Nicolae Iuga despre „abjecţia supuşilor” sau „enigmatica înclinaţie spre obedienţă”

Posted on martie 3, 2014

34



 „Baroni” şi „Guvernatori”.

Mutaţii în structura social-politică a României contemporane

(I)

 Filosoful german Karl Jaspers (1883-1969) a studiat mai întâi Medicina şi s-a ocupat vreme îndelungată de Psihiatrie, practicând într-o clinică în calitate de medic psihiatru şi abia mai târziu, pe la patruzeci de ani, a ajuns să se intereseze de filosofie. Acest detaliu biografic are relevanţă, atunci când filosoful matur scrie despre sufletul omului şi despre situaţia spirituală a timpului său. După al doilea război mondial, la bătrâneţe, filosoful îşi pune în mod repetat, obsedant, întrebarea: cum a fost cu putinţă ascensiunea nazismului în Germania? Pentru că la nazism, la fascism în general  au consimţit, sincer sau din calcul oportunist, zeci de milioane de oameni. Şi răspunsul ultim dat de către Jaspers este acela că omul în general este capabil în mod constant şi universal de o anumită abjecţie, de o doză de josnicie greu imaginabilă, de o rară capacitate de a se supune unor dictatori fără scrupule, în fine este capabil de o “enigmatică înclinaţie spre obedienţă”[1].

Teroarea, tortura, deportările şi exterminările nu au fost ceva nou în secolul XX, ci acestea au fost cunoscute şi practicate încă de pe vremea asirienilor sau mongolilor. Ce a fost nou în secolul XX – au fost proporţiile în care acestea au fost practicate, precum şi  abjecţia oamenilor, călăi şi victime deopotrivă. Evoluţia tehnicii este acea care a făcut şi face posibilă masificarea indivizilor, fascizarea şi manipularea lor. Existenţa unui mare număr de apatrizi şi dezrădăcinaţi[2], o pătură muncitoare ocazională şi flotantă, un fel de vagabonzi globali constrânşi să trăiască de pe azi pe mâine, lipsiţi de orizontul unui plan de viaţă propriu şi de continuitatea unui conţinut al vieţii lor, cei care sunt în toată lumea şi nicăieri acasă la ei – atari oameni sunt la cheremul aparatului politic şi al funcţionarilor unei birocraţii nemiloase. În faţa acestui aparat, omul este un simplu act de identitate, un cod numeric, o cifră, eventual un cip. Într-un cuvânt, omul nu mai depinde de el însuşi, ci de o ierarhie politică atotputernică şi inaccesibilă. Omul conştientizează că supravieţuirea sa depinde de acomodarea la cerinţele acestei ierarhii, de „corectitudinea politică” a sa, nu de afirmarea gândirii şi a individualităţii sale.        

Credem că acest servilism funciar în formele sale cele mai josnice poate fi analizat luând ca exemplu cazul României contemporane. Suntem, ne convine sau nu, o naţiune balcanică, peste care s-a suprapus împrejurarea istorică particulară că noi, de regulă, nu am avut capul, conducerea statului înăuntru, ci în afară. În cei mai puţin de şapte sute de ani de statalitate feudală şi modernă, noi am avut mai mult de trei secole capitala cultural-politică la Istambul, vreo jumătate de secol la Moscova, pentru ca în ultimul deceniu şi jumătate aceasta să se mute la Bruxelles. Asta explică, măcar în parte, lipsa noastră de demnitate naţională şi de caracter, lipsă care ne-a definit aproape tot timpul. Mai puţin de un secol de monarhie de factură europeană, de la Cuza la Gheorghiu Dej, cu partide politice de tip naţional, nu au fost de ajuns ca să repare în totalitate răul făcut. Servilismul faţă de stăpânul străin şi abjecţia faţă de noi, unii faţă de alţii, au ieşit din nou la suprafaţă, cu ocazia instaurării dictaturii comuniste. Iar perioada post-decembrie 1989 nu a adus altceva, din acest punct de vedere, decât schimbarea Moscovei cu Bruxellesul.

1. Neo-feudalismul românesc

Este adevărat, istoria României din perioada ei cea mai fericită, adică din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului XX, a fost caracterizată printr-o tendinţă clară de sincronizare cu civilizaţia vest-europeană, idee tratată de pe poziţii contradictorii şi complementare de către doi gânditori importanţi, Titu Maiorescu şi Eugen Lovinescu. România a preluat din Vest, fără discernământ, şi ce a fost şi ce nu a fost bun pentru ea însăşi, rezultând celebrele forme fără fond. Lucrurile s-au agravat în mod deosebit de la debutul secolului XXI, servilismul României faţă de SUA & UE îmbrăcând forme patologice, care compromit destinul ţării pe termen lung.

Un politician român, fost demnitar important, a dat o analiză remarcabilă[3] a situaţiei din România de azi.         

Analistul nostru începe cu constatarea că, atunci când, în secolul al XIX-lea, „conservatorii români criticau formele fără fond, ei aveau în vedere faptul că statul român mersese prea repede în preluarea formei instituţionale specifice naţiunii moderne, pe când fondul societăţii româneşti rămăsese încă feudal”[4]. Astăzi lucrurile se petrec oarecum invers. Avem iarăşi forme fără fond, dar nu pentru că adoptăm prea repede forme politice moderne care nu se potrivesc unui fond social arhaic, ci pentru că fondul naţional român, aşa cum a fost acesta moştenit de la regimul comunist, în tranziţia sa spre modernitatea specifică naţiunilor occidentale, se întoarce către un sistem arhaic de societate de tip neo- feudal.

În ceea ce priveşte corupţia, România nu iese neapărat în evidenţă, pentru că şi alte ţări, inclusiv occidentale, sunt afectate de corupţie cel puţin la fel de grav, autorul acestui este eseu fiind el însuşi beneficiarul şi subiectul unei afaceri de corupţie de tip occidental. In fapt, crede autorul nostru[5], adevărata problemă a României nu este corupţia, ci „feudalizarea”, adică faptul că la noi corupţia practicată la scară mare şi, practic, instituţioanlizată  duce la crearea unor structuri sociale şi politice retrograde, de tip feudal. In ce ar consta aceste structuri neo-feudale şi care este mecanismul producerii lor?

Acea jumătate de secol de comunism din istoria noastră a lăsat urme adânci. In România, comunismul nu a reuşit să transforme proletariatul, „clasa conducătoare a întregii societăţi” într-o elită conducătoare ci, dimpotrivă, a proletarizat şi sărăcit întreaga societate, a realizat o societate egalitaristă. Comunismul în România a aruncat ţara cu cel puţin un secol în urmă, într-un stadiu anterior diferenţierii capitaliste din punct de vedere patrimonial şi civilizaţional.

Statul a ajuns să deţină absolut toate mijloacele de producţie, ceea ce a permis pe de o parte realizarea de mari lucrări publice, dar pe de altă parte tot statul era cel care „dădea” locuri de  muncă şi „dădea” mijloace de subzistenţă, adică salarii reduse la minimul necesar, individul fiind totalmente dependent faţă de stat. Bineînţeles, în mod planificat, salariul nu era niciodată suficient şi de aceea trebuia completat obligatoriu prin furt de la stat, ca exerciţiu permanent de supravieţuire. Aveam o pauperizare generală a întregii societăţi, iar statul, în calitate de capitalist general, pretindea de la indivizi nu doar muncă, ci şi o aservire de tip simbolic şi mental, prestarea de omagii publice, o loialitate de tip feudal de la toţi angajaţii săi. Faptul că statul comunist român a renunţat la tipul bolşevic de legitimare a deţinerii puterii politice, că a renunţat la ideologia internaţionalismului proletar în favoarea protocronismului şi a unui naţionalism de paradă, nu a făcut decât să potenţeze mentalitatea de tip feudal.

De aceea, după 1990 tentativele de integrare a europeană a României au întâmpinat probleme specifice, de ordinul mentalităţii. România nu se putea cupla normal cu ţările din Vest, pentru că nu se putea altoi o structură socială şi mentală pre-capitalistă pe cea post-capitalistă occidentală. România nu venea cu o elită de individualităţi puternice, înstărite, demne şi intreprinzătoare ci, mental vorbind, cu o masă de iobagi duplicitari şi cleptomani. Atunci SUA şi UE nu au făcut decât să profite de situaţie spre a transforma, pentru beneficiul propriu, România în colonie.

Pe de altă parte, la prăbuşirea comunismului, fosta proprietate de stat trebuia (re)transformată cumva în proprietate privată, dar – cine era îndreptăţit să devină capitalist, în ce mod şi după ce criterii? O parte infimă a acestei proprietăţi a fost distribuită tot egalitarist, prin atribuirea pentru fiecare cetăţean major a unui cupon nominativ de privatizare, pe timpul guvernării Văcăroiou, însă cea mai mare parte a proprietăţii socialiste a trecut la noii proprietari capitalişti prin fraudă şi furt. Reprezentanţii instituţiilor statului au asistat pur şi simplu la spectacolul grotesc al hoţiei generalizate, uneori ca nişte martori neputincioşi, dar cel mai adesea pe post de complici, cu Justiţia pe post de farsă kafkiană. Este greu de spus dacă este josnic şi condamnabil să fii hoţ, atâta vreme cât hoţul este un produs necesar al sistemului.  

Acest îndelungat, sistematic şi dublu exerciţiu de hoţie a dus, cu timpul, la crearea unor puternice structuri proprii, feudalo-mafiote, ierarhizate piramidal după logica piramidei trofice, pe criterii de clientelism şi vasalitate. Vasalitatea feudală fiind bazată pe protecţia ierarhică discreţionară a vasalului de către senior, dar şi pe sprijinul politic loial pe care seniorul îl aştepta şi îl primea de la vasal. Evident, în aceste condiţii este o iluzie să-şi imagineze cineva că în România corupţia va putea fi eliminată prin reprimarea ei de către stat, atâta vreme cât relaţiile de tip feudalo-mafiot sunt mai puternice decât ordinea de stat, iar ordinea de stat ea însăşi se bazează pe corupţie.

Privind lucrurile de la baza piramidei, structurile feudalo-mafiote se văd încă şi mai clar. Acestea se dezvoltă pe verticală până la vârf, penetrând ţesuturile orizontale de la nivel înalt ale instituţiilor juridice şi politice. România de azi, cum spune autorul mai sus-citat, nu are structura socială a unui stat modern, ci este o ţară fărâmiţată într-o sumă de oligarhii locale rivale, de „baronate” judeţene sau de grupuri locale de interese[6], cu cetăţenii transformaţi, normal, în „iobagi” (spune Adrian Severin), sau în „clienţi” politici (am spune noi), în sensul pe care termenul îl avea în antichitatea latină. Clienţii politici din antichitate le dădeau patronilor votul, iar patronii politici le dădeau în schimb clienţilor trafic de influenţă şi protecţie discreţionară în raport cu instituţiile statului. Acest troc constituie de fapt şi azi substanţa sistemului.

Românii de azi nu îşi pun problema că ar fi cetăţeni, cu drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, ci se comportă ca nişte servitori ai noilor îmbogăţiţi locali, de la care nu aşteaptă recunoaşterea unor drepturi, ci acordarea de protecţie discreţionară. Oligarhii locali, la rândul lor, se află şi ei pe post servitori sau vasali faţă de cei de la centru pentru că, hoţi şi corupţi fiind, au şi ei nevoie de o protecţie discreţionară de la centru, de la nivel înalt, de alocări de fonduri de la bugetul central sau de arbitrajul corupt şi coruptibil al celor de la centru, după caz.

În fine, cei de la centru, din capitală, din parlament, guvern şi alte instituţii centrale, respectiv cei de la vârful piramidei trofice sunt oarecum în aer. Ei pot încerca să mituiască baronatul, pot să le dea sau să le promită orice, pot să acorde indulgenţe, amnistii, modificări de cod penal, trafic de influenţă, protecţie discreţionară şi alocări preferenţiale de fonduri de la bugetul central pentru vasalii lor locali dar, la rândul lor, se află la aprecierea discreţionară a conducerii noilor centre de putere imperială, SUA & UE. Este de ajuns ca un emisar mărunt din SUA sau de la UE să vină la Bucureşti, să strănute şi să acuze voalat, pur verbal, fără nici un fel de dovezi, cum că „democraţia” rumânească ar fi în pericol, că Justiţia ar fi obiectul unor ingerinţe politice etc. şi cei care se simt vizaţi au deja frisoane.  

 (II)

2. O glumă tristă: suveranitatea României

Conducătorii României de azi, primii oameni în stat – preşedinte, prim ministru, şefii de la Parlament etc. – sunt de fapt ca nişte „regi fără ţară”. Ei sunt disperaţi că vor pierde puterea şi de aceea vor căuta sprijin în afară. Ei sunt aduşi la putere şi maziliţi periodic, atunci când nu mai corespund, prin manevrele oculte ale noilor imperii SUA & UE. Ei ştiu asta şi, pentru a-şi păstra statutul şi privilegiile pe care le conferă acest statut, se vor grăbi imediat, după fiecare ciclu electoral, să „închine ţara”, adică vor oferi bogăţiile ţări spre a fi jefuite, vor cumpăra scump nave şi aeronave la mâna a doua, bune de dus la fier vechi, vor devaliza bugetul plătind aceloraşi contracte oneroase sau vor îndatora ţara, bineînţeles fără să fie nevoie.  

 Astfel, conducătorii nominali ai României de azi vor căuta, la rând lor, să obţină protecţie discreţionară din afară, din SUA & UE, de fapt protecţie împotriva propriului popor, prin cedarea atributelor suveranităţii statale, Constituţia fiind în acest context doar o glumă tristă şi, ce e mai grav, prin cedarea controlului asupra resurselor strategice de minereu, produse petroliere etc. În acest fel, aceşti conducători se asigură faţă de eventuala lipsă de loialitate a baronilor locali, inclusiv împotriva contestărilor populare, împotriva protestelor venite de jos.

Există aici un paradox. Cei care sunt numiţi eufemistic baroni locali, de exemplu primarii şi preşedinţii de consilii judeţene, deşi se află undeva pe la mijlocul ierarhiei, sunt într-un fel mai puternici şi au o poziţie politică mai solidă decât potentaţii de la vârf, decât oligarhii de la centru, pentru că au un alt fel de legitimitate. Aceştia, baronii locali, sunt aleşi direct de către „popor”, respectiv de către clienţii lor, nu are importanţă că este vorba de un popor iobăgit, prin urmare poziţia lor nu este expusă la fluctuaţiile politice curente. Un primar sau un preşedinte de consiliu judeţean de exemplu îşi poate permite  să-i ameninţe în public pe ziarişti cu bătaia, fără ca acesta să rişte nimic, dar un ministru, dacă ar face acelaşi lucru, şi-ar pierde funcţia imediat.

În  anumite momente din viaţa partidelor sau a instituţiilor, baronii locali sunt mai puternici şi pot condiţiona puterea celor de la centru, iar centrul nu îi poate disciplina decât numai eventual prin şantaj şi ameninţare cu dosarele din Justiţie. Prin comparaţie, cei de la vârful ierarhiei nu au nici un fel de suport popular, nu au mase mari de clienţi proprii pe a căror loialitate să se poată bizui, şi de aceea un înalt funcţionar guvernamental, un ministru, un şef de CSM, un şef de guvern sau un preşedinte sunt mult mai expuşi, existând oricând posibilitatea retragerii sprijinului care îl au de la oligarhii de jos şi pierderea puterii pe care au deţinut-o. Atunci, cei de la vârful ierarhiei vor căuta protecţie în afară şi, în momente critice pentru ei, chiar vor căuta  să facă vizite la ambasada SUA.

Pare deci clar pentru oricine că liderii nominali ai statului român actual nu mai pot fi înscăunaţi fără avizul străinătăţii şi nici nu se pot menţine în scaun fără susţinerea ei. Dar de ce alte state, chiar dintre statele vecine României, nu sunt tratate atâta de prost de către noile centre de putere imperială, aşa cum este tratată România?

În cazul Ungariei de exemplu, am putea admite că există două condiţii particulare. Pe de o parte, Ungaria nu are resurse minerale şi petroliere de acaparat, precum România, deci nu consituie o miză economică importantă şi de aceea i se tolerează o anumită independenţă, anumite „derapaje” de la „democraţie”, adică faţă de autocraţia SUA & UE. Dar, pe de altă parte, există şi un alt factor hotărâtor, politicienii maghiari nu sunt aşa de porniţi, precum cei români, ca să-şi trădeze ţara ci, dimpotrivă, caută pe cât se poate să-şi apere şi să-şi promoveze interesul naţional. Istoric este dovedit că maghiarii au ştiut, în împrejurări critice, să se poarte cu mai multă demnitate, chiar dacă pentru asta au plătit uneori un preţ greu.

În cazul României însă, lucrurile stau incomparabil mai prost din punct de vedere moral. Este posibil chiar ca, iniţial, SUA & UE nici să nu fi avut intenţia clară de a transforma România în colonie, dar conducătorii României s-au dus ei înşişi la înaltele porţi imperiale şi au pus ţara la dispoziţia SUA & UE pe post de colonie. Apoi s-au întors în ţară şi au căutat să-şi convingă cetăţenii se accepte să se comporte faţă de imperii ca şi cum România ar fi o colonie. SUA & UE nu şi-au pus problema să ne cucerească şi să ne transforme în colonie, ci noi înşine, prin reprezentanii noştri, i-am invitat să vină să ne ocupe şi să ne trateze ca pe o colonie. Şi chiar am devenit o colonie, treptat şi pe nesimţite.

Politicienii români au externalizat şi internaţionalizat luptele politice interne, reclamându-se reciproc la puterile imperiale, ceea ce a creat impresia de nemernicie  cronică a tuturor guvernărilor succesive, oricare ar fi fost ele, a dat impresia că în România puterea este vacantă şi că SUA & UE sunt invitate să vină şi să preia conducerea ţării. In aceste condiţii, SUA & UE nu au refuzat oferta, mai ales că este vorba de o ţară care dispune de ceva resurse şi care are o anumită importanţă strategică. În aceste condiţii totul a fost denaturat, ţara a devenit un teritoriu liber pentru a fi ocupat, poporul a devenit o populaţie care nu contează, cetăţeanul un iobag, iar democraţia o vorbă goală. 

În încercarea de a justifica această jalnică stare de lucruri, politicienii români de azi dau de înţeles că nu ar exista altă cale, că România poate fi modernizată doar lăsându-se mai întâi „civilizată” şi disciplinată de către Occident, chiar plecându-se tranzitoriu de la statutul de „colonie”. De vină ar fi sistemul ticăloşit post-comunist pentru eşecul de a moderniza, respectiv europeniza România, care sistem, în loc să o modernizeze, a împins-o spre neo-feudalizare. Structura neo-feudală fiind rezultatul concubinajului dintre post-comunismul cronic şi capitalismul sălbatic. România ar fi în prezent un stat naţional eşuat, dar ar putea deveni un stat naţional modern şi performant, numai după ce va fi „reeducată” de către metropolele occidentale. Cu alte cuvinte, „cedarea de suveranitate”, adică sacrificarea independenţei ţării s-ar face nu pentru perpetuarea actualilor poiliticieni la putere, ci pentru civilizarea cetăţenilor şi re-aducerea lor la statutul de naţiune modernă.

În realitate, statutul de colonie, cu care ne-am pricopsit deja şi de care nu vom putea scăpa decât foarte greu, sau de care poate nu vom scăpa niciodată, nici măcar prin război, este echivalent cu condamnarea României la subdezvoltare pe termen lung. Ţara este decapitalizată şi nu poate dispune de exploatarea resurselor proprii. Avem de exemplu zăcăminte de aur, dar nu le putem exploata noi înşine, pentru că „nu avem bani”. Banii pe care i-am fi putut avea, adică i-am fi putut capitaliza noi înşine într-o  economie asanată, au plecat în afara ţării, cu concursul unor conduceri politice corupte, iar conducerile politice corupte sunt menţinute la putere cu concursul unei străinătăţi interesate să ne spolieze, inclusiv financiar.

Datorită corupţiei politicienilor, am pierdut rând pe rând totul. Am pierdut în planul competitivităţii economice, prin comparaţie cu ţări precum Polonia sau Cehia, iar cadrul legal juridico-economic din România este mai curând „o frână în calea modernizării ţării”[7]. Am pierdut enorm prin ne-accesarea de fonduri eueopene, deşi cotizăm la constituirea acestor fonduri. Cheltuirea acestor fonduri este în aşa fel organizată, încât să nu poată fi fraudate, iar politicianul feudal român, dacă nu poate fura nimic, atunci nici nu mai face nimic pentru atragerea acestor fonduri. Am pierdut prin stabilirea unor redevenţe derizorii la resursele date spre exploatare. 

 Nu mai avem industrie, nu mai putem prelucra nimic, ci exportăm materii prime la preţuri tot mai scăzute şi importăm produse finite la preţuri tot mai ridicate, aceasta fiind regula de bază, logica şi raţiunea oricărei exploatări de tip colonial. În timp, decalajele economice şi civilizaţionale între colonie şi metropolă se adâncesc tot mai tare. Metropola se dezvoltă tot mai mult, iar colonia se subdezvoltă tot mai mult. Este o iluzie deosebit de păgubitoare să-şi imagineze cineva că o colonie va ajunge vreodată din urmă metropola dezvoltată pe seama exploatării coloniilor.

Ar mai fi eventualitatea împrumuturilor externe, de la FMI de exemplu. FIM are 188 de ţări membre, adică aproape toate ţările de pe glob, şi este capitalizat prin contribuţia ţărilor membre[8], fiecare ţară participând cu o „cotă de subscriere” proporţională cu PIB-ul propriu. FMI este specializat în a acorda „asistenţă financiară” pentru ţările în curs de colonizare. Aceste ţări sunt mai întâi decapitalizate şi li se crează artificial probleme financiare, după care li se oferă împrumuturi prin FMI. Dar aceste împrumuturi nu sunt destinate pentru investiţii, crearea de locuri de muncă şi pentru dezvoltarea ţării împrumutate, ci  numai pentru „ajustare structurală”, prin care înţeleg doar „ajustarea balanţei de plăţi”. In ţara cu care face acorduri, FMI practic duce la perpetuarea şi agravarea stării de subdezvoltare, fapt pentru care încasează dobânzi la banii daţi cu împrumut. Se intră astfel într-o spirală a datoriilor, care cresc vertiginos. Criza nu se poate rezolva altfel decât prin alungarea FMI din ţară şi prin luarea de măsuri radicale. Nu este vorba doar de un raţionament logic, ci se pot găsi exemple de ţări în care FMI a procedat în această manieră.

Cazul Argentinei este semnificativ în acest sens. După ce a renunţat la colaborarea dezavantajoasă cu FMI, în anul 2001, Argentina a cunoscut o creştere economică spectaculoasă şi, în plus, a rămas stăpână pe resursele sale naturale[9]. In România, legăturile cu FMI au fost întrerupte de către Guvernul Tăriceanu în anul 2006, dar au fost realuate, printr-o decizie arbitrară a preşedintelui Băsescu, în anul 2009. Nu România a avut nevoie de FMI, ci FMI a avut nevoie să încaseze dobânzi pe împrumuturi non-necesare acordate României. Iar preşedintele Băsescu a avut nevoie, la rândul lui, de sprijinul politic ocult al metropolei, pentru a se menţine în funcţie în mod nelegitim.

Abjecţia supunerii de tip colonial se manifestă nu doar din partea politicienilor vânzători de ţară, ci şi din partea populaţiei, un segment de populaţie confuzionat, în raport cu care a avut succes metoda de spălare a creierului. Personalităţile culturale şi politice care se declară public împotriva non-sensului „modernizării prin colonizare” sunt etichetate ca fiind „anti-sistem”, deşi acestea nu sunt împotriva sistemului democratic şi a modernizării economice, ci sunt doar împotriva sistemului neo-feudal dinăuntru şi al celui neo-colonial din afară. Aceste personalităţi sunt asasinate moral în mod metodic, printr-o presă aservită şi printr-o Justiţie selectivă încă şi mai clar aservită.

Soluţiile de ieşire din această situaţie nu se întrevăd – şi probabil nici nu există. Ar trebui să distingem aici două planuri: cel intern şi cel extern.

Pe plan intern, pare clar că lucrurile au scăpat de sub control. Singura modalitate de a eradica în mod semnificativ corupţia şi de a face din nou ordine în România ar presupune măsuri radicale care, cel puţin pentru prezent, sunt nerealiste, dacă nu de-a dreptul utopice. Anume:

(1) Re-naţionalizarea privatizărilor frauduloase de mare anvergură şi a sectoarelor economice de interes strategic. De exemplu în Argentina, după ce ţara a fost adusă la faliment de către FMI pe la începutul anilor 2000,  intreprinderile mici falimentate au fost transformate în societăţi pe acţiuni, iar cele mari au fost naţionalizate. La fel a procedat şi Venezuela în ultimul deceniu, a alungat FMI-ul din ţară şi a naţionalizat exploatările de petrol, exploatările aurifere, producţia de ciment etc. Faţă cu aceste ţări, SUA şi FMI nu au putut să facă practic nimic. Aceste ţări au fost atacate virulent în plan propagandistic de către profitori, dar nu au putut să fie destabilizate şi nici nu s-a putut recurge la o intervenţie militară. Bineînţeles, România nu poate să facă ceea ce au făcut Argentina sau Venezuela şi nici nu putem pretinde să facă aşa-ceva, pentru simplul fapt că România este ţară membră NATO şi UE. Dar să ne uităm totuşi la Ungaria vecină, această ţară s-a opus, cu curaj şi demnitate, ordinelor falimentare şi indicaţiilor aberante venite de la FMI, a pus Banca Natională a Ungariei sub controlul guvernului, iar în august 2013 a întrerupt colaborarea cu FMI, a plătit ultimele datorii şi a cerut acestei instituţii să-şi închidă reprezentanţa din Budapesta.

(2) Reintroducerea pedepsei cu moartea, chiar ca măsură temporară, cel puţin pentru infracţiunile de înaltă trădare, delapidare, fraudă sau furt de la o anumită sumă importantă în sus.

(3) Reluarea procesului de privatizare, sub control legal şi în mod transparent, cu păstrarea în proprietatea statului a sectoarelor strategice ale economiei.

Pe plan extern, situaţia României este de aşa natură încât nu se vor putea lua măsuri radicale în interior. In ultima sută de ani, România a avut şi are un punct vulnerabil: Transilvania. Trecerea Transilvaniei în administrarea Regatului României, după primul război mondial, a fost continuu şi vehement contestată de maghiari. La sfârşitul celui de al doilea război mondial, Stalin s-a folosit de situaţia Transilvaniei  ca obiect de ameninţare şi şantaj. Dacă Regele Mihai I al României va accepta un prim ministru impus de ruşi, atunci Transilvania de Nord, teritoriu fost în timpul războiului sub ocupaţie horthystă, va reveni la România – dacă nu, nu. Regele Mihai nu avut de ales, l-a numit prim ministru pe Petru Groza, omul ruşilor, pe data de 6 martie 1945, iar la o săptămână după aceea, Regele României a fost invitat de către Armata Sovietică, care administra atunci Transilvania de Nord, să intre în Cluj, împreună cu membrii Guvernului  Groza. M. S. Regele a venit la Cluj cu trenul, iar la gară a fost primit de o gardă de onoare formată din batalioane ale Armatei Române venite direct de pe front, fapt ce a constituit un semnal categoric pentru Ungaria că Transilvania de Nord revine la România. A fost unul dintre puţinele cazuri în care Stalin s-a ţinut de cuvânt. 

De aceea considerăm că, şi azi ca şi atunci, România nu prea are de ales. Dacă refuză statutul de colonie şi predarea bogăţiilor ţării pe mai nimic, atunci noile imperii pot oricând să… pună problema Transilvaniei, din nou ca obiect de ameninţare şi şantaj!

Dacă nu ne conformăm cerinţelor noilor imperii, acestea pot oricând în mod foarte discret să ameninţe cu dezmembrarea României după scenariul iugoslav. Din păcate, România se află în prezent într-un trist moment de răscruce pentru destinul său, la locul de întâlnire a josniciei şi trădării politicienilor români cu pretenţiile rapace ale metropolei. Credem că azi nu se mai pune problema „modernizării” statului român, ci se pune în primul rând problema supravieţuirii naţiunii române.  

                                                                                    Nicolae IUGA         


[1] Karl Jaspers, Essais philosophiques, Paris, Payot, 1970, p. 31 şi urm.   

[2] Idem, p. 34.

[3] Adrian Severin, Colonizarea unei naţiuni eşuate, www.corectnews.com/node, postat 07.11.2013, consultat 15.01.2014. 

[4] Idem.

[5] Idem.

[6] Idem.

[7] Vasile Iuga, în www.tbs.ubbcluj.ro , consultat la 14 feb. 2014.

[8] www.imf.org consultat 14 feb. 2014.

[9] Şerban Cionoff, Argentina fără FMI, în jurnalul.ro nr./25 aprilie 2012.