S-a stins un mare prozator: Mihai Sin (5 noiembrie 1942, Făgăraş – 6 mai 2014, Târgu Mureş)

Posted on Mai 6, 2014

11



O înştiinţare grăbită (prea grăbită), primită de la preşedinta Filialei Cluj a USR:luminare

mihai-sin

„Astăzi, 6 mai, în jurul orei 10,30,
a încetat din viaţă colegul nostru, prozatorul Mihai Sin.

Odihnească-se în pace!
Irina Petraş”

Apoi, frigul. Frigul pe care brusc îl simt pătrunzînd în memoria mea ca o glaciaţiune smintită. Flacăra din Vatra târgumureşeană se face mică, abia mai pîlpîie… Cenuşa se adună tot mai multă, mai grea… Romulus Guga, Anton Cosma, Radu Ciontea, Ioan Radin (Peianov)…
Recitesc cele cîteva rînduri scrise pentru Mihai cu ocazia împlinirii a 70 de ani… (https://vasilegogea.wordpress.com/2012/11/05/mihai-sin-7o-o-viata-la-marginea-ierarhiilor/)
Mihai Sin s-a stins aşa cum a trăit:  „La marginea sau chiar în afara ierarhiilor.”
Fie ca Dumnezeu să-i deschidă! Căci el a bătut!

In Memoriam Mihai Sin

Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor anunţă cu durere încetarea din viaţă a prozatorului Mihai Sin (astăzi, 6 mai 2014).

Odihnească-se în pace!

Mihai Sin s-a născut în 5 noiembrie 1942, la Făgăraş/Braşov. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj (1965). Doctorat în filologie în 2003. A debutat cu o schiţă în revista Steaua, în 1966. Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1974, al P.E.N. Club, secţia română, din 1991. Co-fondator, în 1971, al revistei „Vatra”. A fost director al Editurii „Albatros”, 1990, ataşat cultural la Ambasada României de la Tel-Aviv, în 1992; profesor la U.A.T. din Târgu-Mureş. Este autorul unor cărţi care s-au bucurat de o bună primire deopotrivă din partea criticii şi a cititorilor: Aşteptând în linişte, povestiri, 1973; Viaţa la o margine de şosea, roman, 1975; Bate şi ţi se va deschide, roman, 1978; Terasa, povestiri, 1979; Ierarhii, roman 1981; Cestiuni secundare, chestiuni principale, publicistică, 1983; Schimbarea la faţă, roman, 1985; Rame şi destin, proză scurtă, 1989; Quo vadis, Domine, 2 vol.,1993-1996; Reşedinţa, 1996; Marea miză: teme şi obsesii ale romancierului român contemporan, 2003. Premiul Uniunii Scriitorilor (1978, 1985).

Au scris despre cărţile sale: Dana Dumitriu, LaurenţiuUlici, Mircea Iorgulescu, Dan Culcer, Cornel Moraru, Valeriu Cristea, Ioan Holban, Alex Ştefănescu, Eugen Simion, Lucian Raicu, Ion Vlad, Tania Radu, Ştefan Borbély, Caius Dobrescu, Dan C. Mihăilescu, Irina Petraş, I. Negoiţescu, Ion Simuţ, Gheorghe Perian, Gabriel Dimisianu, Dumitru Micu, Bianca Burţa-Cernat ş.a.

Nume de referinţă în proza psihologizantă a „promoţiei ’70”, S[in] intră în atenţia criticii chiar de la prima carte. Proza din Aşteptând în linişte e „comprimată, învăluitoare şi febrilă, realistă fără adjective, dramatică fără scrâşnete inutile, subtilă pentru că e simbolică dincolo de aparenţa aridă a cotidianului” (Dan Culcer). Povestirile impun prin seriozitatea scriiturii şi înverşunarea introspectivă, mai puţin prin anvergură şi efecte spectaculoase.[…] Morocănos, sucind şi răsucind fără încetare frustrări şi nostalgii ţepoase, omul la S[in] este în chip constant convins că „dincolo de adevărul faptelor există şi un alt adevăr, şi acesta îmi scapă. Poate e doar un adevăr psihologic, dar şi pe acesta îl ştiu, deci nici el nu ajunge ca să-mi explic…”. Din acest unghi trebuie citite cele trei cărţi principale ale scriitorului, romanele Bate şi ţi se va deschide (1978; Premiul Uniunii Scriitorilor), Ierarhii (1981) şi Schimbarea la faţă (1985; Premiul Uniunii Scriitorilor), aproape o trilogie a înfrângerii, interpretabile inclusiv din perspectiva subversivă a umilirii individuale în ramele totalitarismului. (Tania Radu în DGLR)

Marea miză este profesiunea de credinţă a unui prozator de şcoală veche, imun la cîntecele de sirenă ale doctrinarilor postmodernismului autohton. Într-o epocă în care cuvintele de ordine sînt „relativizarea“, „contingenţa“, „ironia“, Mihai Sin rămîne pe redutele unei concepţii despre literatură taxabile (de către unii…) ca desuete, dacă nu chiar reacţionare. În contra curentului, Mihai Sin defineşte literatura ca valoare „tare“, ca expresie a general-umanului şi revelator al devenirii istorice, îngăduindu-şi luxul de a insista cu obstinaţie asupra echivalenţei dintre ceea ce numim (încă!) literatură mare şi literatura cu mize/teme „mari“. Că în absenţa unei problematici de substanţă (ce vizează, în toată complexitatea ei, „condiţia umană“) romanul se vădeşte un produs minor, perisabil, asta este, sau ar trebui să fie, o evidenţă. Că experimentul romanesc îşi are rolul său, fără îndoială important, dar în acelaşi timp limitat, este, iarăşi, o afirmaţie de bun simţ. Aşijderea, că excesul de experiment şi de artificiu au dus într-o fundătură (lipsa de audienţă fiind numai unul dintre efectele crizei), că specia romanului presupune – vrem, nu vrem –, dincolo de orice subtilităţi „tehnice“, investigarea (în variate formule) a multiplelor paliere ale umanului. (Bianca Burţa-Cernat în Observator Cultural 430/2008)

Anunțuri
Posted in: In Memoriam