S-a stins Constantin Hârlav, un „Slavici” al generaţiei ’80

Posted on martie 22, 2014

14



Îmi e greu să scriu mai mult de cîteva cuvinte în aceste momente. („Momente” – şi deja plonjez în memorie, alături de Costache, în cascada semantică şi retorică a „castorului” Caragiale.) Un telefon. Un schimb de mesaje pe e-mail. Şi sfîrşitul vieţii unui prieten e deja organizat. Ordonat. Nu ne mai rămîne decît dezordinea supravieţuirii noastre.

Răvăşit cum sunt acum mă folosesc de ceea ce prietenul nostru mai tînăr, Dan Gulea, mi-a trimis în aceste ceasuri de „echinocţiu” tîrziu. În care, iată, totuşi, ziua nu e egală cu noaptea!

unnamedluminare

Constantin Hârlav (1950-2014)

 Un om al cărţilor mai puţin, homme de lettres, editorul lui Caragiale în monumentala ediţie din 2002 (2011) de sub auspiciile Academiei Române, autor al unor descoperiri deosebite despre subiectul său predilect.

                                                                                       Regrete eterne.

Mai jos, un fragment din interviul inedit luat de mine (D. G.) în primăvara lui 2009.

Care este acum imaginea lui Caragiale în Ploieşti?

Casa memorială este într-o casă de negustori, casa Dobrescu, tot aşa cum expoziţia memorială Nichita Stănescu a fost într-o altă casă de negustori, Hagi Prodan. Au existat şi mai există pereţii unei case din Ploieşti, pentru care o seamă de cercetători din Ploieşti au strîns nişte documente, precum prof. Ieronim Tătaru, un eminent cercetător al lui Caragiale, e vorba de casa Hagi Ilie Lumînăraru. În acea casă ar fi locuit cu chirie familia Caragiale. Acea casă din păcate s-a prăbuşit în acest an, în indiferenţa generală sau cu concursul autorităţilor, Dumnezeu ştie!, casă poate mitizată de Caragiale în Dintr-un catastif vechi, cu baba credinciosă din preajma bisericii Sf. Voievozi. După ziaristica locală ar exista moştenitori. Acolo înainte de 1990 era un fel de florărie, articole funerare. Există fotografii, reunite într-un album, Caragiale şi Prahova, realizat de Ieronim Tătaru. Poate că acea casă putea fi salvată… Se pare că ăsta e un sindrom al neamului nostru, ştergerea urmelor, deşi acum nu mai dau tătarii peste noi şi, pe de altă parte, poate că existau motive să fie doborît şi teiul din curtea bisericii Sf. Gheorghe, biserică pomenită de Caragiale, teiul superb despre care se spunea că ar fi fost contemporan cu copilăria lui,  în locul unde Caragiale a început să înveţe ceva buchi, unde, spune el, „trăgeau cu drag clopotele“ şi părintele îi mustra cu o expresie foarte fericită: „Feştila moaşe-ti!“, absolut părintească.

imagesCA3C42D5imagesCA5TDMJI

Mai există lîngă teatrul „Ciufulici“ o clădire, actualmente Clubul Sportiv Şcolar, fosta Şcoală Domnească, unde a început să înveţe cu adevărat carte şi i-a avut ca dascăli, de exemplu, pe Bazil Drăgoşescu. Acolo este o placă memorială. Unii pot zice că a fost rău, toată povestea cu Boborul!…, unde el „vărsa o lacrimă“, dar, După 50 de ani, cît de frumos, nu doar sentimental, dar cu arta evocării, acolo e o adevărată filozofie, o lecţie, despre vizita lui Cuza şi în general o lecţie, să spunem cu un cuvînt care nu prea are trecere astăzi, o lecţie de patriotism, de iubire a Tatălui şi a locului acela unde ai crescut, unde te-ai format, căruia îi porţi sevele, cu necesara ironie şi detaşare… „patria trebuie respectată ca pe o mamă severă“.

imagesCAY700FG

Să facem o paranteză: cele mai frumoase versuri patriotice pe care le-am auzit în viaţa mea le ştiu de la Teohar Mihadaş, armânul care a trăit la Cluj: „Memorie sacră a sîngelui meu / Patrie, pater şi mumă“. De aici încolo pot să divagheze toţi poeţii. Undeva, Caragiale, care era idriot, grec, probabil chiar armân, dinspre partea mamei, numită Karaboa, au coborît din Ardeal.

Casa Caragiale nu e singurul edificiu peste care s-a trecut cu buldozerul în anii aceia şi în anii aceştia. Aceste monumente ar trebui protejate realmente, că nu sîntem născuţi într-un pustiu. Toate lucrurile se leagă unul cu altul.

Din alt punct de vedere, piesa D’ale carnavalului[1] mi-a plăcut. Aceasta ar fi cam a treia punere în scenă a piesei, în cca 50 de ani de mişcare teatrală ploieşteană; primul ar fi fost Valeriu Moisescu, cu interpretarea lui Toma Caragiu; apoi a fost şi Dragoş Galgoţiu, se pare primul care a pus în mîna frizerului o mandolină… luată din Un artist, foarte elocventă pentru viziunile lui Caragiale. Spectacolul lui Sabados este bun, ideea unei semificţiuni… se deschide o uşă… şi se vede un carnaval, care era o petrecere obişnuită a vremurilor, unul dintre acelea la care va fi fost şi Caragiale. Dacă ne uităm în Cronica lui Nicholas Debie, există consemnări despre acestea. Caragiale, în Două note, îl evocă pe Eminescu la un astfel de carnaval (cf. Maria Vodă-Căpuşan). Acesta este un spectacol senin şi transparent, aşa cum trebuie jucat Caragiale, spectatorul să audă bine replicile, frazele, ca în muzică. Iată, Crăcănel este chiar un crăcănat! Mic şi crăcănat! Am rîs foarte mult.


[1] Premiera: 30 ian. 2008, la Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploieşti. Regia: Lucian Sabados. Interpretează: Mihai Coadă, Ion Radu Burlan, George Liviu Francu, Clara Flores, Karl Baker, Lorena Ciubotaru, Bogdan Farcaş, Adrian Ancuţa, Cristian Popa, Victor Stănescu, Ioana Perescu, Răzvan Băltăreţu şi Nicolae Nicolaescu.

_____________________________

Înmormîntarea va avea loc la Ploieşti, duminică, începînd cu ora 11, de la Biserica Sf. Vasile.

Recviescat in pace!

_______________________________

Vezi şi postarea nostră mai veche https://vasilegogea.wordpress.com/2011/02/24/conu-costache-fata-cu-nenea-iancu/.

_______________________________

Tocmai din Suedia, se alătură acestui „priveghi” poetul Aurel Şorobetea. Am primit de la acesta, extrasă dintr-o corespondenţă mai cuprinzătoare şi foarte recentă cu Constantin Hârlav, evocarea-confesiune a modului în care Costache a devenit şagunist. Avînd îngăduinţa lui Aurel Şorobetea (pentru care îi transmit toată gratitudinea!), reproduc şi aici acest text (datat 6 februarie 2014):

„Iubite Poete,
am ajuns elev la „Şaguna”, după ce terminasem clasa a VIII-a la o şcoală din vecinătatea Liceului. După a VII-a, la insistenţele unei mătuşi, soră a tatei, părinţii mei s-au hotărât să mă trimită acolo, în toamna 1964, „să mă facă cărturar” (!) – căci, vezi Doamne învăţam uşor, din clasă, nu aveam probleme cu temele, chiar dacă săpam cartofi, păzeam vitele, oile, adunam otava alături de tata şi de mama, eram şi eu… băiet. M-am înfăţişat binişor printre orăşeni ca şcoler de-a opta, chiar şi la fotbal. După examenul de absolvire, cumnatul tatei, mă sfătuia să dau examen la o şcoală profesională – multe şi bune atunci la Braşov -, dar eu, fără ştirea lui, m-am înscris la examenul de admitere la Liceul din vecinătate (îmi plăcea terenul din faţa clădirii, îmi plăcea Casa Profesorilor din părculeţul de alături, îmi plăceau elevii care treceau pe aleea diagonală a părculeţului, aflasem câte ceva despre Andrei Şaguna şi despre un vestit profesor de română, Ion Gane, tatăl fotbalistului, revenit la vatră de la Cluj (l-am văzut atunci prima dată, mi-a plăcut; mai târziu i-a predat română unui frate al meu la seral, la Săcele). N-am vrut să-i spun unchiului unde am dat examen de admitere, a colindat pe la toate şcolile, a văzut lista admişilor de la Şaguna, a venit acasă destul de mândru, căci eram în prima parte cu a treia medie în ordine descrescândă, şi a zis că o fi fiind ceva de capul meu. Ce a ieşit, în mare parte ştii…
Cu drag,
Const. Hârlav”
Publicitate
Posted in: In Memoriam