„Baroni” şi „Guvernatori”.
Mutaţii în structura social-politică a României contemporane
(I)
Filosoful german Karl Jaspers (1883-1969) a studiat mai întâi Medicina şi s-a ocupat vreme îndelungată de Psihiatrie, practicând într-o clinică în calitate de medic psihiatru şi abia mai târziu, pe la patruzeci de ani, a ajuns să se intereseze de filosofie. Acest detaliu biografic are relevanţă, atunci când filosoful matur scrie despre sufletul omului şi despre situaţia spirituală a timpului său. După al doilea război mondial, la bătrâneţe, filosoful îşi pune în mod repetat, obsedant, întrebarea: cum a fost cu putinţă ascensiunea nazismului în Germania? Pentru că la nazism, la fascism în general au consimţit, sincer sau din calcul oportunist, zeci de milioane de oameni. Şi răspunsul ultim dat de către Jaspers este acela că omul în general este capabil în mod constant şi universal de o anumită abjecţie, de o doză de josnicie greu imaginabilă, de o rară capacitate de a se supune unor dictatori fără scrupule, în fine este capabil de o “enigmatică înclinaţie spre obedienţă”[1].
Teroarea, tortura, deportările şi exterminările nu au fost ceva nou în secolul XX, ci acestea au fost cunoscute şi practicate încă de pe vremea asirienilor sau mongolilor. Ce a fost nou în secolul XX – au fost proporţiile în care acestea au fost practicate, precum şi abjecţia oamenilor, călăi şi victime deopotrivă. Evoluţia tehnicii este acea care a făcut şi face posibilă masificarea indivizilor, fascizarea şi manipularea lor. Existenţa unui mare număr de apatrizi şi dezrădăcinaţi[2], o pătură muncitoare ocazională şi flotantă, un fel de vagabonzi globali constrânşi să trăiască de pe azi pe mâine, lipsiţi de orizontul unui plan de viaţă propriu şi de continuitatea unui conţinut al vieţii lor, cei care sunt în toată lumea şi nicăieri acasă la ei – atari oameni sunt la cheremul aparatului politic şi al funcţionarilor unei birocraţii nemiloase. În faţa acestui aparat, omul este un simplu act de identitate, un cod numeric, o cifră, eventual un cip. Într-un cuvânt, omul nu mai depinde de el însuşi, ci de o ierarhie politică atotputernică şi inaccesibilă. Omul conştientizează că supravieţuirea sa depinde de acomodarea la cerinţele acestei ierarhii, de „corectitudinea politică” a sa, nu de afirmarea gândirii şi a individualităţii sale.
Credem că acest servilism funciar în formele sale cele mai josnice poate fi analizat luând ca exemplu cazul României contemporane. Suntem, ne convine sau nu, o naţiune balcanică, peste care s-a suprapus împrejurarea istorică particulară că noi, de regulă, nu am avut capul, conducerea statului înăuntru, ci în afară. În cei mai puţin de şapte sute de ani de statalitate feudală şi modernă, noi am avut mai mult de trei secole capitala cultural-politică la Istambul, vreo jumătate de secol la Moscova, pentru ca în ultimul deceniu şi jumătate aceasta să se mute la Bruxelles. Asta explică, măcar în parte, lipsa noastră de demnitate naţională şi de caracter, lipsă care ne-a definit aproape tot timpul. Mai puţin de un secol de monarhie de factură europeană, de la Cuza la Gheorghiu Dej, cu partide politice de tip naţional, nu au fost de ajuns ca să repare în totalitate răul făcut. Servilismul faţă de stăpânul străin şi abjecţia faţă de noi, unii faţă de alţii, au ieşit din nou la suprafaţă, cu ocazia instaurării dictaturii comuniste. Iar perioada post-decembrie 1989 nu a adus altceva, din acest punct de vedere, decât schimbarea Moscovei cu Bruxellesul.
1. Neo-feudalismul românesc
Este adevărat, istoria României din perioada ei cea mai fericită, adică din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului XX, a fost caracterizată printr-o tendinţă clară de sincronizare cu civilizaţia vest-europeană, idee tratată de pe poziţii contradictorii şi complementare de către doi gânditori importanţi, Titu Maiorescu şi Eugen Lovinescu. România a preluat din Vest, fără discernământ, şi ce a fost şi ce nu a fost bun pentru ea însăşi, rezultând celebrele forme fără fond. Lucrurile s-au agravat în mod deosebit de la debutul secolului XXI, servilismul României faţă de SUA & UE îmbrăcând forme patologice, care compromit destinul ţării pe termen lung.
Un politician român, fost demnitar important, a dat o analiză remarcabilă[3] a situaţiei din România de azi.
Analistul nostru începe cu constatarea că, atunci când, în secolul al XIX-lea, „conservatorii români criticau formele fără fond, ei aveau în vedere faptul că statul român mersese prea repede în preluarea formei instituţionale specifice naţiunii moderne, pe când fondul societăţii româneşti rămăsese încă feudal”[4]. Astăzi lucrurile se petrec oarecum invers. Avem iarăşi forme fără fond, dar nu pentru că adoptăm prea repede forme politice moderne care nu se potrivesc unui fond social arhaic, ci pentru că fondul naţional român, aşa cum a fost acesta moştenit de la regimul comunist, în tranziţia sa spre modernitatea specifică naţiunilor occidentale, se întoarce către un sistem arhaic de societate de tip neo- feudal.
În ceea ce priveşte corupţia, România nu iese neapărat în evidenţă, pentru că şi alte ţări, inclusiv occidentale, sunt afectate de corupţie cel puţin la fel de grav, autorul acestui este eseu fiind el însuşi beneficiarul şi subiectul unei afaceri de corupţie de tip occidental. In fapt, crede autorul nostru[5], adevărata problemă a României nu este corupţia, ci „feudalizarea”, adică faptul că la noi corupţia practicată la scară mare şi, practic, instituţioanlizată duce la crearea unor structuri sociale şi politice retrograde, de tip feudal. In ce ar consta aceste structuri neo-feudale şi care este mecanismul producerii lor?
Acea jumătate de secol de comunism din istoria noastră a lăsat urme adânci. In România, comunismul nu a reuşit să transforme proletariatul, „clasa conducătoare a întregii societăţi” într-o elită conducătoare ci, dimpotrivă, a proletarizat şi sărăcit întreaga societate, a realizat o societate egalitaristă. Comunismul în România a aruncat ţara cu cel puţin un secol în urmă, într-un stadiu anterior diferenţierii capitaliste din punct de vedere patrimonial şi civilizaţional.
Statul a ajuns să deţină absolut toate mijloacele de producţie, ceea ce a permis pe de o parte realizarea de mari lucrări publice, dar pe de altă parte tot statul era cel care „dădea” locuri de muncă şi „dădea” mijloace de subzistenţă, adică salarii reduse la minimul necesar, individul fiind totalmente dependent faţă de stat. Bineînţeles, în mod planificat, salariul nu era niciodată suficient şi de aceea trebuia completat obligatoriu prin furt de la stat, ca exerciţiu permanent de supravieţuire. Aveam o pauperizare generală a întregii societăţi, iar statul, în calitate de capitalist general, pretindea de la indivizi nu doar muncă, ci şi o aservire de tip simbolic şi mental, prestarea de omagii publice, o loialitate de tip feudal de la toţi angajaţii săi. Faptul că statul comunist român a renunţat la tipul bolşevic de legitimare a deţinerii puterii politice, că a renunţat la ideologia internaţionalismului proletar în favoarea protocronismului şi a unui naţionalism de paradă, nu a făcut decât să potenţeze mentalitatea de tip feudal.
De aceea, după 1990 tentativele de integrare a europeană a României au întâmpinat probleme specifice, de ordinul mentalităţii. România nu se putea cupla normal cu ţările din Vest, pentru că nu se putea altoi o structură socială şi mentală pre-capitalistă pe cea post-capitalistă occidentală. România nu venea cu o elită de individualităţi puternice, înstărite, demne şi intreprinzătoare ci, mental vorbind, cu o masă de iobagi duplicitari şi cleptomani. Atunci SUA şi UE nu au făcut decât să profite de situaţie spre a transforma, pentru beneficiul propriu, România în colonie.
Pe de altă parte, la prăbuşirea comunismului, fosta proprietate de stat trebuia (re)transformată cumva în proprietate privată, dar – cine era îndreptăţit să devină capitalist, în ce mod şi după ce criterii? O parte infimă a acestei proprietăţi a fost distribuită tot egalitarist, prin atribuirea pentru fiecare cetăţean major a unui cupon nominativ de privatizare, pe timpul guvernării Văcăroiou, însă cea mai mare parte a proprietăţii socialiste a trecut la noii proprietari capitalişti prin fraudă şi furt. Reprezentanţii instituţiilor statului au asistat pur şi simplu la spectacolul grotesc al hoţiei generalizate, uneori ca nişte martori neputincioşi, dar cel mai adesea pe post de complici, cu Justiţia pe post de farsă kafkiană. Este greu de spus dacă este josnic şi condamnabil să fii hoţ, atâta vreme cât hoţul este un produs necesar al sistemului.
Acest îndelungat, sistematic şi dublu exerciţiu de hoţie a dus, cu timpul, la crearea unor puternice structuri proprii, feudalo-mafiote, ierarhizate piramidal după logica piramidei trofice, pe criterii de clientelism şi vasalitate. Vasalitatea feudală fiind bazată pe protecţia ierarhică discreţionară a vasalului de către senior, dar şi pe sprijinul politic loial pe care seniorul îl aştepta şi îl primea de la vasal. Evident, în aceste condiţii este o iluzie să-şi imagineze cineva că în România corupţia va putea fi eliminată prin reprimarea ei de către stat, atâta vreme cât relaţiile de tip feudalo-mafiot sunt mai puternice decât ordinea de stat, iar ordinea de stat ea însăşi se bazează pe corupţie.
Privind lucrurile de la baza piramidei, structurile feudalo-mafiote se văd încă şi mai clar. Acestea se dezvoltă pe verticală până la vârf, penetrând ţesuturile orizontale de la nivel înalt ale instituţiilor juridice şi politice. România de azi, cum spune autorul mai sus-citat, nu are structura socială a unui stat modern, ci este o ţară fărâmiţată într-o sumă de oligarhii locale rivale, de „baronate” judeţene sau de grupuri locale de interese[6], cu cetăţenii transformaţi, normal, în „iobagi” (spune Adrian Severin), sau în „clienţi” politici (am spune noi), în sensul pe care termenul îl avea în antichitatea latină. Clienţii politici din antichitate le dădeau patronilor votul, iar patronii politici le dădeau în schimb clienţilor trafic de influenţă şi protecţie discreţionară în raport cu instituţiile statului. Acest troc constituie de fapt şi azi substanţa sistemului.
Românii de azi nu îşi pun problema că ar fi cetăţeni, cu drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, ci se comportă ca nişte servitori ai noilor îmbogăţiţi locali, de la care nu aşteaptă recunoaşterea unor drepturi, ci acordarea de protecţie discreţionară. Oligarhii locali, la rândul lor, se află şi ei pe post servitori sau vasali faţă de cei de la centru pentru că, hoţi şi corupţi fiind, au şi ei nevoie de o protecţie discreţionară de la centru, de la nivel înalt, de alocări de fonduri de la bugetul central sau de arbitrajul corupt şi coruptibil al celor de la centru, după caz.
În fine, cei de la centru, din capitală, din parlament, guvern şi alte instituţii centrale, respectiv cei de la vârful piramidei trofice sunt oarecum în aer. Ei pot încerca să mituiască baronatul, pot să le dea sau să le promită orice, pot să acorde indulgenţe, amnistii, modificări de cod penal, trafic de influenţă, protecţie discreţionară şi alocări preferenţiale de fonduri de la bugetul central pentru vasalii lor locali dar, la rândul lor, se află la aprecierea discreţionară a conducerii noilor centre de putere imperială, SUA & UE. Este de ajuns ca un emisar mărunt din SUA sau de la UE să vină la Bucureşti, să strănute şi să acuze voalat, pur verbal, fără nici un fel de dovezi, cum că „democraţia” rumânească ar fi în pericol, că Justiţia ar fi obiectul unor ingerinţe politice etc. şi cei care se simt vizaţi au deja frisoane.
(II)
2. O glumă tristă: suveranitatea României
Conducătorii României de azi, primii oameni în stat – preşedinte, prim ministru, şefii de la Parlament etc. – sunt de fapt ca nişte „regi fără ţară”. Ei sunt disperaţi că vor pierde puterea şi de aceea vor căuta sprijin în afară. Ei sunt aduşi la putere şi maziliţi periodic, atunci când nu mai corespund, prin manevrele oculte ale noilor imperii SUA & UE. Ei ştiu asta şi, pentru a-şi păstra statutul şi privilegiile pe care le conferă acest statut, se vor grăbi imediat, după fiecare ciclu electoral, să „închine ţara”, adică vor oferi bogăţiile ţări spre a fi jefuite, vor cumpăra scump nave şi aeronave la mâna a doua, bune de dus la fier vechi, vor devaliza bugetul plătind aceloraşi contracte oneroase sau vor îndatora ţara, bineînţeles fără să fie nevoie.
Astfel, conducătorii nominali ai României de azi vor căuta, la rând lor, să obţină protecţie discreţionară din afară, din SUA & UE, de fapt protecţie împotriva propriului popor, prin cedarea atributelor suveranităţii statale, Constituţia fiind în acest context doar o glumă tristă şi, ce e mai grav, prin cedarea controlului asupra resurselor strategice de minereu, produse petroliere etc. În acest fel, aceşti conducători se asigură faţă de eventuala lipsă de loialitate a baronilor locali, inclusiv împotriva contestărilor populare, împotriva protestelor venite de jos.
Există aici un paradox. Cei care sunt numiţi eufemistic baroni locali, de exemplu primarii şi preşedinţii de consilii judeţene, deşi se află undeva pe la mijlocul ierarhiei, sunt într-un fel mai puternici şi au o poziţie politică mai solidă decât potentaţii de la vârf, decât oligarhii de la centru, pentru că au un alt fel de legitimitate. Aceştia, baronii locali, sunt aleşi direct de către „popor”, respectiv de către clienţii lor, nu are importanţă că este vorba de un popor iobăgit, prin urmare poziţia lor nu este expusă la fluctuaţiile politice curente. Un primar sau un preşedinte de consiliu judeţean de exemplu îşi poate permite să-i ameninţe în public pe ziarişti cu bătaia, fără ca acesta să rişte nimic, dar un ministru, dacă ar face acelaşi lucru, şi-ar pierde funcţia imediat.
În anumite momente din viaţa partidelor sau a instituţiilor, baronii locali sunt mai puternici şi pot condiţiona puterea celor de la centru, iar centrul nu îi poate disciplina decât numai eventual prin şantaj şi ameninţare cu dosarele din Justiţie. Prin comparaţie, cei de la vârful ierarhiei nu au nici un fel de suport popular, nu au mase mari de clienţi proprii pe a căror loialitate să se poată bizui, şi de aceea un înalt funcţionar guvernamental, un ministru, un şef de CSM, un şef de guvern sau un preşedinte sunt mult mai expuşi, existând oricând posibilitatea retragerii sprijinului care îl au de la oligarhii de jos şi pierderea puterii pe care au deţinut-o. Atunci, cei de la vârful ierarhiei vor căuta protecţie în afară şi, în momente critice pentru ei, chiar vor căuta să facă vizite la ambasada SUA.
Pare deci clar pentru oricine că liderii nominali ai statului român actual nu mai pot fi înscăunaţi fără avizul străinătăţii şi nici nu se pot menţine în scaun fără susţinerea ei. Dar de ce alte state, chiar dintre statele vecine României, nu sunt tratate atâta de prost de către noile centre de putere imperială, aşa cum este tratată România?
În cazul Ungariei de exemplu, am putea admite că există două condiţii particulare. Pe de o parte, Ungaria nu are resurse minerale şi petroliere de acaparat, precum România, deci nu consituie o miză economică importantă şi de aceea i se tolerează o anumită independenţă, anumite „derapaje” de la „democraţie”, adică faţă de autocraţia SUA & UE. Dar, pe de altă parte, există şi un alt factor hotărâtor, politicienii maghiari nu sunt aşa de porniţi, precum cei români, ca să-şi trădeze ţara ci, dimpotrivă, caută pe cât se poate să-şi apere şi să-şi promoveze interesul naţional. Istoric este dovedit că maghiarii au ştiut, în împrejurări critice, să se poarte cu mai multă demnitate, chiar dacă pentru asta au plătit uneori un preţ greu.
În cazul României însă, lucrurile stau incomparabil mai prost din punct de vedere moral. Este posibil chiar ca, iniţial, SUA & UE nici să nu fi avut intenţia clară de a transforma România în colonie, dar conducătorii României s-au dus ei înşişi la înaltele porţi imperiale şi au pus ţara la dispoziţia SUA & UE pe post de colonie. Apoi s-au întors în ţară şi au căutat să-şi convingă cetăţenii se accepte să se comporte faţă de imperii ca şi cum România ar fi o colonie. SUA & UE nu şi-au pus problema să ne cucerească şi să ne transforme în colonie, ci noi înşine, prin reprezentanii noştri, i-am invitat să vină să ne ocupe şi să ne trateze ca pe o colonie. Şi chiar am devenit o colonie, treptat şi pe nesimţite.
Politicienii români au externalizat şi internaţionalizat luptele politice interne, reclamându-se reciproc la puterile imperiale, ceea ce a creat impresia de nemernicie cronică a tuturor guvernărilor succesive, oricare ar fi fost ele, a dat impresia că în România puterea este vacantă şi că SUA & UE sunt invitate să vină şi să preia conducerea ţării. In aceste condiţii, SUA & UE nu au refuzat oferta, mai ales că este vorba de o ţară care dispune de ceva resurse şi care are o anumită importanţă strategică. În aceste condiţii totul a fost denaturat, ţara a devenit un teritoriu liber pentru a fi ocupat, poporul a devenit o populaţie care nu contează, cetăţeanul un iobag, iar democraţia o vorbă goală.
În încercarea de a justifica această jalnică stare de lucruri, politicienii români de azi dau de înţeles că nu ar exista altă cale, că România poate fi modernizată doar lăsându-se mai întâi „civilizată” şi disciplinată de către Occident, chiar plecându-se tranzitoriu de la statutul de „colonie”. De vină ar fi sistemul ticăloşit post-comunist pentru eşecul de a moderniza, respectiv europeniza România, care sistem, în loc să o modernizeze, a împins-o spre neo-feudalizare. Structura neo-feudală fiind rezultatul concubinajului dintre post-comunismul cronic şi capitalismul sălbatic. România ar fi în prezent un stat naţional eşuat, dar ar putea deveni un stat naţional modern şi performant, numai după ce va fi „reeducată” de către metropolele occidentale. Cu alte cuvinte, „cedarea de suveranitate”, adică sacrificarea independenţei ţării s-ar face nu pentru perpetuarea actualilor poiliticieni la putere, ci pentru civilizarea cetăţenilor şi re-aducerea lor la statutul de naţiune modernă.
În realitate, statutul de colonie, cu care ne-am pricopsit deja şi de care nu vom putea scăpa decât foarte greu, sau de care poate nu vom scăpa niciodată, nici măcar prin război, este echivalent cu condamnarea României la subdezvoltare pe termen lung. Ţara este decapitalizată şi nu poate dispune de exploatarea resurselor proprii. Avem de exemplu zăcăminte de aur, dar nu le putem exploata noi înşine, pentru că „nu avem bani”. Banii pe care i-am fi putut avea, adică i-am fi putut capitaliza noi înşine într-o economie asanată, au plecat în afara ţării, cu concursul unor conduceri politice corupte, iar conducerile politice corupte sunt menţinute la putere cu concursul unei străinătăţi interesate să ne spolieze, inclusiv financiar.
Datorită corupţiei politicienilor, am pierdut rând pe rând totul. Am pierdut în planul competitivităţii economice, prin comparaţie cu ţări precum Polonia sau Cehia, iar cadrul legal juridico-economic din România este mai curând „o frână în calea modernizării ţării”[7]. Am pierdut enorm prin ne-accesarea de fonduri eueopene, deşi cotizăm la constituirea acestor fonduri. Cheltuirea acestor fonduri este în aşa fel organizată, încât să nu poată fi fraudate, iar politicianul feudal român, dacă nu poate fura nimic, atunci nici nu mai face nimic pentru atragerea acestor fonduri. Am pierdut prin stabilirea unor redevenţe derizorii la resursele date spre exploatare.
Nu mai avem industrie, nu mai putem prelucra nimic, ci exportăm materii prime la preţuri tot mai scăzute şi importăm produse finite la preţuri tot mai ridicate, aceasta fiind regula de bază, logica şi raţiunea oricărei exploatări de tip colonial. În timp, decalajele economice şi civilizaţionale între colonie şi metropolă se adâncesc tot mai tare. Metropola se dezvoltă tot mai mult, iar colonia se subdezvoltă tot mai mult. Este o iluzie deosebit de păgubitoare să-şi imagineze cineva că o colonie va ajunge vreodată din urmă metropola dezvoltată pe seama exploatării coloniilor.
Ar mai fi eventualitatea împrumuturilor externe, de la FMI de exemplu. FIM are 188 de ţări membre, adică aproape toate ţările de pe glob, şi este capitalizat prin contribuţia ţărilor membre[8], fiecare ţară participând cu o „cotă de subscriere” proporţională cu PIB-ul propriu. FMI este specializat în a acorda „asistenţă financiară” pentru ţările în curs de colonizare. Aceste ţări sunt mai întâi decapitalizate şi li se crează artificial probleme financiare, după care li se oferă împrumuturi prin FMI. Dar aceste împrumuturi nu sunt destinate pentru investiţii, crearea de locuri de muncă şi pentru dezvoltarea ţării împrumutate, ci numai pentru „ajustare structurală”, prin care înţeleg doar „ajustarea balanţei de plăţi”. In ţara cu care face acorduri, FMI practic duce la perpetuarea şi agravarea stării de subdezvoltare, fapt pentru care încasează dobânzi la banii daţi cu împrumut. Se intră astfel într-o spirală a datoriilor, care cresc vertiginos. Criza nu se poate rezolva altfel decât prin alungarea FMI din ţară şi prin luarea de măsuri radicale. Nu este vorba doar de un raţionament logic, ci se pot găsi exemple de ţări în care FMI a procedat în această manieră.
Cazul Argentinei este semnificativ în acest sens. După ce a renunţat la colaborarea dezavantajoasă cu FMI, în anul 2001, Argentina a cunoscut o creştere economică spectaculoasă şi, în plus, a rămas stăpână pe resursele sale naturale[9]. In România, legăturile cu FMI au fost întrerupte de către Guvernul Tăriceanu în anul 2006, dar au fost realuate, printr-o decizie arbitrară a preşedintelui Băsescu, în anul 2009. Nu România a avut nevoie de FMI, ci FMI a avut nevoie să încaseze dobânzi pe împrumuturi non-necesare acordate României. Iar preşedintele Băsescu a avut nevoie, la rândul lui, de sprijinul politic ocult al metropolei, pentru a se menţine în funcţie în mod nelegitim.
Abjecţia supunerii de tip colonial se manifestă nu doar din partea politicienilor vânzători de ţară, ci şi din partea populaţiei, un segment de populaţie confuzionat, în raport cu care a avut succes metoda de spălare a creierului. Personalităţile culturale şi politice care se declară public împotriva non-sensului „modernizării prin colonizare” sunt etichetate ca fiind „anti-sistem”, deşi acestea nu sunt împotriva sistemului democratic şi a modernizării economice, ci sunt doar împotriva sistemului neo-feudal dinăuntru şi al celui neo-colonial din afară. Aceste personalităţi sunt asasinate moral în mod metodic, printr-o presă aservită şi printr-o Justiţie selectivă încă şi mai clar aservită.
Soluţiile de ieşire din această situaţie nu se întrevăd – şi probabil nici nu există. Ar trebui să distingem aici două planuri: cel intern şi cel extern.
Pe plan intern, pare clar că lucrurile au scăpat de sub control. Singura modalitate de a eradica în mod semnificativ corupţia şi de a face din nou ordine în România ar presupune măsuri radicale care, cel puţin pentru prezent, sunt nerealiste, dacă nu de-a dreptul utopice. Anume:
(1) Re-naţionalizarea privatizărilor frauduloase de mare anvergură şi a sectoarelor economice de interes strategic. De exemplu în Argentina, după ce ţara a fost adusă la faliment de către FMI pe la începutul anilor 2000, intreprinderile mici falimentate au fost transformate în societăţi pe acţiuni, iar cele mari au fost naţionalizate. La fel a procedat şi Venezuela în ultimul deceniu, a alungat FMI-ul din ţară şi a naţionalizat exploatările de petrol, exploatările aurifere, producţia de ciment etc. Faţă cu aceste ţări, SUA şi FMI nu au putut să facă practic nimic. Aceste ţări au fost atacate virulent în plan propagandistic de către profitori, dar nu au putut să fie destabilizate şi nici nu s-a putut recurge la o intervenţie militară. Bineînţeles, România nu poate să facă ceea ce au făcut Argentina sau Venezuela şi nici nu putem pretinde să facă aşa-ceva, pentru simplul fapt că România este ţară membră NATO şi UE. Dar să ne uităm totuşi la Ungaria vecină, această ţară s-a opus, cu curaj şi demnitate, ordinelor falimentare şi indicaţiilor aberante venite de la FMI, a pus Banca Natională a Ungariei sub controlul guvernului, iar în august 2013 a întrerupt colaborarea cu FMI, a plătit ultimele datorii şi a cerut acestei instituţii să-şi închidă reprezentanţa din Budapesta.
(2) Reintroducerea pedepsei cu moartea, chiar ca măsură temporară, cel puţin pentru infracţiunile de înaltă trădare, delapidare, fraudă sau furt de la o anumită sumă importantă în sus.
(3) Reluarea procesului de privatizare, sub control legal şi în mod transparent, cu păstrarea în proprietatea statului a sectoarelor strategice ale economiei.
Pe plan extern, situaţia României este de aşa natură încât nu se vor putea lua măsuri radicale în interior. In ultima sută de ani, România a avut şi are un punct vulnerabil: Transilvania. Trecerea Transilvaniei în administrarea Regatului României, după primul război mondial, a fost continuu şi vehement contestată de maghiari. La sfârşitul celui de al doilea război mondial, Stalin s-a folosit de situaţia Transilvaniei ca obiect de ameninţare şi şantaj. Dacă Regele Mihai I al României va accepta un prim ministru impus de ruşi, atunci Transilvania de Nord, teritoriu fost în timpul războiului sub ocupaţie horthystă, va reveni la România – dacă nu, nu. Regele Mihai nu avut de ales, l-a numit prim ministru pe Petru Groza, omul ruşilor, pe data de 6 martie 1945, iar la o săptămână după aceea, Regele României a fost invitat de către Armata Sovietică, care administra atunci Transilvania de Nord, să intre în Cluj, împreună cu membrii Guvernului Groza. M. S. Regele a venit la Cluj cu trenul, iar la gară a fost primit de o gardă de onoare formată din batalioane ale Armatei Române venite direct de pe front, fapt ce a constituit un semnal categoric pentru Ungaria că Transilvania de Nord revine la România. A fost unul dintre puţinele cazuri în care Stalin s-a ţinut de cuvânt.
De aceea considerăm că, şi azi ca şi atunci, România nu prea are de ales. Dacă refuză statutul de colonie şi predarea bogăţiilor ţării pe mai nimic, atunci noile imperii pot oricând să… pună problema Transilvaniei, din nou ca obiect de ameninţare şi şantaj!
Dacă nu ne conformăm cerinţelor noilor imperii, acestea pot oricând în mod foarte discret să ameninţe cu dezmembrarea României după scenariul iugoslav. Din păcate, România se află în prezent într-un trist moment de răscruce pentru destinul său, la locul de întâlnire a josniciei şi trădării politicienilor români cu pretenţiile rapace ale metropolei. Credem că azi nu se mai pune problema „modernizării” statului român, ci se pune în primul rând problema supravieţuirii naţiunii române.
Nicolae IUGA
[3] Adrian Severin, Colonizarea unei naţiuni eşuate, www.corectnews.com/node, postat 07.11.2013, consultat 15.01.2014.
[4] Idem.
[5] Idem.
[6] Idem.
[7] Vasile Iuga, în www.tbs.ubbcluj.ro , consultat la 14 feb. 2014.
[8] www.imf.org consultat 14 feb. 2014.
[9] Şerban Cionoff, Argentina fără FMI, în jurnalul.ro nr./25 aprilie 2012.
Miguel de Dosmunos
martie 3, 2014
”Iobagi duplicitari si cleptomani”: extraordinara zugravire, sint invidios pe autorul ei si pe mica sa bijuterie analitica! Asa cum sint gelos pe InimaRea, pentru formularea : ”saraci lipiti carciumelor”. Ori pe Julio Cortazar, pentru ”sintem saraci, c-asa am apucat”.
bBbliofagul de la raspantie
martie 3, 2014
D-le Iuga, Jaspers e o buna referinta in ce priveste filosofia servilismului, dar nici Etienne de la Boetie (prietenul, mort tinar, al lui Michel de Montaigne), cu ”Discurs impotriva servitutii voluntare”, nu-i mai prejos. A nu se uita ca a scris la virsta de optspe ani un text de referinta, irefutabil si incocosabil.
Goret Pirgou
martie 3, 2014
@Bibliofagul de la raspantie
Dezirantii deleuzieni spuneau oare altceva cind vorbeau de sursele interne, din psiheea individuala, a Puterii? Dar consateanul Cajvaneului, imediat dupa Lovilutia Decabrie (”Destul m-au exploatat comunistii pina acum! De-acum inainte vreau sa ma exploatez singur!)?
Goret Pirgou al Doilea
martie 3, 2014
@Goret Pirgou
Erata: ” sursele interne ale puterii”. Quandoque bonus dormitat Homerus”.
Culai
martie 3, 2014
Fără umbră de servilism, respectuoasă plecăciune de la Culai (un Nicolae moldav), Domnule Iuga!
Admirativ jaluz(el) pentru chirurgicala analiză a stării de fapt: că n-am fost ce-am fost minţiţi că suntem, că sclavia, iobăgia, robia noroadelor, împilarea maselor spre profitul celor cu haraciul şi gîrbaciul şi-au fardat ideologiile, verbiajele, necum practicile discreţionare.
Poate aflaţi un deputat sau un senator amic (deşi mă-ndoiesc amarnic!), să-şi ia inima-n dinţi ca să cuvînteze al vostru discurs în faţa putorilor reunite… Şi, de ce nu, pe la şi UE-n palabrament, că – pînă la proba contrarie – toate ponoasele şi toţi actualii baroni şi vechili şi gubernanţi, de Acolo primesc firmane. Cred că şi orbii „brailei” au ajuns vedea asta…
Noi – jE cu osebire-n a me ogradă candidă – samurachii care multe videm, multe lătrăm, dar pas de-a hi luaţi în samă!
Reiterezu-mi Admiraţiunea!
Coropcarul din Folticenii Vechi
martie 3, 2014
Si plesuvilor celor mai cheli parul li se face maciuca atunci cind asista, intimplator, la un travaliu de vorbitura privindu-i pe dePUTAtii ori senilatorii din zona…
nicolaeiuga
martie 3, 2014
@all
Mai întâi, ţin să vă mulţumesc frumos la toţi.
Vă cer iertare pentru întârzierea cu care intru în discuţie.
Azi am avut o zi încărcată şi abia acuma am sosit acasă.
Cu sinceră plecăciune,
al Domniilor Voastre,
Nicu Iuga
Anca Marin Butnarescu
martie 3, 2014
Ma scuzati. Personal sunt o fire mai ” pratico-pratic”. Cand vorbiti de lipsa de demnitate nationala si de caracter sunt chiar ”uimita”. Eu nu cred in asa ceva absolut deloc.Eu nu pot sa cred ca un ”Roman” nu este ” Roman”. Mi se pare imposibil. Prietenii nostrii de la Moscova sau Bruxelles au din pacate ” ficelele”. Cum sa le taiem ? Cu ajutorul mondializarii ? sau poate cu ajutorul crizei mondiale? Cred ca ar trebui sa fim putin mai ” realisti ”.
Cei care au putere financiara o sa conduca tot timpul.
” Coruptie” este peste tot. In Ro doar se vorbeste mai mult .Atat!
Sunt total de acord cu d-nul Iuga :
”Credem că azi nu se mai pune problema „modernizării” statului român, ci se pune în primul rând problema supravieţuirii naţiunii române. ”
Sincere salutari!
A.M.B.
Dezideriu Dudas
martie 3, 2014
Un studiu interesant. Colonialismul are state vechi de existenta…Se spune ca cel mai eficient exploatator e fostul exploatat ( ma refer la “egalare”, nu la “preluarea conducerii”…)…Asa ca n-as fi asa de pesimist…Ref. la problemele noastre insa, nu m-as duce insa prea mult spre General, nici macar spre legatura General – Determinatii…M-as duce mai mult spre legatura Determinatii – Individual, si nu atat spre Individual…Adrian Severin a neglijat nuanta ( de preeminenta a Determinatiilor), desi propunerea lui de infiintare a SIF-urilor ( fostele FPP-uri ), imi valideaza precis opinia atat timp cat economia controlata de SIF-uri in actualitate, se rupe total de orice tip de colonialism sau vasalitate economica…Bineanteles, nu-si pot permite mai mult… Vorba lui Julio Cortazar ( multumesc, Don’ Miguel de Dosmunos ) extinsa, pentru ca, ” atat au apucat”…
E drept insa, avem nevoie de-un “Bing-bang”…
Ref. la cele 3 propuneri din final, nu vad care ar fi problemele :
1. Renationalizarile, sunt convins ca se vor si face. Dar si cu componenta privata.
2. Ref. la “Pedeapsa cu moartea”, glumind, in doua guvernari succesive putere-opozitie, elitele noastre politice se vor elimina reciproc, si vom scapa…, pana la aparitia lui “Napoleon”…Serios, am rezerve fata de propunere…Dar n-ar fi rau sa intelegem de ce am devenit membrii NATO si sa vedem daca “avem voie” sa facem precum SUA in privinta pedepsei cu moartea…Daca nu ni se va permite, “declaram razboi Elvetiei” si poate vom deveni “elvetieni”…
3. Reluarea procesului de privatizare, dupa o perioada de reasezare strategica. Dar si cu componenta publica.
ozndebrasov
martie 4, 2014
da,acum m-am lămurit ce măsură port la gâtul gulerului,dar tot am rămas cu întrebarea din 22.12.’89 – și noi acum ce trebuie să facem?pe cine să ne împușcăm?și vă rog frumos, dați-mi ceva de lucru!
așa l-am mai întrebat și pe tata;cum ați putut să stați vara – iarna în tranșee?
nu mi-a răspuns să înțeleg cu toate că a murit la 90 de ani,dumineca pentru că în cursul săptămînii era obișnuit să meargă la servici,avea 80 de ani de muncă,evident că minus cei din război.!
deci noi ce trebuie să facem?eu nu mă pricep la analize ,dar nici cum să mai întind de pensia de la stat pentru care eu n-am stat.
sau zic și eu vorba aia (românească) se poate și mai rău sau poate varianta hailaltă – las că …mege și așa!
Doamne ferește-ne!că noi nu prea știm cum!
scuzați boieri dumneavoastră!
deci, noi ce ?
nicolaeiuga
martie 4, 2014
Nu ştiu nici eu prea bine ce-i de făcut.
Totuşi, primul lucru pe care trebuie să-l facem, de fapt cu care ar trebui să începem, ar fi acela de a ne pune noi înşine diagnosticul corect, fără iluzii. Punerea cât mai corect posibil a problemei este singurul mod în care putem ajunge împreună la soluţii realiste.
Totuşi, nu ar fi rău să luăm câte ceva din exemplul Ungariei vecine. Viktor Orban a rupt legăturile cu FMI în august trecut, le-a plătit datoria până la ultimul forint şi apoi le-a închis biroul din Budapesta, iar după o jumătate de an s-a găsit modalitatea pentru o ieftinire cu 25% a produselor alimentare. Eu călătoresc des pe şoseaua Satu Mare – Arad. La un motel din Valea lui Mihai (în România, bineînţeles) saptamâna trecută am constatat cu uimire că mâncarea s-a ieftinit incredibil de mult. Explicaţia este că oamenii se aprovizionează din vecini.
nicolaeiuga
martie 4, 2014
Mulţumesc pentru aprecieri.
Prin comparaţie cu ţări vecine mai mici decât noi, Ungaria sau Serbia, cred că noi stăm ceva mai prost, atunci când este vorba să facem dovezi publice de demnitate naţională.
Şi cu corupţia stăm mult mai grav. Ceilalţi vecini, cu excepţia Ucrainei, încă nu au ajuns să-şi vândă ţara din cauza corupţiei. Au fost amatori în acest sens, dar au fost împiedicaţi la timp (de ex. cazul lui Zoran Djindjic).
Sau, cel puţin, asta e impresia mea subiectivă.
nicolaeiuga
martie 4, 2014
Despre SIF-uri şi eu am aceeaşi părere. De altfel, eu mi-am investit cupoanele familiei primite de la guvernul Văcăroiu la un SIF (de fapt o SIF-ă, adică „Societate”… etc.).
Cu privire la cele trei propuneri, aici eu am procedat ca şi Platon. Nici el nu credea că „Republica” sa ar fi aplicabilă undeva în realitate. Platon zicea că a scris ceea ce a scris acolo, În „Republica”, numai ca oamenii să poată vedea mai bine care este Ideea de Dreptate.
Mai cred că la prima încercare de re-naţionalizare, am fi destabilizaţi de am ajunge şi noi la anarhie şi ruină. Dar, mă rog, eu am scris ceea ce mi se pare mie că ar fi drept.
nicolaeiuga
martie 4, 2014
Am scris „iobagi duplicitari şi cleptomani”, după ce am explicat de ce noi am ajuns aşa, adică din cauza a aproape un secol de cleptomanie obligatorie, pentru supravieţuire, şi vreo douăzeci de ani de cleptomanie voluntară, în vederea accederii într-o ierarhie cleptocratică.
nicolaeiuga
martie 4, 2014
Am vrut să spun că nu cred că cineva se naşte hoţ sau cinstit de la natură, ci devine după împrejurări. In limbajul miliţienesc nu se spune „infractor rău”, ci „infractor înrăit”, fapt care trădează involutar şi inconştient un mare adevăr.
Nici măcar pe aia nu o cred, cum că românul s-a născut „poet” şi neamţul harnic.
nicolaeiuga
martie 4, 2014
Mulţumesc.
Nu am citit, dar voi căuta şi voi citi.
nicolaeiuga
martie 4, 2014
Cred că nu ar avea rost. Auditoriul s-ar plictisi rău de tot (deşi obligarea la plictis ar fi bună, totuşi, ca pedeapsă), dar de regulă ăştia, atunci când le spui ceva ce nu le convine, se apucă să vorbească despre cu totul altceva.
InimaRea
martie 4, 2014
Mi se pare exagerata „perspectiva” feudala asupra situatiei noastre. Imi amintesc, bunaoara, ca Eminescu ii aprecia pe Vasile Lupu si Matei Basarab, sub domnia carora Tarile Romane au inflorit economic, in chiar conditiile servitutii fata de Inalta Poarta. Daca ideea este ca romanii inca mai viseaza la Salvatorul Natiei, se poate vorbi despre o reminiscenta feudala – ca-n genetica, o deprindere stocata si functionala in ADN – dar nu despre feudalism pur si simplu.
La vremea ei, Teoria formelor fara fond observa efectele „tratamentului” europenizant, in Principate (Regat, apoi). Era o forma de luciditate a promotorilor „intrarii in Europa”, cum se spune azi. Idealurile civilizatoare ale parintilor fondatori ai Romaniei moderne – pasoptistii – s-au dovedit standarde prea inalte pentru starea romanilor. Intervenea simtul istoric al devenirii unei natii, de unde – un anumit messiansim, o asteptare infrigurata a unei lumi mai bune. Or, o lume se aseaza in timp, iar orice ardere a etapelor se razbuna in mentalitate – respectiv, in modul de acceptare a noului, si-n modul de intrebuintare a lui.
Nu se poate spune ca tara mai era in feudalism, la-nceputul sec XX decit daca asimilezi feudalismul cu o societate bazata pe marea proprietate agrara. Ceea ce ar fi cel putin restrictiv. In Ardeal, spiritul tehnic german – vestic, in genere – facea diferenta fata de Regat, unde intirzia dezvoltarea industriala.
Trebuie sa acceptam necesitatea acelei dezvoltari, chiar daca privim cu jale, azi, la urmarile ei, in planul mediului ori al folosirii fortei de munca. Progresul tehnic pe care-l presupune era motorul civilizarii, inclusiv prin dezvoltarea unui invatamint generalizat, prin necesitatea specializarii (a meseriei). Toffler o numeste Epoca Cosului de Fum – din care Occidentul iesea, prin deceniul 7 al sec XX. Tocmai cind, la noi, functiona „dezvoltarea industriala accelerata”.
Era Ceausescu feudal, prin aceasta? Nu, era dogmatic (si, aici, ma-ndoiesc de justetea acestei afirmatii, a dlui Iuga: …statul comunist român a renunţat la tipul bolşevic de legitimare a deţinerii puterii politice. Toata propaganda de atunci era de cel mai curat soi bolsevic / Partidul a dat, a facut, a construit, a condus, a luptat etc). De aceea, in 1965 s-a ratat sansa unui model propriu de dezvoltare, in conditiile statului totalitar – cu accent pus pe cultivarea inteligentei romanesti, iar nu pe proletarizarea care sa justifice orinduirea comunista (potrivit teoriei marxiste, unde clasa muncitoare este conducatoare a societatii pentru simplul motiv c-ar fi producatoare de „bunuri materiale”. Nu-i paradoxal ci aberant ca un lider cu viziune sa se-nece in „pragmatism”, in timp ce bate moneda pe necesitatea unor inalte valori morale).
Ca sa nu mai deschid o alta paranteza: N-as porni vreodata de la pretentia unui Adrian Severin de a descrie starea natiunii. Cu parere de rau o spun dar dl Iuga isi mineaza discursul – altminteri, interesant – bazindu-se pe „o gindire” de tot indoielnica.
Astfel, comunismul nu a aruncat tara cu un secol inapoi – era cu un secol inapoi tara, iar mentalitatea bolsevica a lui Ceausescu a condamnat-o la perpetuu handicap istoric. Fiindca pina si comunismul era, in fond, o teorie a formelor fara fond: de unde, de exemplu, generozitatea unei lumi de genul „fiecare, dupa posibilitati, fiecaruia – dupa nevoi”? Gogomania asta s-a vrut corectata printr-o aberatie criminala – „faurirea omului nou”. E o conceptie forjerista asupra lumii, amenintatoare inca din momentul enuntarii sale. Nici eugenismul nu era atit de agresiv fiindca nu atit de inconstient.
In acest punct, ma alatur – demult – acelora care au vazut in comunism o religie, nu o ideologie.
Doecamdata, atit.
InimaRea
martie 4, 2014
Vasile, vezi ca m-a trimis in spam. Poate te uiti tu?
vasilegogea
martie 4, 2014
@InimaRea
Necunoscute sunt caile internetului! N-am idee cum selecteaza programul antispam comentariile, stiu ca nu lasa un comentariu care are doua link-uri, le retine pe cele evident publicitare, mai poate retine prin setare specaiala unele comentarii care au o anumita semnatura, IP sau contin anumite cuvinte…
In fine, te-am gasit si te-am asezat la locul cuvenit.
Merci pentru insistenta!
nicolaeiuga
martie 4, 2014
@InimaRea
Ca să nu lungim prea mult vorba:
1. Eu nu vorbesc de „feudalism” ci de „neo-feudalism”. Evident, este o stipulaţie sub care este descrisă o anumită structură socială primitivă de tip clientelar-politic, mai veche chiar decât feudalismul, dar subzistentă în contemporaneitatea românească;
2. „…statul comunist român a renunţat la tipul bolşevic de legitimare a deţinerii puiterii politice, ” este numai o partea a frazei. Continuarea imediată: „, a renunţat la ideologia internaţionalismului proletar în favoarea protocronismului şi a unui naţionalism de paradă…” este o altă parte a aceleaşi fraze mai ample. Fraza întreagă, netrunchiată are un alt sens, iar încadrată în context are chiar un cu totul alt sens;
3. Adrian Severin are şi el, ca tot omul, ca oricare dintre noi de altfel, momentele lui de prostie jenantă, dar asta nu înseamnă că nu poate spune lucruri interesante, uneori.
4. Eseul găzdut aici prin bunăvoinţa Domnului Vasile Gogea este de fapt un scurt fragment, un paragraf, poate nu foarte concludent, dintr-o întreagă carte, aflată în prezent la „Grinta” în vederea publicării.
InimaRea
martie 4, 2014
Sorry, n-am realizat ca gafam. Daca-i gata de publicat cartea dv, nu mai e nimic de facut. Sper sa nu fie in totalitate bazata pe filozofia lui Severin.
Nu va osteniti sa ma puneti la punct! Daca ati iesit in lume, lumea-si spune parerea. Daca vreti numai opinii favorabile, apelati doar la prieteni – „De ce sint prietenii?”
Dana (Mara)
martie 4, 2014
Citesc aceasta analiza si imi vin in minte in contrapondere doua imagini: o marturisire a Oanei Pellea la o conferinta TED cum se afla odata la Londra pierduta in multime pe acele impresionante patru rinduri de scari rulante unde lumea se conformeaza a merge docila si grabita in sensul indicat si la un moment dat s-a oprit pur si simplu (sa cugete) iar lumea o ocolea cumva ca pe o curiozitate. Si alta imagine este cea a tinerelor familii cu copilasi pe care le intilneam la plimbarile prin Parcul Rozelor din Cluj sau pe malul Somesului in vacantele de vara cind venim in tara, oameni frumosi si optimisti. Aceasta este Romania mea, desi din discutiile cu mamicile din parcuri ma intrista sa aud ca au platit asistenta la nastere,ca gradinita se plateste si conditiile nu sint tocmai bune, ca nu se pot descurca fara ajutorul parintilor. Mai incolo incep snobismele cu scoli de fite si licee unde nu se mai poate aspira numai pe pile si povara meditatiilor, etc.etc. Si totusi aceste mamici isi rupeau din confortul lor si se imbracau de la second hand dar pruncutul avea hainute de firma. Daca aceasta este obedienta romanilor, ma inclin in fata prea rabdatorului roman care reuseste sa supravietuiasca cum nici un alt european nu ar putea cu un venit infim la preturi „europene”.
Dar acesti tineri nu isi pun problema ca economia tarii este pe butuci, cum de am ajuns aici habar nu au de fpp, fps, sif-urile impartite frateste pe regiuni, industria devalizata, afacerea „restitutio in integrum” care ascunde bulele de cumparari de drepturi litigioase, vinzarea resurselor si economiei strategice…Acesti tineri cresc totusi copii si se incapatineaza sa ramina in tara si merita tot respectul.
Ce este de facut? Poate suna patetic, dar ar trebui sa faca un gest asemanator cu cel al Oanei Pellea. Sa iasa din rindul disciplinat, sa gindeasca, sa protesteze, va vina cu solutii si sa isi apere drepturile. Sa nu mai accepte umil mita, protectia, nepotismul, umilinta. Sa cumpere produse romanesti, sa imprumute din atitudinea demna a fermierilor francezi, sa fie increzuti, increzatori in bunul gust si apetitul pentru produse de calitate pe care il avem. Sa nu mai accepte magazinele de mina a doua in inima tirgului. Este o rusine cum au fost maturate magazinele de prezentare ale defunctelor fabrici de confectii Flacara si Somesul cu produse din materiale de caliate si inlocuite cu umilitoarele magazine second hand care impinzesc centrul Clujului. Visez o Romanie prospera, demna, cu lanuri de griu si de levantica cum sint in sudul Frantei.
Numai bine si multumesc cu aceasta ocazie generoasei gazde pentru martisorul (desi virtual si oarecum „colectiv”) mai ales pentru frezii si liliac.
Sanatate.
Anca Marin Butnarescu
martie 5, 2014
D-le Iuga, mai stim pe cineva care si-a platit datoriile…sper ca va aduceti aminte…Astazi sunt datorii deja mult prea mari. Oare ducem lipsa de adevarati economisti ?
Un armenian mi-a spus astazi : ”- La noi in tara, consumatorii se inteleg intre ei sa nu mai cumpere produsul scumpit. Astfel pretul va scadea. Este singura modalitate de a scadea preturile.” Va spun ca ”merge”. Aici companiile se bat intre ele sa-si pastreze clientii.
Sunt unele natii f buni comercianti.Cred ca ar trebui sa invatam si noi ceva de la ei.
Daca nu macar niste ” business” n-ar strica . Parerea mea…
nicolaeiuga
martie 5, 2014
@ Anca Marin Butnarescu.
Da, intr-adevăr.
Dar, din câte sunt eu informat, re-aducerea FMI în România şi contractarea unui împrumut uriaş a fost ordinul venit de la noile imperii şi pus în executare de către preşedintele Băsescu, iar pentru a justifica împrumutul, au fost falsificate datele din bilanţul bugetului de stat. Nu noi aveam nevoie de împrumut, ci FMI avea nevoie de cineva de la care să încaseze oareşce dobânzi.
Vedeţi, de aceea eu cred că ar fi binevenită re-introducerea pedepsei cu moartea pentru înaltă trădare.
Anca Marin Butnarescu
martie 5, 2014
D-le Iuga va respect opinia , dar problema cred ca e mai complexa decat pare la prima vedere… In schimb d-na Mara are dreptate cand spune :
”Sa iasa din rindul disciplinat, sa gindeasca, sa protesteze, sa vina cu solutii si sa isi apere drepturile. Sa nu mai accepte umil mita, protectia, nepotismul, umilinta. Sa cumpere produse romanesti, sa imprumute din atitudinea demna a fermierilor francezi, sa fie increzuti, increzatori in bunul gust si apetitul pentru produse de calitate pe care il avem. Sa nu mai accepte magazinele de mina a doua in inima tirgului. Este o rusine cum au fost maturate magazinele de prezentare ale defunctelor fabrici de confectii Flacara si Somesul cu produse din materiale de caliate si inlocuite cu umilitoarele magazine second hand care impinzesc centrul Clujului. Visez o Romanie prospera, demna, cu lanuri de griu si de levantica cum sint in sudul Frantei.”
Noi nu am fost invatati sa actionam si suntem dezbinati ca si natie. Si daca nu stim sa ne ”conducem” o sa ne conduca ” altii”. Nimic mai simplu…
Va doresc mult soare in inimi si s-auzim ”Numai de Bine”!
Dobermann
martie 6, 2014
@All
Adrian Severin nu e inca la pandaimos? Fara rusine, gagiul. Dupa potlogariile facute in Parlamentu UE, iata-l si filosofind. Mi-era mai drag pe vremea cind, imbracat in ciobanas, il intimpina folcloriceste pe Tovul Ceausiu venit in vizita de lucru
nicolaeiuga
martie 7, 2014
Iete că nu e! Ceilalţi doi colegi de escrocherie, care au pus şi ei botul, sunt demult condamnaţi la închisoare şi execută deja pedeapsa în ţările lor. Ei, vedeţi că există un avantaj în faptul de a trăi în România?
Fodorescu
martie 7, 2014
Nu-i nimic „enigmatic”. Cine cedeaza la docilitate, mituire si celelalte „bizantinisme”, nu o face pentru ca-i neamul „blestemat”, sistemul nu stiu cum etc., ci pentru ca este un patruped din p.v. moral. Mai ales daca se-ntrece in teoreticale.
Betivanelul de la braseria din colt
martie 7, 2014
@Nicolae Iuga
Fara legatura aparenta cu subiectul: Stiti de Robert Brasillach, poetul, romancierul, traducatorul din greaca veche, gazetarul – condamnat la moarte de gaullistii invingatori in 1945 (macar cau au petitionat pentru gratiere toti scriitorii francezi importanti ai vremii, in frunte cu Francois Mauriac). Ei bine, un amic de-al lui a scris douazeci de ani mai tirziu, intr-un volum comemorativ, aceste mirabile cuvinte: ” Am inceput sa ma dispretuiesc definitiv si iremediabil in ziua cind am inteles ca nu am COJONES ca sa ma duc sa-i impusc pe cei ce l-au impuscat”.
ozndebrasov
martie 7, 2014
măi fraților,dați-o naibii de treabă,am rămas singur pe stradă și nu văd țipenie de om,sunt pe Stefan cel Mare,colț cu Mihai Viteazul,o mulțime de ferestre sunt luminate,se aud de peste tot voci peste voci,dar nici picior de om pe care să pui mâna să te sprijini,mă dau de ceasul morții și ea nu vine,i-am mai luat odată coasa,știe ea, dar n-am făcut o brazdă pe ogașul meu,am tăiat la iarbă de s-au adunat toți câinii din hăle zări și acum rod oasele pentru care au pus-o de-o haită și-au mai tras cu ei și javrele autohtone,le aud la astea schelălăitul de supunere dar ca haită cu scop vin spre mine!
săriți fraților să-i ducem la azil,să-i castrăm, ba să-i și eutanasiem.
săriți fraților că azi mă mănâncă pe mine javrele de câinii iarla dimineață pe copiii copiilor voștri,
stingeîi lumina,deschideți ale voastre ferestre și săriți fraților,că eu singur nu mai pot!
și n-am nici voce!
Dezideriu Dudas
martie 8, 2014
@ Nicolae Iuga, Anca Maria Butnarescu
Noi avem un ”CORAJ” nebun…Ne omoram/auto-devoram si cu “nationalul” si cu “globalul”…, sa nu intre cumva in conflict intre ele…Ii scriam odata lui Dan Voiculescu ( intr-un comentariu pe blogul sau ), ca nu putem sa devenim cu totii gardieni la capitalul strain…
@ Betivanelul…, ozn…
Palinca de pe firul celalat ( cel cu “ cimitirul inverzit”…) poate sa ne dea “COJONES-urile” necesare…Era gluma cea mai gustata de mine cand eram junior in fotbal : Antrenorii ne spuneau ca nu cumva sa luam “una mica” inainte de meci “ca sa prindem CORAJ”…, atunci cand nu se puteau organiza cantonamente, cum s-a intamplat cu Romania de dupa 1990…
Ref. la “ bursucul veninos” :
Am citit cartea lui, “Lacrimile diminetii”. Facuse un pas inapoi din politica atunci, avusese acea dezvaluire cu lista agentilor ( spusese si numarul lor parca, 5 ) dintre marii ziaristi romani, facuse toata legislatia privatizarii, de aceea am fost curios…Mi-au placut mult doua “prea-cinstite” de-acolo :
1. Presedintele Romaniei, prin 1993-1994, era foarte curtat de Silvio Berlusconi, acesta urmarind sa faca un parteneriat cu Televiziunea romana. Au avut si cca. 2 intalniri pe tema…SB primea asigurari ca va fi contactat, dar era contactat invariabil de niste “ baieti destepti”, aceasi, care doreau sa se asocieze ei, privat, cu SB. Se intreba SB de unde aflau acestia de ce discuta el cu II….Ingenuitate occidentala…
2. Nu stiu carei “ligi” apartine Cristian Unteanu, dar pot intui ca nu celor asociate fostelor institute de cercetari ceausiste precum “ bursucul”…., deoarece acesta il prezinta pe CU in carte ca pe un fel de ‘”linge-blide” global…Ceea ce i-ar infuria mult pe actualii “prea-cinstiti”, pentru care CU este un fel de pupil vedeta…
Intrand in logica acestui comentariu, CU pare a parveni chiar din “cazanul de tuica”…
nicolaeiuga
martie 9, 2014
Nu ştiam de Brasillach anume, dar cunosc mai multe cazuri de foşti colaboratori ai naziştilor pedepsiţi cu moartea. La noi, prin ’90, dacă ar fi fost împuşcaţi măcar vreo trei-patru dintre cei mai oribili propagandişti ai Comunismului, rezultatul alegerilor din ’92 ar fi fost altul, iar România ar fi avut un parcurs mai bun în epoca post-comunistă.
Anca Marin Butnarescu
martie 9, 2014
@ Dezideriu Dudas
Sunt de acord cu d-voastra :
”Ne omoram/auto-devoram si cu “nationalul” si cu “globalul”…, sa nu intre cumva in conflict intre ele”…
In rest fara cuvinte!