Ultima ieşire a lui Gheorghe Crăciun

Posted on ianuarie 30, 2014

18



 Gheorghe_Craciun_8_for%20OTP_08181559

      Marea obsesie a celui care îşi propusese să alfabetizeze simţurile (desigur, literar vorbind) a fost ieşirea. Ieşirea din nesemnificativ, ieşirea din inerţie, ieşirea din tot ceea ce nu se putea transcrie, descrie, scrie. Textul a fost pentru Gheorghe Crăciun marele dictator. Incapabil de revoltă, a încercat îmblînzirea scorpiei. N-a avut, însă, cinismul necesar pentru a reuşi. S-a lăsat fermecat de vraja unei sirene de uscat, una care nu jumătate trup de femeie şi jumătate de peşte avea, ci una care, fără corp, n-avea nici măcar genul definit. Caracterul „etern,  tandru, şi amar al iubirii” l-a fascinat pînă la absorbţia lui, ca într-o gaură neagră,  într-un cosmos semantic. La adăpost de ceilalţi. De ontologic. „Sunt eu pentru că mă apăr de ceilalţi.”

       El credea că „prostia nu e doar a minţii ci şi a corpului„. De aceea se împiedica nu în fraze (asemenea lui Hubert Selby, construia, cu meşteşugul unui tîmplar, „propoziţii sertar”), ci în propriul lui corp. A fost toată viaţa lui singurul lucru care i-a prisosit. Un prieten de o generozitate fără discernămînt de multe ori, nu a reuşit să se împrietenească cu propriul său corp. Pe care la bănuit tot timpul „că ştie mai mult”.

       „Vorbire – dictatură. A spune eu înseamnă a-ţi asuma o condiţie de dictator.”  Or, Gheorghe Crăciun avea vocaţie de ministrant într-o catedrală.

       Nu e deloc vina lui că a trebuit să oficieze într-o gară! Fie ea şi Gara de Nord!

       „Tot ceea ce e în farfurie trebuie cinstit!” – obişnuia să spună prietenul nostru Gelu. Înţelegînd prin farfurie cam ceea ce înţelegeau astronomii egipteni. Ptolemeii…

         Suntem într-un an şapte, la şapte ani de la ieşirea ultimă a lui George. Chiar şi după Wittgenstein ar trebui să fie bine…

Posted in: In Memoriam