Virgil Raţiu propune un prozator: Doru Gabriel Săcărea

Posted on ianuarie 22, 2014

6



Doru Sacarea - bust

    Doru Gabriel Săcărea s-a născut la 17 martie 1957 în Bistriţa. Este absolvent al Institutului Politehnic, Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj. Locuieşte la Bistriţa. Scrie proză, poezie. A publicat în Mişcarea literară, Mesagerul literar şi artistic (V.R.).

                                                            .

.

Doru Gabriel SĂCĂREA:

                                                                              PAVEL

 Persoana care îmi vine în minte se numeşte Pavel şi de mult, de cînd am început prudent să mă apropiu întrucîtva de el, a dat semne că se va transforma încet-încet, într-un adevărat personaj. Are (Notă: acum, în anul douămiiopt) optzecişişapte de ani împliniţi, a trecut pe optzecişiopt, cum zice el şi deşi nu a figurat niciodată pe vreun stat de plată, a muncit de cînd se ştie, de cînd îi e fundul din două dărabe, cum spune o vorbă, are principii, decît să poruncesc, zice, mai bine fac, are o pensie de doar treizeci de lei, nimic după virgulă, asta de curînd, după majorări, era probabil ruşinos să primească o pensie dintr-o cifră, pe ăia deja îi dă în presă, la televizor, iar concediile lui n-au fost nimic altceva decît călătoriile din ce în ce mai rare la oraş, pe la copii, pe la neamuri.

Acum, după două operaţii grele, s-a mai potolit, dar nu de tot, şi-a revenit de s-au speriat doftorii de carnea lui sănătoasă. Are privirea limpede, auzul bun, mintea ca un brici şi un umor cu care te vămuieşte ori de cîte ori are ocazia. L-au întrebat doftorii:

– Ei, moşule, acu’ nu mai bei?

– Eu numai beau! sosi sfîrşit, dar promt răspunsul, de undeva dintre aparate şi metri de tuburi galbene de hrană artificială.

De o vreme îmi destăinuie unele secrete, aşa ca între bărbaţi.

– Uite, zice, m-am trezit cu picioarele amorţite amîndouă, pînă la genunchi, şi m-am gîndit, gata, e cucoana cu coasa.

Nu-ş ce-mi vine aşa, dintr-o dată şi fără pic de respect îl întreb :

– Da’ mai sus zic, aşa, şi-i arătai cu mîna, nu amorţeşti?

– Eu,  zice tăios, niciodată!

După care îşi suflă nasul cu o mişcare studiată, iute şi îndemînatică, a degetului mare şi arătătorului.

Demne de remarcat ar fi cele trei semne de exclamaţie, singurele care mi-au sărit într-ajutor. Filosofia vieţii lui era simplă: cum e mai bine, să ai şi să nu poţi, sau să poţi şi să nu ai?

Oamenii de pe acolo, din locul de unde se trage, au nume ciudate şi porecle bizare, de fapt ei folosesc poreclele acelea mai mult decît numele, fiind nişte  adevărate paspartuuri, parole pe care dacă le cunoşti, poţi intra direct în intimitatea locală. Altfel, greu pricepi ceva din limbajul lor colorat, codificat. Pavel era de-a lu’ Mălai şi toţi ai casei erau de-ai lu’ Pavelu’ lu’ Mălai, pînă şi uneia dintre copile îi ziceau Piţula lu’ Pavelu’ lu’ Mălai. Unele porecle erau speciale, povestea Pavel că se ducea printre mesteceni să vadă ce mai face Sufletu’ şi suna misterios, auzi, Sufletu’!, n-aveau ei habar de subtilităţile jocurilor de cuvinte, sau mai ştii poate c-aveau, ei bine, Sufletu’ ăla era nebunul bătrîn şi bărbos care îngrijea vitele, le păştea şi le dădea sare din podul palmei, ei, dar suna grozav de  ciudat cînd auzeai, “i-a trimite-l pe ţîngău’ lu’ Rozolina în fînaţ să vadă, mai trăieşte Sufletu’? Şi să-i ducă şi ceva de-ale gurii.”

Prin zona asta copii spun lucruri trăznite. Iată, la întrebarea  “ce mai faci?”, copila asta cu cosiţe ca paiul nici nu clipeşte cînd se uită drept în ochii mei şi răspunde simplu: ”Numa’ stau”. Sau o văd pe aia mică în grădină, grăbită  printre pruni: ”Unde te duci, tu copilă ?” ”Eu nu mă duc, că viu”. Cu timpul am căzut de acord cu oarecarea filosofie din aceste răspunsuri.

Oamenii de pe aici sînt de o naivitate debordantă, de o inocenţă înduioşătoare. Poţi să rîzi bine ascultînd poveştile care circulă printre ei. Uite, bunicuţei i s-a defectat televizorul, vechi, cu lămpi, un second plin de maţe încurcate la care se puteau urmări totuşi lucruri esenţiale, da, ştirile de la ora douăzeci, Andreea Marin şi slujba din sfînta zi de duminică. Vine nepotul cu specialistul de la oraş, ăsta se învîrte, se uită, nu prea mai are ce-i face bietului aparat obosit, mai fixează lămpile, mai strînge din şuruburi, ia nişte vată, cere nişte spirt, curăţă bine praful adunat şi iată minune, măgăoaia porneşte, funcţionează. După un timp, o săptămînă, o lună, o vreme, rupîndu-se de treburile importante de la oraş, vine nepotul şi se interesează, vrea să ştie dacă mai merge drăcovenia. “Ei maică, zice bătrînica, un chil de spirt am turnat în el şi acar cît l-am curăţat nu mai vrea să pornească, neam”. Da, la fel de bine  poţi să nu rîzi ascultînd poveştile inocente care circulă printre oamenii de pe-aici.

Lui Pavel îi plăcea ţuica, vitamina Ţ, acum însă a fost musai să umble la robinet. Are şi o reţetă, a vieţii celei fără de boală, pe care mi-o recomandă insistent. În paharul de sticlă groasă, de douăsute, din cele ce se găseau la ţară acum vreo treizeci de ani, de un deget se pune țuica, şi ţine demonstrativ degetul orizontal, şi de un deget ceaiul de mentă sau apa chioară, da, şi îndreaptă vertical arătătorul. Băutura asta e mai sănătoasă decît coretto, varianta italiană, leșinată, a tăriei cu cafea şi, mde, mai puţin domnească decît demodatul, uitatul marghiloman. E un fel de ceai popesc cum am auzit că-i zice prin alte părţi. Cînd ajungi să încurci degetele, înseamnă că este deja prea tîrziu.

Cu oamenii ăştia în vîrstă e ciudat să vorbeşti despre viaţă sau despre moarte pentru că te înfioară, pentru ei moartea nu e decît o cale de a mai afla cîte ceva despre viaţă, e doar un punct de cotitură, povestesc despre ea, moartea, precum te duci la gară să iei trenul. Unii ajung la timp, alţii în ultima clipă, sînt şi care-l mai pierd. Da, sînt din cei care fug de moarte după cum sînt și din cei care o fugăresc. Asta în cazul în care, ea, moartea, dă pe dinafară cu simțul umorului. Apoi sînt viii ăia morţi de mult, cei care vin din timp, cu mult înainte de teamă să nu-l piardă, trenul, zic.

Oamenii ăştia în vîrstă ştiu deja, fără să-l fi citit pe Dante, că ori viu, ori mort eşti doar un biet suflet în rătăcire.

– Măi băiete, mai rău îi să te chinui decît să mori. Chinu-i boala lungă, moartea-i  floare la ureche. Greu e că nu ştii cînd îţi vine picuru’, cînd îţi vine solul, dacă mă-nţelegi…

Pentru ei viaţa e ceva grav, care impune responsabilitate, este o luptă oarbă, o probă a suferinţei iar între o viaţă lungă şi una scurtă nu e nicio diferenţă, e doar o chestiune de timp. Pe rîndul satului…

– Mami, aşa-i zice el nevestei, Floarea, să faci bine să nu mori înaintea mea, că io nu poci suferi să stau şase săptămîni nerăzălit – nebărbierit, face către mine, ştiu, zic -, în doliu. Vreo două-trei zile, poate-oi răbda, da’ mai mult nu, hai, c-am glumit, zice, io mi-s primul, la rînd. Şi-apoi, dacă mor io, tu poţi sta în doliu cît îi vrea, că tu nu trebuie să te bărbiereşti.

– Dacă mor, continuă el, cu capul aşa, într-o parte, gîndit – fiecare cu boala lui, ce ştiţi voi, parc-ar zice -, să mă-ngropaţi în grădină, sub prun, vă arăt io sub care, zice, şi de-o vreme zice asta tot mai des.

– Ei, mai las-o şi dumneata, că nu sîntem noi cu astea. Las-o moale cu muritu’, zic, tocindu-mi  colţii  degeaba,  parcă  ar  mai fi fost ceva de zis. Ş-apoi, trebuie întîi să te-nţelegi cu mami asta a dumitale,  ea poate vrea în cimitir sau în grădina bisericii nu printre pruni ca haiducii.

– Voi să ascultaţi aici la mine ce vă spun şi încă mai mult de-atît, io încă n-am de gînd să mor, încă nu-mi pute curu’ a ţintirim, și-apoi vedeți bine că-i iarnă, îi frig, pămîntu-i bocnă, nu pot ăștia să-mi sape groapa, he, he, da’ după cum se vede, zice, nici nu mă mai prea laud cu ziua de mîine, da, măi copii, s-au cam apropiat caprele de lăstăriș, da, da,  încep să fiu cum nu mai pot fi, asta e, da, și cînd oi muri apoi obligat să mă îngropaţi în grădină, sub prun, cum ne-a fost vorba, iar cînd o muri și mami, să o-ngropaţi în aceeaşi groapă, așa, cu economie, da, da, s-o puneți frumuşel deasupra, că invers am stat io destul cît am trăit! 

 Îmi stă în cap să fac cu el o înţelegere. Cînd o fi să fie, atunci  după, la ceasul fix plănuit să-l rog să-mi dea de veste din cea lume, să-mi dea un semn c-a ajuns dincolo, să spargă un bec, să trîntească o uşă, mă rog, cevaşilea acolo, orice. Mă mai gîndesc. Mă abțin. Nu chiar orice. Îl ştiu şugubăţ, cine ştie ce-o să iasă. Parcă mă ia o frică de asemenea semne.

 Anul trecut, pe 29 octombrie, Pavel a făcut nouăzeci de ani. După o toamnă lungă a venit Crăciunul. Viața e și/sau nu e. Acu’ e luni, acu’ e vineri, acu’ e luni din nou. Și iar vineri. Acu’ e Crăciun, acu’ e Paște. Da, uite cum vine iar Paștele.

– Ei, zic, am mai mîncat un miel! Ai văzut? Trebuie deja să te gîndești la porcul de Crăciun.

Țîțîie.

Pavel făcuse și văzuse destule la viața lui. Făcuse cam tot ce-l dusese pe el mintea să facă. Nu avea a mai descoperi nu știu ce.

Cît puteai urmări cu privirea hoinară pe văi, pe dealuri, în valuri verzi, era primăvara. Privirea lui însă nu răzbea mai departe de prunul din grădină.

– Cît a fost înghețat pămîntul am tăcut, zice, de ce să-i fi chinuit pe bieții oameni, da’ acu’ ce-i aia să sapi o groapă? Iarba-i numa’ bună, nici prea mare, nici prea mică, pămîntu-i reavăn și călduț…

– Hai, mai lasă-mă, iar începi, altă treabă n-ai, vorbești și dumneata că n-ai ce face! Dacă ți-ar veni moartea-n ușă, uite colo, și ți-ar face cu deștu’ din prag? Atunci să te văd. Parcă te și aud: Ce cauți pe-aici fleandură? Hai, caramba!

Țîțîie.

– Nu, zice, amu’ nu i-aș mai zice nimic…

Aseară i s-a făcut rău. Foarte rău. A gemut și s-a văitat. În cele din urmă a reușit să vomite. Crezuseră că o să iasă mațele afară din el. Tot interiorul îi dăduse pe dinafară. Golul rămas, hăcuit, se chircise și se împuținase dramatic. Se învinețise de durere. Vomitase iar, îndelung. Dumnezeu știe ce. Într-un timp s-a ghemuit pe patul mic de sub fereastră, s-a ogoit, s-a liniștit. Fusese mai rău decît după a doua operație. Putu vorbi. “Doamne, de ce nu m-ai luat”?, bălmăjise confuz. “Ai văzut, mami, zise apoi încet către Floarea, care plîngea în năframă lîngă el, încă nu i-am trebuit…” Peste două zile, cu voia Celui de Sus, va împlini nouăzecișidoi de ani…

 … apoi, numa’ ce va veni ziua aceea în care se va răspîndi ca o iederă zvonul că Pavelu’ lu’ Mălai s-a cam dus de pe-aici…,

nu pentru că n-ar mai fi avut zile ci pentru că a ajuns să știe mai multe decît poate ști un om…

și pentru că s-a plictisit să mai trăiască aici, pe pămînt, într-un viitor fără niciun viitor…

… da, pe-aici și-a cam epuizat Pavel toate dorinţele…,

și va urca, în curînd, la cer pe un nor rotund, pufos, alb…,

… da, pentru că nu mai are nici un motiv să nu meargă acolo…,

și spre a ajunge se prea săturase de ocolișuri ca să nu o ia pe-o scurtătură…

 Cred că e momentul să las jos creionul pentru ca personajul să redevină persoana simplă, modestă care rîde întruna de boală şi care plînge sincer, icnit, cînd le spune tuturor cît îi este lui de bine, da, că aşa de bine cum îi este lui acuma nu i-a fost niciodată, care e convins că atîta timp cît e al treilea, al doilea, nicidecum primul pe lista bătrînilor satului nu i se poate întîmpla nimic rău, că n-are cum, iar atunci cînd va ajunge în frunte are datoria să se ţină tare şi mult, să nu-i facă inimă rea celui care-i urmează, da, da, care nu o mai ia la bord ca odinioară şi nici nu mai pizduie cu sîrg ca pentru Guiness Book, care a muncit ca un rob toată viaţa, care nu a mîncat niciodată cu două guri, numai cu una şi nici la aia nu i-a dat destul, care e slab ca un ţîr de-i înţeapă oasele spatelui cămaşa de parcă şi-ar fi uitat acolo umeraşul de haine, care atunci cînd, de două ori la lună se bărbiereşte, dezvăluie o faţă fină, cu puţine riduri, cu pomeţii obrajilor rozalii ca un curuţ de copil, care ştie că fericirea nu stă în cele  două cifre ale pensiei şi de care m-am ataşat atît de mult încît am ajuns să îi spun tata Pavel.