşit cu brio lui Sorin Preda. Am citit, chiar dacă poate părea plictisitor şi repetitiv, cu multă participare şi multiple emoții acest volum. Emotionally involved, cum ne place azi să ne izmenim dacă e să pomenim, timid, despre emoții, pentru o lume – țărănească/românească – din care nu am făcut parte, dar pe care am cunoscut-o îndeaproape.Capitolul final al cărții, „Siliştea-Gumeşti, satul spînzuraţilor”, ca o lespede de mormînt peste o lume (cu casele micite, cum apare într-o mărturie) care deja se pregăteşte să moară. Pe prispa crâşmei, la un lichior ieftin şi verzui, nea Gulie, un croitor de 86 de ani, spune doar ce simte şi crede. De lucru nu are nimeni tragere de inimă să lucreze pământul, oamenii stau şi aşteaptă nu se ştie ce.

        ”Puțin le pasă de Marin Preda şi ce anume înseamnă el pentru sat. Puțin le pasă dacă rămâne sau nu ceva în urma lor. Pentru bătrânii din Siliştea, viața e de acum un capăt de lume, un capăt de drum.” Sorin Preda despre asta vrea să ne atragă atenţia, să ne tragă de mânecă.

        Ca să ce?

        Poate ar fi cazul să căutăm un răspuns de uz intern pe cont propriu.

____________________________________________________

SORIN  PREDA:

images

                „Cu cât trece timpul, observ cu anume ciudă că această carte îmi aparţine tot mai puţin, că Moromeţii – ultimul capitol a început deja să se scrie singură, adăugîndu-şi singură noi capitole, interviuri şi mărturii, fătă niciun efort în plus; fără nicio voinţă sau opţiune special exprimată a autorului. Mai sunt încă multe de spus despre Marin Preda, despre întîmplările din viaţa lui… Recitind spusele şi frământările nostalgice ale unora şi altora, sunt uimit perpetuu, redescoperind un Marin Preda total necunoscut chiar şi pentru cei care i-au stat în preajmă, în vremea când încercau, pe cât posibil, să nu-l încurce în preocupaţiunea lui de bază – scrisul adică şi meditaţia le cele ale omului; la slăbiciunile şi căderile lui; la faptele lui când abjecte, când înălţătoare prin credinţă şi speranţă.”