Acad. Ioan-Aurel Pop: Alocuţiune la sărbătorirea Zilei Unirii de la 1859, la Academia Moldovei.

Posted on februarie 2, 2014

2



Acad. Ioan-Aurel Pop:

images

Lecţia de românism a românilor de la răsărit 

(sau cum am devenit moldovean…)[1]

.

.

 Introducere

Ascultam, elev încă fiind, la Braşov, în Şchei, pe notele „Baladei”, un mesaj despre premiera operetei „Crai Nou”, petrecută în 1883, în marea sală de festivităţi a Liceului „Andrei Şaguna” şi eram îndemnat de dascălii mei să nu uit. Mă gândeam atunci – și gândul acesta s-a întărit mereu – că cea mai frumoasă doină românească, auzită vreodată de mine era, fără îndoială, această „Baladă” sau tânguirea bucovineanului fără noroc numit Ciprian Porumbescu. Plângeau în notele ei – după gândul meu de-atunci – toți codrii Arboroasei, invocând vremuri de demult, când din Ţara de Sus pornise destinul glorios al Ţării celei mari a Moldovei, despre care aveam să aflu mai apoi de la alt moldovean – Nicolae Iorga – că fusese „a doua libertate românească”. Abia mai târziu am înțeles versul „Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul”, din cea mai frumoasă poezie despre țară, despre România, scrisă vreodată pe acest pământ, anume „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie!”. Cum a putut Mihai Eminescu – născut la 1850 în aceeași Ţară de Sus – când Moldova lui era împărțită între Turcia, Austria şi Rusia, Transilvania era provincie a Austriei, iar Ţara Românească era privită încă de unii drept provincie privilegiată a Imperiului Otoman, trăind apoi, după 1859, într-o țară care abia se forma, să prevestească viitorul României cu un optimism aşa de tonic?  Mai apoi, aveam să aflu că și cea mai frumoasă şi mai exactă definiție a patriei române tot un moldovean o dăduse, anume Mihail Kogălniceanu. Pentru el, pe la 1843, patria era „toată acea întindere de loc unde se vorbește românește”, iar „istoria națională” era „istoria Moldovei întregi, înainte de sfâşierea ei, a Valahiei şi a fraților din Transilvania”. Astfel, marele istoric romantic a dovedit că România exista înainte de proclamarea sa oficială în urma deciziei oamenilor politici; el era convins că România dăinuia de când exista limba română, iar limba noastră se născuse – se ştie – odată cu poporul nostru. O limbă este ca un organism viu, care se naşte, creşte, se dezvoltă şi moare odată cu poporul care a creat-o și căruia i-a servit drept mijloc de comunicare. Definirea patriei prin limbă este tulburătoare, iar această definire vine la noi dintr-un trecut îndepărtat. Nu este de mirare că tot un moldovean – Alexe Mateevici – a scris, la 1917, cea mai frumoasă odă dedicată limbii române: „Limba noastră-i o comoară…”. Mult în urma lor, vine munteanul Nichita Stănescu (cu „Patria mea este limba română”), inspirat de pomenit ele modelele. 

Oare toate aceste definiții româneşti de excepţie – adevărate mărturii de simțire românească – date de moldoveni, să fi venit numai în epoca avânturilor romantice ale secolului naționalităților, când lumea intelectuală se trezea la conștiință națională şi se străduia să îndrume în același sens şi masele de jos? Unii au şi fost, de altminteri, ispitiți să afirme, cu destulă uşurință, că națiunea este o construcție recentă, datorată exclusiv intelectualilor, aceia care i-au învățat pe oamenii simpli că au origine comună, că vorbesc aceeași limbă, că au aceleași credințe şi tradiții etc. De aceea, s-a vorbit despre „inventarea națiunii”, cam în felul în care se născocise locomotiva cu aburi, motorul cu ardere internă sau zborul cu aparate mai grele decât aerul… Era ca şi cum un grup de oameni ar fi avut ideea cu totul nouă să-i pună pe bulgari, pe munteni și pe sârbi la un loc, cu scopul de a face o țară sud-est europeană numită, să zicem, „Balcania” sau „Romslavia”. Ni se spune că numai întâmplarea a voit ca valahii din Țara Românească să fie plasați alături de moldoveni și alături de transilvăneni, cu scopul de a forma România – o construcţie destul de artificială, clădită pe ideile unor intelectuali inteligenți și nu pe realități. Oare numai în contextul acestei „invenții” recente să fi compus Porumbescu „Balada” (cea mai frumoasă doină cultă românească), să fie scris Eminescu poezia „Ce-ţi doresc au ţie, dulce Românie” (cea mai frumoasă poezie dedicată patriei, României), să le fi spus Kogălniceanu studenților săi de la Iaşi că patria este toată acea întindere de loc pe care se vorbește românește (cea mai frumoasă definiție a patriei), să fi elaborat Mateevici „Limba noastră” (cele mai frumoase versuri dedicate limbii române)? Să fie toate acestea artificiale, născute din „programarea” unor moldoveni de a fi – ca la o comandă – patrioți români? Unii – mai ales străini – ar putea să și creadă astfel de aserțiuni, cu precădere în contextul în care astăzi, în multe împrejurări, națiunile sunt demonizate, fiindu-le atribuite toate relele universului.

Răspunsul la dilemele de mai sus nu poate veni decât prin analiza situației din perioadele vechi, cele de dinainte de 1800. Dacă înainte de 1800, muntenii, oltenii, moldovenii, ardelenii vor fi fost mase difuze şi diferite, vorbitoare de limbi variate, cu credinţe şi tradiţii divergente etc., pe care intelectualii moderni se vor fi căznit să le unifice cumva, atunci ideea nașterii artificiale şi târzii a unității românești trebuie admisă. Pentru a ne lămuri, nu există decât o singură cale,  anume apelul la cercetarea istorică, la studiile specialiştilor care – prin metodele lor specifice – sunt capabili să reconstituie (fie și parțial) trecutul. Acest lucru a fost făcut deja, firește, cu rezultate deosebite, în secolul al XX-lea, prin contribuțiile de excepție ale lui Nicolae Iorga, Gheorghe I. Brătianu, Constantin C. Giurescu, Ioan Lupaș, Petre P. Panaitescu și ale multor altora, dar neîncrezători – ca să nu spunem răuvoitori – mai sunt destui. De aceea, în asemenea cazuri, repetiția – ”mama învățăturii” – nu este niciodată de prisos. Nu vom evoca aici decât exemplele cele mai semnificative.

1. Dimitrie Cantemir la 1700

„Împinşi şi poftiţi fiind de la unii prieteni străini, şi mai cu dinadins de la însoţirea noastră care este Academia Ştiinţelor din Berlin” , Dimitrie Cantemir[2] se simte dator, pe la 1700, să lămurească „începătura, neamul şi vechimea moldovenilor”[3]. De aceea, el a trebuit să răspundă câtorva întrebări, pe care şi le-ar fi putut pune străinii de la cumpăna secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, cum ar fi cele referitoare la identitatea românilor şi a ţărilor lor. La întrebarea „cine sunt românii?”, răspunde fără ezitare că sunt urmaşii romanilor, iar la cea despre ţările locuite de români spune că ele vin de demult, fiind formate pe locul vechii Dacii. Ţara Românilor a fost pentru el una şi nedespărţită, din vremuri imemoriale, după cum singur mărturiseşte în prima dintre cele trei „cărţi” din Hronic (numite „Prolegomene”), „carte” în care prezintă o descriere istorico-geografică „a toată Ţara Românească (care apoi s-au împărţit în Moldova, Muntenească şi Ardealul) din descălecatul ei de la Traian”. Pentru Cantemir, Ţările Româneşti se numesc „Daco-Romania”, adică Romania născută pe teritoriul vechii Dacii, din coloniştii romani, chemaţi şi români. Aşadar românii nu erau altceva pentru Cantemir decât romanii trăitori de circa 1600 de ani în noua Romanie, făurită pe teritoriul Daciei. „Dachiia au fost de la Traian împărat cu cetăţeni şi slujitori vechi romani descălecată şi deciia precum aciiaşi romani să fie moşii, strămoşii românilor, cari şi astăzi în părţile Dachii lăcuitori să află[4], adecă moldoveanii, munteanii, maramorăşeanii, românii de peste Dunăre şi cuţovlahii din Ţara Grecească, căci toate acestea năroade dintr-aceiaşi romani ai lui Traian să fie, nu numai limba şi graiul…”[5]. „Aceştia dară mai sus pomeniţi şi în toată lumea cu nume nemuritor, vestiţii romani … sunt moşii, strămoşii noştri, a moldovenilor, muntenilor, ardelenilor, precum şi numele cel de moşie ne arată (români chemându-ne şi limba cea părintească (care din românească sau latinească este) nebiruit martor ni iaste”[6]. Limba românilor este curat romană şi nu s-a „stricat” niciodată prin amestec efectiv cu graiul „barbarilor”. Îi invocă pe scriitorii care socotesc graiul moldovenesc ca fiind graiul „latinesc stâlcit” şi pe aceia care socotesc că se trage din graiul italienesc. Aduce în atenţie argumentele ambelor părţi, cu accent pe prima opinie („graiul latinesc ar fi muma cea dreaptă şi adevărată a graiului moldovenesc”): 1) coloniile romane au fost aduse în Dacia înainte de stricarea graiului romanilor în Italia; 2) „Moldovenii nu s-au numit niciodată italieni, nume care a ajuns al romanilor în vremile ce au urmat, în mai multe locuri, ci au păstrat totdeauna numele de romani, acelaşi pentru toţi locuitorii Italiei în vremea când Roma era cetatea cea mai de frunte a lumii întregi”[7]. Ungurii şi polonezii le zic şi românilor şi moldovenilor vlahi; 3) în limba moldovenilor sunt mai multe vorbe latineşti care în graiul italian nu există. În graiul moldovenesc sunt şi cuvinte din graiul grecilor, turcilor, leşilor, ungurilor, tătarilor, italienilor (de la genovezii de la Marea Neagră) şi chiar al dacilor (de la sclavii daci, de la femeile dace devenite neveste de romani). „Muntenii şi ardelenii au acelaşi grai cu moldovenii”[8] şi toţi se numesc pe sine români, de la vechii romani[9].

Cu alte cuvinte, cel mai mare învățat moldovean din toate timpurile (de până atunci) știa din cercetări minuțioase că moldovenii sunt români, că acești români se trag cu romani şi că nu este nicio contradicție între grupurile regionale de moldoveni, munteni, ardeleni etc. și calitatea lor generală de români, înrudiți cu celelalte popoare romanice. Altfel spus, la 1700, Dimitrie Cantemir exprimă clar ideea identității românești, în primul rând pe baza unității de origine şi de limbă.

2. Cronicarii veacului al XVII-lea

Înainte cu circa o jumătate de secol față de Cantemir, marele învățat Miron Costin exprima idei asemănătoare, pornind de la denumirile date diferitelor grupuri de români. „Şi acestea – nu toate denumirile, <ci> numai unele dintre ele – le-am însemnat, pentru înţelegerea mai uşoară a denumirilor neamului şi altor ţări, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românilor din Ardeal. Aşa şi pentru neamul acesta, de care scriem, din ţările acestea, numele său drept şi mai vechi este român, adecă râmlean, de la Roma. Acest nume <vine> de la descălecatul lor de la Traian, şi cât au trăit <românii>, până la pustiirea lor de pe aceste locuri <deschise> şi cât au trăit în munţi, în Maramureş şi pe Olt, tot acest nume l-au ţinut şi îl ţin până astăzi, şi încă mai bine muntenii decât moldovenii, că ei şi acum zic Ţara Rumânească, ca şi românii cei din Ardeal. Iar străinii şi ţările dimprejur le-au pus acest nume de vlah, de la vloh, cum s-a mai pomenit, <iar> aceste nume de valeos, valascos, olah, voloşin tot de străini sunt puse, de la Italia, căreia îi zic Vloh. Apoi, mai târziu, turcii, de la numele domnului care a închinat ţara întâi la turci, ne zic bogdani[10], <iar> muntenilor caravlah, grecii ne zic bogdanovlah, muntenilor – vlahos. Iar acest nume, moldovan, este de la apa Moldovei, după al doilea descălecat al acestei ţări, de la Dragoş vodă.[11] Şi muntenilor, ori cei de pe munte – munteni, ori cei de pe Olt – olteni, că leşii[12] aşa le zic molteani. Deşi şi prin istorii, şi în graiul străinilor, şi între ei înşişi, cu vremurile, cu veacurile, cu înnoirile, <românii> au şi dobândesc şi alte nume, doar acela care este numele vechi stă întemeiat şi înrădăcinat, <adică> rumân, cum vedem. Că, măcar că ne chemăm acum moldoveni, dar nu întrebăm: „ştii moldoveneşte?”, ci „ştii rumâneşte?”, adică râmleneşte; puţin nu este ca sţis romaniţe, pe limba latină. Stă, dar, numele cel vechi ca un temei neclătinat, deşi adaugă ori vremile îndelungate, ori străinii adaugă şi alte nume, însă cel ce-i rădăcină nu se mută. Şi aşa este şi acestor ţări, şi ţării noastre, Moldovei, şi Ţării Munteneşti: numele cel drept din moşi-strămoşi este român, cum îşi cheamă şi acum locuitorii din ţările ungureşti, şi muntenii ţara lor şi cum scriu şi răspund cu graiul: Ţara Rumânească”.[13] Astfel, Miron Costin lămureşte în chip destul de clar existenţa numelor generale de români şi vlahi, a altor denumiri regionale şi locale (bogdani, moldoveni, munteni, olteni), precum şi a numelui de Ţara Românească. Cum se vede, învăţatul boier moldovean foloseşte alternativ numele de rumân şi român, ele reprezentând pentru el exact acelaşi lucru. El ştie că românii au multe denumiri locale, regionale, după provinciile şi „ţările” în care locuiesc, dar şi o denumire etnică generală, cu o formă principală internă (rumân ori român) şi una externă (vlah). Miron Costin constată că românii, indiferent unde ar trăi, numesc toate regiunile locuite de ei „Ţara Românească”.

Mai înainte de Miron Costin cu câteva decenii, vornicul Grigore Ureche scria în Letopisețul său „de când s-au descălecat țara”, că „rumânii, câți să află lăcuitori la Ţara Ungurească și la Ardeal și la Maramoroşu, de la un loc sântu cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag”; el ştia (pe la 1600) şi că în Transilvania „mai multu-i ţara lăţită de români decâtu de unguri”[14].

Pentru unii specialiști, mărturiile acestor mari învățați moldoveni – care vorbesc răspicat în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea despre originea romană și unitatea românilor – nu sunt suficient de relevante, fiindcă ei ar fi aflat de la străini aceste lucruri. De exemplu, culții boieri moldoveni Grigore Ureche și Miron Costin s-ar fi „iluminat” în legătură cu unitatea și latinitatea românilor la colegiile iezuite din Polonia, unde ar fi învățat după principiile umanismului târziu. Astăzi se știe că nu a fost așa, dar chiar dacă ar fi fost, faptul că străinii îi priveau pe moldoveni una cu muntenii și cu ardelenii nu venea din legendă, ci din realitate. Cu alte cuvinte, străinii nu aveau cum să „inventeze” unitatea românilor, nu aveau cum să-i învețe pe locuitorii de la Carpați, de la Dunăre, de pe Mureş şi de la Nistru aceeaşi limbă ori să-i facă să-și aibă sorgintea în latinitate. Încă acum mai multe decenii, s-a dovedit fără putință de tăgadă, că românii (natural, unii dintre ei) au avut ei înșiși conștiința romanității lor în Evul Mediu[15] și au transmis această convingere mai departe, spre noi.

3. Conştiința romanității în secolul al XVI-lea

Nu la Liov (Lwiw, Lemberg, Leopoli), nici la Bar sau la Cracovia trebuiau să meargă boierii moldoveni ca să învețe unitatea și romanitatea românilor, ci era suficient să rămână acasă, la Iaşi, la Suceava ori la Soroca. Nu mai departe decât în iulie 1600, Mihai Viteazul s-a intitulat la Iași „domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”, trasând pentru vecie destinul poporului român. Marele om politic și strateg nu a făurit atunci, în Moldova, România unită – după cum, mânați de prea mult avânt, au spus și au scris unii patrioţi – dar a oferit un exemplu și a trasat, cu voie ori fără voie, direcția de urmat. Firește, nu toți au înțeles ce se întâmpla atunci, când țările care formaseră odinioară Dacia se aflau sub o singură cârmuire – pentru prima oară românească! – dar unii au luat aminte și s-au bucurat ori întristat, după împrejurări.

Faptul că unii dintre români vor fi înțeles mesajul unității și latinității se vede din două exemple din epocă. Astfel, într-o proclamație către locuitorii Moldovei, lansată în februarie 1562, de către Iacob Heraclide (poreclit Despotul), acest principe se adresa supușilor săi, angajându-se „să lupte zi și noapte cu infidelii și blestemații turci […], împreună cu voi [moldovenii], oameni viteji și neam războinic, coborâtori din valoroșii romani, care făcuseră lumea să se cutremure; și în acest fel, vom face să se cunoască de către lumea întreagă adevărații romani și descendenții lor, iar numele nostru va fi nemuritor și vom cinsti imaginea părinților noștri”[16]. Despot Vodă – străin de țară și de neam, dar identificat de-acum cu supușii săi moldoveni – nu avea de ce să dea un astfel de document destinat moldovenilor, dacă aceștia nu ar fi înțeles nimic din el. Este foarte probabil că unii dintre consilierii (sfetnicii) localnici ai exoticului domn, știind cum pot fi impresionați moldovenii, mai ales liderii lor politici și militari, l-au îndemnat pe suveran să pomenească de originea romană, adică să insiste pe o coardă sensibilă, menită să stimuleze la lupta contra „păgânilor”, adică a celor care – în concepția epocii – amenințau civilizația românească și europeană. Al doilea exemplu, confirmă această idee. În 1514 – când lumea catolică pregătea o nouă cruciadă antiotomană – Jan Laski, episcopul de Gnezno (Polonia), arăta într-un raport destinat Conciliului de la Lateran ce rol important putea fi rezervat Moldovei în această întreprindere internațională. Pentru a-i convinge în acest sens pe înalții prelați catolici, episcopul polonez scria: „Căci ei [moldovenii] spun că sunt oștenii de odinioară ai romanilor, trimiși aici pentru apărarea Pannoniei împotriva sciților…”[17]. După cum se vede, nu ierarhul catolic polonez pretindea că moldovenii descind din romani, ci moldovenii înșiși „spuneau” acest lucru, se mândreau probabil cu el! Natural, nu trebuie să ne închipuim că acesta era un curent de masă, că toți moldovenii clamau în public obârșia lor romană. Dar unii dintre moldoveni știau și susțineau cu siguranță acest lucru, pe care Jan Laski nu face decât să-l consemneze cu exactitate. El nu spune că moldovenii se trag din romani, ci că moldovenii susțin acest lucru, ceea ce este semnificativ.

4. Conştiința unităţii româneşti la 1400

Un mesaj important despre unitatea românească vine din a doua parte a secolului al XV-lea, mai exact din ziua de 8 mai 1477, când Ioan Ţamblac, solul și unchiul „prealuminatului domn” Ştefan cel Mare, arăta înaintea Senatului Veneției situația Moldovei și susținea necesitatea luptei tuturor creștinilor contra pericolului otoman. Documentul fusese elaborat la curtea domnească de la Suceava. Prin vocea solului vorbea principele însuși, care se plângea dogelui și fruntașilor republicii lagunare cum îi mâna uneori Turcul contra Moldovei chiar și pe creștini și pe frați, între aceștia aflându-se şi „cealaltă Ţară Românească” (l’altra Valachia)[18]. În Moldova secolului al XV-lea se știa și se vorbea, prin urmare, de două țări românești, dintre care cea dintâi era, în chip natural, chiar Moldova. Ţara românilor sud-carpatini era pentru moldoveni „cea de-a doua” sau „cealaltă” Românie ori Țară Românească. De altminteri, acest fapt se știa în tot Occidentul și, cu precădere, în mediile Peninsulei Italice, unde s-au păstrat sute de documente și alte tipuri de surse, începând cu secolul al XIV-lea, în care se vorbește despre două Valahii, adică despre două Ţări Românești, aflate la Carpați și la Dunăre. Se ştia că şi în Transilvania predominau românii, dar, fiindcă puterea (conducerea) de acolo nu era în mâinile românilor, Transilvania nu putea fi socotită, sub aspect politic, o „Ţară Românească”. În schimb, Moldova şi Ţara Românească, în care conducătorii sau stăpânii erau, ca și poporul de jos, români, nu puteau fi și nu erau decât țări românești.

5. Unitatea prin credinţă şi limbă în secolul al XIV-lea

Sunt, aşadar, legături profunde, cunoscute deopotrivă de români și de străini, care treceau încă din Evul Mediu peste granițele politice, mărturisind unitatea românească și prefigurând consolidarea ei în viitor. Cu un secol înainte de evocata mărturie a lui Ştefan cel Mare, prin anii 1379-1383, un călugăr franciscan – Bartolomeu de Alverna, vicarul Bosniei[19] – le arăta lui Ludovic I de Anjou (1342-1382), regele Ungariei și altor fruntași catolici avantajele atragerii „schismaticilor” (ortodocșilor) români și slavi, cuprinși în Ungaria, la catolicism pe toate căile (dacă nu prin convingere, atunci cu forța armelor). Dacă slavii și românii din Ungaria ar fi devenit catolici – spune „misionarul” respectiv – „multe rele, anume tâlhării și ucideri ascunse, pe care ei [slavii și românii] le comit acum fără conștiință [a păcatului] împotriva creștinilor [catolicilor], împreună cu cei din afară, de o limbă și sectă cu ei, vor înceta”[20]. Textul acesta transmite mai multe mesaje: acei români, sârbi și bulgari (cu toții ortodocși) cuprinși prin cucerire sub autoritatea regelui Ungariei răbdau cu greu asuprirea și se răzvrăteau, comițând acte calificate drept „crime” (tâlhării și ucideri); nefiind catolici, aceștia nu aveau „conștiința păcatului”, fiind convinși că-și fac, din punctul de vedere al credinței și etniei lor, dreptate; ortodocșii din Ungaria nu comiteau aceste „rele” singuri, ci cu ajutorul fraților lor de limbă și credință din statele libere, situate în afara regatului angevin; ca să înceteze toate acestea, inclusiv solidaritatea în numele confesiunii și limbii, franciscanul cerea imperios atragerea la catolicism a românilor și slavilor în cauză. Dacă ne referim doar la români, constatăm că, în jurul anului 1380, cei din Transilvania și Ungaria erau supuși unei presiuni supunere și de catolicizare, în fața căreia se străduiau să reziste aliindu-se cu cei „de o limbă și sectă cu ei”. Cu alte cuvinte, românii din Transilvania luptau pentru apărarea identității lor ajutați de cei din Moldova şi Ţara Românească. Iar acest lucru se întâmpla în secolul al XIV-lea. Şi tot atunci, anumite forțe externe tindeau să frângă această solidaritate prin metode diverse, inclusiv prin schimbarea credinței – important factor de conștiință etnică identitară. Nu se poate să nu se remarce în aceste texte și disprețul profund al occidentalilor catolici față de români (și slavi), care – ortodocși fiind – nici nu erau catalogați între creștini. De altminteri, în secolul al XIV-lea, Regatul Ungariei, sub egida papalității, a desfășurat o intensă campanie (uneori adevărate „cruciade”) împotriva „păgânilor, ereticilor și schismaticilor”. Chiar și din această din urmă expresie sau formulare (extrasă din documentele de epocă) se vede cum, adesea, necreştinii („păgânii”), cei abătuți de la dreapta credință („ereticii”) și cei nesupuși ierarhiei occidentale („schismaticii”) erau puși, în cancelariile catolice, pe același plan[21]. Cam în același timp (la 1374), pe fondul menționatei campanii de catolicizare a românilor din Regatul Ungariei și din afara granițelor acestuia, papa Grigore al XI-lea adresa o scrisoare aceluiași rege Ludovic I și celor doi arhiepiscopi ai Ungariei, document în care se vorbește despre „acea parte a mulțimii națiunii românilor” (natio Wlachonum) trăitori „la hotarele Regatului Ungariei, spre tătari” și care ar fi trecut, de curând, de la „ritul şi schisma grecilor” la catolicism; totuși, trecerea aceasta apare mai mult formală, fiindcă – spune epistola papei – românii respectivi „nu sunt mulțumiți cu slujba preoților unguri” și cer un ierarh cunoscător al „limbii zisei națiuni”, adică al limbii române (qui linguam dicte nationis scire asseritur)[22]. Acești români – numai o parte din „mulțimea națiunii lor” – situați „spre tătari”, trebuie localizați pe teritoriul Moldovei, eventual în Episcopia Milcoviei, despre care vorbesc alte documente. Poate chiar ei – direct sau indirect – vor fi adresat o petiție spre curia papală, invocând limba română ca mijloc de păstrare a identității lor. Antagonismul confesional dintre români (ortodocși) și unguri (catolici) capătă aici – cum bine s-a observat mai demult – conotație națională, fiindcă limba română este contrapusă celei maghiare („a preoților unguri”), neînțeleasă de către cei supuși prozelitismului. Apariția limbii ca argument al opoziției românilor față de efortul angevin și catolic de integrare confesională a lor a fost privită ca un indiciu clar al intrării în scenă a națiunii medievale[23]. Iar primii dintre români care au folosit față de străini limba ca marcă a identității românești au fost cei de la răsărit de Carpați. Altfel spus, românii moldoveni se apărau, încă din secolul al XIV-lea, prin limbă de presiunile alogene. Se înțelege acum de ce, Antonio Bonfini avea să spună Europei, în secolul al XV-lea, cum supraviețuiseră românii în fața valurilor de barbari: fiindcă știuseră să-și apere mai mult limba decât viața! 

6. Rezistenţa şi solidaritatea prin credinţă în secolul al XIII-lea

Cu circa un secol și jumătate înaintea întâmplărilor de la 1380, cam pe același locuri din viitoarea Moldovă – cuprinse atunci în vremelnica Episcopie a Cumanilor – se petreceau fenomene similare: o scrisoare (dată la Perugia, în 14 noiembrie 1234) a papei Grigore al IX-lea reproșa „regelui tânăr” ungar Bela al IV-lea că nu face destul pentru răspândirea „credinței adevărate” în Episcopatul Cumaniei, unde trăiau nu cumani, ci „anumite popoare numite românești”, care, în loc să asculte de episcopul catolic, numit recent acolo drept păstor, primeau în continuare sfintele taine de la „nişte episcopi falşi”, de rit bizantin, atrăgând la credința lor ortodoxă și pe unii locuitori ai Regatului Ungariei, trecuți peste Carpați ca să formeze „un singur popor” cu pomeniții români[24]. Suveranul pontif poruncește energic încetarea rapidă a acestei situații prin numirea acolo, în Moldova, a unui episcop vicar „potrivit acelei națiuni” a românilor (illi nationem conformem), care să câștige încrederea locuitorilor şi care să ducă la bun sfârşit convertirea. Cum se vede, în cercurile papale se ştia, încă și în prima jumătate a secolului al XIII-lea, că românii de pe teritoriul viitoarei Moldove își apărau identitatea prin credință, că nu se lăsau amăgiți de noile învățături occidentale, menite să-i supună și să-i desprindă de masa poporului lor, că ascultau de episcopii proprii și, desigur, de voievozii proprii. Mai mult, acolo, în nesigurul Episcopat al Cumanilor (locuit de români), acțiunea prozelită pornită de catolici se întorcea împotriva inițiatorilor ei, fiindcă românii moldoveni nu numai că nu se lăsau convertiți, dar aveau forța să-i atragă la credința lor pe alogeni, după cum chiar pomenitul document papal de la 1234 mărturisește.

În lumina celor consemnate mai sus – extrase numai din izvoare – cine ar mai putea spune că unitatea și identitatea românilor au fost „inventate” de intelectualii moldoveni abia în secolul al XIX-lea? Exemplele din toate secolele trecute arată făurirea organică, pas cu pas, a acestei identități și unități românești:

  1. În secolul al XIII-lea (1234), românii din sud-vestul viitoarei Moldove refuzau slujba catolicilor și se îndreptau, după tradiție, spre propriii episcopi de rit bizantin, rezistând și atrăgându-i și pe alții la modelul lor de viață spirituală.
  2. În secolul al XIV-lea (circa 1370-1380), românii din Moldova îi ajutau în rezistența lor pe românii din Transilvania şi respingeau prozelitismul catolic, cerând, în locul preoților unguri, preoţi vorbitori ai limbii române.
  3. În secolul al XV-lea (1477), în Moldova lui Ştefan cel Mare, ca și în Occident, se știa bine că existau două „Valahii”, adică două Ţări Românești, în care se vorbea aceeași limbă și se cultiva aceeași credință.
  4. În secolul al XVI-lea (1514; 1562), moldovenii se mândreau cu originea lor romană (comună cu a celorlalți români), iar oștenii erau încurajați la luptă de domnul ţării prin invocarea acestei obârșii ilustre.
  5. În secolul al XVII-lea, marii cronicari moldoveni au scris, pentru prima oară în românește și pentru prima oară pe întreg spațiul românesc (înaintea transilvănenilor și muntenilor), că românii din Moldova, Transilvania și Ţara Românească formează un singur popor, de origine romană, că vorbesc o limbă neolatină (înrudită cu italiana, spaniola și cu celelalte limbi romanice), că denumirile regionale de moldoveni, munteni, olteni, ardeleni etc. nu fac decât să întărească unitatea românească și numele general de români (rumâni), identic cu acela de vlahi (valahi, volohi, blaci etc.), dat de străini poporului nostru.
  6. La începutul secolului al XVIII-lea, principele savant Dimitrie Cantemir,  – primul cărturar român de valoare europeană și cu conștiință clară de român – scriind în latină și alte limbi de circulație și cunoaștere internațională, a făcut cunoscută în mediile intelectuale ale lumii unitatea și romanitatea românilor, latinitatea limbii, specificul moldovenilor și al tuturor românilor. De la Cantemir pornește și Şcoala Ardeleană, ca și toată izbucnirea de afirmare culturală națională a românilor din secolul al XVIII-lea, prezentă în toate cele trei țări, de la Blaj la Bucureşti şi de Iaşi la Râmnic.

7. Unitatea românească văzută de învățații moldoveni

Numai ştiind şi pătrunzând toate acestea, se poate înțelege creația lui Nicolae Iorga – calificat de unii drept „istoric naționalist”, deși el a fost unul național și internațional în același timp –, mesajul său peste decenii și secole, intuițiile lui, verbul lui înaripat, atunci când a scris inclusiv despre „neamul românesc din Basarabia”. Iorga, care știa aproape toate mărturiile de mai sus, a scris cele mai frumoase cuvinte care s-au văzut și auzit vreodată despre România și țările ei de demult: „În timpurile cele vechi, românii nu făceau nici o deosebire în ceea ce privește ținuturile pe care le locuiau; pentru dânșii, tot pământul locuit de români se chema Ţara Românească. Ţara Românească erau și Muntenia, și Moldova, și Ardealul, și toate părțile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ținuturi pe care le locuiau și toate se pierdeau pentru dânșii în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Ţară Românească”. Și adaugă, lămuritor: „Ţara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulți l-au uitat și unii nu l-au înțeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficește de români”[25]. Numai ignoranții sau/și răuvoitorii se pot mira de aceste afirmații. La fel scrisese pe la 1700 Dimitrie Cantemir, când vorbea despre „toată Ţara Românească, care apoi s-au împărţit în Moldova, Muntenească şi Ardealul” sau, cu câteva decenii mai înainte, Miron Costin, convins că „numele [nostru] cel drept din moşi-strămoşi este român, cum îşi cheamă şi acum locuitorii din ţările ungureşti, şi muntenii ţara lor şi cum scriu şi răspund cu graiul: Ţara Rumânească”. Cu alte cuvinte, în scrisul istoric din Moldova, de la 1600 până la 1900, se înregistrează aceeași tradiție și aceeași direcție, a reflectării identității românești. Aici nu este vorba despre naționalism sau despre românism, ci despre realitate, iar această realitate vine, cum s-a văzut din documentele de mai sus, tocmai de la 1200, când şi Ţara Moldovei era o ţară de ţări. Firește, vorbele lui Iorga pot suna, la prima vedere, metaforic, pot părea cu iz romantic stimulat de ideea națională, cum au şi fost. Pot părea aşa, fiindcă se află în ele, pe lângă o nețărmurită erudiție, multă simțire, multă osândă și durere, toată obida unui neam obligat să trăiască aproape un mileniu despărțit. Fireşte, criticii știu că Ţara Românească și limba română nu au existat în realitatea palpabilă așa cum le prezintă Nicolae Iorga, şi Dimitrie Cantemir, şi Miron Costin, dar ei nu pot înțelege că ele au dăinuit în suflete şi în inimi şi că marii învăţaţi moldoveni evocaţi despre această dăinuire vorbesc.

Concluzii

După toate acestea, oare nu era în firea lucrurilor ca cea mai impresionantă doină românească s-o compună Ciprian Porumbescu, cea mai frumoasă poezie dedicată României s-o scrie Mihai Eminescu, cea mai emoționantă definiție a patriei române s-o dea Mihail Kogălniceanu, cea mai frumoasă odă închinată limbii noastre s-o alcătuiască Alexe Mateevici? Toți aceşti mari români au fost moldoveni! Ei ne-au fost cei mai buni dascăli din lume întru românism și românitate! Oare mai putem avea mirări, nelămuriri şi îndoieli în această privință? Mai mult decât atât, cunoscute fiind aceste antecedente cu rădăcini la începuturile mileniului al doilea, adică acum aproape o mie de ani, nu era oare de așteptat ca cele mai înalte culmi ale culturii românești să fie atinse în Moldova? Cel mai mare poet român a fost și este Mihai Eminescu, cel mai mare povestitor este Ion Creangă, cel mai mare compozitor este George Enescu, cel mai mare istoric este Nicolae Iorga, cel mai mare autor de romane istorice este Mihail Sadoveanu, cel mai mare sonetist – Mihail Codreanu… Cea mai mare mișcare literară de modernizare a culturii românești și de sincronizare a sa cu spiritualitatea europeană s-a născut și s-a afirmat la Iaşi – este vorba de ”Junimea” – și l-a avut în frunte pe un fiu de transilvănean, Ioan Maiorescu. Acesta, stabilit la Craiova, și-a dat băiatul la școlile bune de la Braşov, apoi în Germania etc. Fiul apoi, întors în patrie, nu s-a dus nici la Sibiu, nici la Craiova, nici la Braşov și nici măcar la București, ci la Iași, acolo unde se edificase prima universitate modernă românească și unde se făurea, la cel mai înalt nivel, cultura modernă românească.

De la moldoveni am învățat ce înseamnă sacrificiul pentru țară, de la ei știu de ce țara trebuie să fie mai presus de fire, știu de ce nu mă pot niciodată supăra pe țară, de ce țara trebuie să se cheme România și de ce poporul acesta – oricum s-ar numi – este și rămâne poporul român. Tot de la ei știu – de Iorga şi Eminescu, de la Miron Costin și Dimitrie Cantemir, de la Mihai Viteazul, întregitorul de la Iaşi, de la anonimii din 1374, apărătorii limbii noastre la curia papală, de la țăranii-oșteni morți la Războieni și la Stănileşti, de la boierii apărători ai Tighinei şi Bugeacului, de la morții căzuți la Mărăşeşti și de la plugarii și păstorii din toate timpurile – că unirea noastră este prea tânără, că ea nu are nici măcar o sută de ani încheiată și că ne mai căznim s-o facem și acum. Astfel, pomeniții mari bărbați ai Moldovei ne transmit să judecăm drept și să nu ne pripim, să nu plecăm urechea la cârtitorii care îndeamnă la dezbinare. Ce sunt – exclamă ei, cu înțelepciune – o sută de ani de unire (șchioapă și ea!) pe lângă un mileniu de dezunire românească sau de unire prezentă numai în suflete? Ca să judecăm dacă unirea e bună sau rea, trebuie mai întâi s-o trăim măcar tot atât timp cât a durat dezbinarea! Acest mesaj despre țară, despre unitate și despre limbă ni l-au transmis învățații moldoveni. De aceea, se poate spune că ei au făcut, într-adevăr, cultura românească modernă și ei ne-au învățat ce este România și cum trebuie făurită ea; dar tot ei ne-au arătat, cu modestie, că mesajul lor este numai o descifrare, o decriptare a ceea ce a făcuse veacuri la rând poporul român.  

În acest fel, Dumnezeu răzbunase Moldova cea obidită, cea săracă și asuprită, Moldova cea atacată și jefuită de tătari și de câți alții, Moldova frântă de duşmani, cu gropnițele domnești și cu vechile capitale furate de austrieci, Moldova cea cu Tighina și Căpriana, cu Hotinul şi cu Marea cea Mare înstrăinate, Moldova ceea mereu micșorată, dar niciodată îngenuncheată. Era acea Moldovă în care până și baciul din Mioriţa se resemnase cu moartea! Dar era numai o moarte simbolică, a trupului, fiindcă spiritul Moldovei era mereu viu și puternic: sacrificiul Moldovei și al moldovenilor a născut România și pe români. Iar dacă cele mai frumoase, mai mari și mai impresionante valori culturale româneşti sunt făurite de moldoveni, atunci eu, român fiind, cum să nu mă simt moldovean? Cum să nu laud Suceava și Orheiul, Academia Mihăileană, actul de la 5 ianuarie 1859 sau înființarea Universităţii la 1860, „Luceafărul” scris la 1883 sau „Rapsodia română” a lui Enescu? Cum să nu mă las „cuprins de acel farmec sfânt” şi să mă pătrund de razele lunii „sara pe deal”?

Moldova este parte integrantă a edificiului național românesc, dar, mai presus de toate, este făuritoarea, păstrătoarea şi întăritoarea culturii româneşti şi al celui mai valoros tezaur al ei – limba noastră comună, limba română. Cel mai înalt imn închinat limbii noastre s-a întruchipat prin creația lui Mihai Eminescu, moldoveanul, românul, universalul, acela care a ieșit din toate tiparele și ne-a împins pe toți în nemurire. Când am citit prima oară „Ce-ţi doresc eu ție, dulce Românie…”, am înțeles de ce Mihai Eminescu este mai întâi român – cel mai vrednic dintre români – și de ce abia apoi este moldovean și universal. După ce am învățat temeinic, pas cu pas, ceea ce au făcut moldovenii pentru români şi România, am înțeles de ce mă simt moldovean, aşa cum ar trebui să fie şi să se simtă toţi românii. Moldovenii ne-au dat cea mai profundă lecţie de românism!    


[1] Alocuţiune la sărbătorirea Zilei Unirii de la 1859, la Academia Moldovei.

[2] Vezi cea mai recentă și mai completă lucrare despre Dimitrie Cantemir și familia sa, anume Andrei Eşanu (coordonator și redactor științific), Dinastia Cantemireştilor. Secolele XVII-XVIII, Chişinău, 2008, passim.

[3] Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Postfaţă şi bibliografie de Magdalena Popescu, ediţia a II-a, Bucureşti, 1976, p. 243.

[4] Între aceşti romani, este amintit unul faimos – este drept, exilat şi nu colonizat – anume poetul Ovidiu, rămas până la moarte în aceste ţinuturi de la Dunăre şi de la Pontul Euxin. Până la urmă, el spune că a reușit cu greu să învețe limba getică, în care a scris și poeme, aplaudate de acei barbari.

[5] D. Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldo vlahilor, Bucureşti, 1901, p. 153.

[6] Ibidem, p. 25 (vezi şi paginile următoare 50-51, 86, 104, 109 etc.).

[7] Idem, Descrierea Moldovei…, p. 230.

[8] Ibidem, p. 235.

[9] Legat de limbă, principele încearcă să lămurească şi chestiunea alfabetului chirilic, folosit de români în Evul Mediu, considerând (eronat) că literele slave au fost preluate, în locul celor latine, prin intermediul Bisericii ortodoxe, relativ târziu, după Conciliul de la Florenţa (1439), pentru ”stârpirea” influenţei latine (catolice). Cantemir condamnă acest act, care i-ar fi menţinut pe români în închistare, conducând la ”barbaria” care ”este acum stăpână în Moldova” (vezi A. Eşanu, op. cit., p. 284).

[10] Este vorba aici nu de numele domnului, ci al dinastiei (Bogdani sau Bogdăneşti) sub care, la un moment dat, ţara a fost închinată turcilor.

[11] Primul descălecat era considerat cel al romanilor conduşi de împăratul Traian.

[12] Numele medieval în limba română al polonezilor. Aceştia din urmă le ziceau locuitorilor Moldovei ”valahi”, iar celor din Ţara Românească „multani” sau „moltani”, iar ţării „Multana” (fiindcă numele de „Valahia” sau „Ţara Valahă” era deja dat de ei Moldovei).  

[13] Miron Costin, Opere alese. Letopiseţul Ţării Moldovei. De neamul moldovenilor. Viaţa lumii, ediţie de Liviu Onu, Bucureşti, 1967, p. 156-157.

[14] Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediția a II-a,  de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 131-132.

[15] Ş. Papacostea, Les Roumains et la conscience de leur romanité au Moyen Âge, în ”Revue roumaine d’histoire”, IV, 1965, nr. 1, passim; Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, ediţia a II-a, Bucureşti, 1993, passim.

[16] Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. II, partea I, p. 416. Ioan-Aurel Pop, Naţiunea română medievală. Solidarităţi etnice româneşti în secolele XIII-XVI, București, 1998, p. 114.

[17] Nicolae Iorga, Dovezi despre conştiinţa originei românilor, în ”Analele Academiei Române”, Memoriile Secțiunii Istorice, seria a III-a, 1935-1936, p. 261.

[18][18][18] Manole Neagoe, Olimpia Guțu, Mihail Guboglu, Radu Constantinescu, Constantin Vlad, Războieni. Cinci sute de ani de la campania din 1476. Monografie şi culegere de texte, București, 1977, p. 228-232.

[19] Vicariatul Bosniei era o unitate teritorială a Ordinului Franciscan, în care intrau deopotrivă Ungaria şi Ţările Române și în care se desfășura din plin acțiunea de atragere la catolicism a ”schismaticilor” (ortodocșilor).

[20] Ş. Papacostea, Geneza statului în Evul Mediu românesc. Studii critice, Cluj-Napoca, 1988, p. 95. I.-A. Pop, Naţiunea română medievală. Solidarităţi etnice româneşti în secolele XIII-XVI, Bucureşti, 1998, p. 88.

[21] I.-A. Pop, ”Din mâinile valahilor schismatici…”. Românii şi puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele XIII-XIV), Bucureşti, 2011, passim.

[22] E. de Hurmuzaki, Documente…, I/2, p. 217; Ș. Papacostea, Geneza statului în Evul Mediu…, p. 120; I.-A. Pop, Națiunea română medievală…, p. 90.

[23] Ş. Papacostea, Geneza statului în Evul Mediu românesc…, p. 130.

[24] Ştefan Pascu, Constantin Cihodaru, Konrad G. Gündisch, Damaschin Mioc, Viorica Pervain, Documenta Romaniae Historica, seria D. Relații între Ţările Române, vol. I (1222-1456), Bucureşti, 1977, p. 20-21.

[25] N. Iorga, Români şi Slavi. Români şi Unguri, Bucureşti, 1922, p. 9. Vezi și I.-A. Pop, Istoria şi semnificaţia numelor de român/valah şi România/Valahia, discurs de recepţie la Academia Română, rostit la 29 mai 2013, cu răspunsul acad. Dan Berindei, Bucureşti, 2013, passim.