Magda Ursache – despre comunism, nu doar cu exactitate*

Posted on februarie 7, 2014

2



coperta-comunismul

       Nu foarte des se întîmplă ca un autor să reuşească să concentreze în titlul unei cărţi esenţa ultimă a ei. Mai ales atunci cînd nu e vorba despre o carte de poezii (caz în care, un titlu inspirat poate conţine metafora „matcă”, generativă a întregului univers poetic) sau despre un volum de proză (a cărui „cheie” de decriptare a codului de lectură poate fi oferită chiar din titlu).  Se întîmplă, acum acest lucru în cazul Magdei Ursache, care devoalează încă din titlu nu numai arhitectura temei noului său volum, Comunismul cu rele şi cu rele (Editura Eikon, 2013), dar şi tipul de atitudine care îi asigură energia în acţiunea de deconstrucţie şi evaluare a acestei arhitecturi. Este limpede că locuţiunea suspectabilă de pleonasm din titlu nu e întîmplătoare! Repetiţia aceasta „cu rele şi cu rele” ne sugerează un fenomen malign în cascadă, de nezăgăzuit şi susceptibil de amplificare a forţelor sale, cu efecte devastatoare. Este, o spun de la început, o formulă personală de a refuza strategia mai comodă a acceptării răului mai mic, alegînd calea grea (uneori chiar periculoasă, în orice caz nu foarte „simpatică”) a respingerii răului in integrum.

       Cred că e necesară o paranteză ceva mai largă pentru a mă face mai bine înţeles în cele deja spuse, ca şi în cele care vor urma. De fapt, pentru a înţelege mai bine natura angajamentului şi stilul expresiei în care sunt alese şi analizate temele acestei cărţi. Care teme, vom vedea, e în fond una singură, dar îmbrăcînd mai multe faţete. Sau măşti.

       Aşadar, voi face o întoarcere în timp, chiar în timpul ale cărui atribute le analizează autoarea. În anul de graţie 1985 apărea, la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, un volum colectiv, destul de „ciudat”, pentru epoca aceea, intitulat Cartea interferenţelor. Între semnatari, şi nume grele, precum Andrei Brezianu, Nicolae Cajal, Anton Dumitriu, Ion Ianoşi, Nicolae Manolescu, Solomon Marcus, Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Andrei Pleşu, Aurel Stroe, Alexandru Tocilescu, Emanuel Vasiliu, Sorin Vieru… Volumul era rezultatul unui „ciclu de conferinţe” care au avut loc sub „egida Comitetului UTC al Centrului Naţional de Fizică” şi „al cărui auditoriu a fost format din oameni ai muncii de pe Platforma Măgurele”, în perioada 1983-1984. (Menţiune infirmată de îndată ce aceste conferinţe au fost tipărite şi difuzate în întreaga ţară!) Am ales, în sprijin (folosesc acest termen în înţelesul pe care îl are în tactica militară, cartea Magdei Ursache avînd de multe ori rigoarea, disciplina şi cadenţa unui marş forţat), pentru lectura mea conferinţa lui Constantin Noica, avînd titlul Exactitate şi adevăr. În chiar deschiderea conferinţei, Gînditorul de la Păltiniş declara: „…îmi propun (…) să contribui pe cît pot a vă dezvăţa de ideea că exactitatea goală se poate substitui adevărului.” Şi, imediat, nuanţează: „Să ne grăbim a preciza: adevărul nu poate fi fără exactitate (sau rămîne în neîmplinire dacă este aşa), pe cînd exactitatea poate fi fără adevăr. Atunci devine sigură pe ea, infatuată şi uneori agresivă. Trebuie deci să fim prudenţi în faţa exactităţii g o a l e – căci numai despre aceasta poate fi vorba.” Părăsind aici textul lui Noica, voi spune şi eu: despre aceasta este vorba în cartea Magdei Ursache, despre o „opoziţie unilaterală” între exactitate şi adevăr (exactitate statististică şi adevăr al crimei). I-am putea spune, cu alte cuvinte, o inadecvare, dar în acest caz, nu una epistemologică, ci etică. C. Noica declara la acea dată că inventariase vreo douăzeci de asemenea „opoziţii”, desigur doar în planul culturii! Magda Ursache, mai puţin prudentă, inventariază un număr dublu, clasificîndu-le, ca într-un tabel al lui Mendeleev, dar nu al elementelor, ci al amestecurilor, aliajelor,  cu masă specifică şi grad de impuritate gradat de exactitate şi adevăr, dintre memorie şi amnezie sau  dintre etică şi estetică, pentru a numi doar două din cele şapte „căsuţe” ale sistematizării personale. Tema (nici o clipă, însă, teama) fiind însă mereu aceea a inadecvării. O inadecvare inocentă sau criminală, din ignoranţă sau cu scopuri precise, „abstractă” sau personificată şi purtînd nume cît se poate de concrete, de reale, episodică sau continuă, dar mereu vinovată. Desigur, punctul de vedere al autoarei nu e tocmai agreabil pentru cei vizaţi, nu e confortabil nici pentru cel care se aşează în foişorul de observaţie, dar e cum nu se poate mai necesar. Aş spune, chiar salutar. Cu treizeci de ani în urmă, cazarul Noica putea să spună (într-o societate a „gîndirii arestate” şi dintr-o „poziţie a fiinţei” obedientă): doar „…exactitatea e îndrăcită.” Nu altceva ne spune azi Magda Ursache, dar cu alte cuvinte (dar ce cuvinte, care poartă în conţinutul lor urma celei mai tragice istorii pe care poporul şi ţara acestea le-au trăit în îndelungata lor existenţă): uitarea e îndrăcită, iertarea fără pocăinţă e îndrăcită, jumătatea de adevăr e îndrăcită, viitorul fără un trecut cauterizat e îndrăcit… Dar, într-o ţară „liberă”, avînd nevoie de „curaj” pentru asta? O ţară îndrăcită… O ţară în care aproape fiecare cetăţean al ei are o rudă care „s-a făcut frate cu dracul ca să treacă puntea”, lăudîndu-se acum cu acest fel de rezistenţă dar neînţelegînd că şi-a înrudit toată familia cu diavolul! Magda Ursache cheamă la mărturisire întru izbăvire. Pentru asta nu trebuie să ai curaj, ci credinţă.

      Utilitatea unei asemenea cărţi este demonstrată tocmai de faptul că încă mai trebuie s-o considerăm rezultatul unui act de eroism civic. Cît timp a spune adevărul în această ţară e un gest de bravură, e un semn că societatea e bolnavă iar mutanţii comunismului rezidual devorează rămăşiţele neinfestate de holocaustul axiologic care s-a suprapus (şi îi supravieţuieşte) celui uman deghizaţi în sanitari.

       Asemenea cărţi şi astfel de caractere precum cele al Doamnei Magda Ursache sunt mai mult decît necesare. Pot fi salvatoare. Nu neapărat prin exactitatea faptelor inventariate, ci prin adevărul mai înalt sau mai profund pe care îl conţin.

_________________________

* Articol publicat mai întîi în revista Confesiuni, nr.12/2013, http://centrulbrancusi.ro/revista-confesiuni/confesiuni-numarul-12/.