Chipul lui Octavian Paler în „oglinzile” Monicăi Lovinescu

Posted on mai 15, 2014

13



OCTAVIAN PALER

Reflectat în jurnalele Monicăi Lovinescu

Schiţa intervenţiei la „Zilele comemorative Octavian Paler” – Făgăraş, 30-31 mai 2013

octavian paler

            În absenţa unei experienţe personale legate direct de viaţa şi activitatea celui comemorat (cu excepţia unor „puncte de trecere” comune, dar în momente diferite, succedîndu-se la mare distanţă în timp), care să îmi permită o eventuală evocare memorialistică, mi-a rămas de ales între două perspective:

–        una estetică (literară),

–        una etică (biografică).

           Dar, experienţa livrescă din ultimul an mi-a pus la dispoziţie şi o abordare est-etică, în înţelesul dat acestui concept de Monica Lovinescu. O diagonală, cum ar fi spus tot ea. Ori o ipote(nu)ză, cum mi-am numit eu o serie nouă de încercări publicistice:

–           apelul la „neobiografism” – termen şi procedură de investigaţie hermeneutică (re)lansat de Dan C. Mihăilescu (în frumosul său eseu I.L. Caragiale şi caligrafia plăcerii).

            În absenţa unui jurnal autentic sau/şi al unui corpus epistolar ale lui Octavian Paler, voi face apel la „urmele” (şi în sensul dat termenului de Jacques Derrida – les traces) lăsate de Octavian Paler în jurnalele Monicăi Lovinescu.

            Mai întîi: organizarea/clasificarea acestora:

– indirecte („unde scurte”, 1 + 5, adică: vol. I, intitulat chiar aşa, Unde scurte. Jurnal indirect, Editura Limite, Paris, 1978; vol. II: Seismograme. Unde scurte, 1993; vol. III: Posteritatea contemporană. Unde scurte, 1994; Est-etice. Unde scurte, 1994; vol. V: Pragul. Unde scurte, 1995 şi vol. VI: Insula Şerpilor. Unde scurte, 1996 – ultimele cinci apărute, aşadar, după 1990, la Editura Humanitas.)   – directe (2 + 3, adică La apa Vavilonului, 2 volume, în 1999 şi 2002 şi Jurnal, 3 volume, apărute între 2002 şi 2004, de asemenea la Humanitas).

 Am restrîns „aplicaţia” mea doar la jurnalele „indirecte” („post-microfon”) – creditîndu-le cu un coeficient de „obiectivitate” sporit avînd în vedere că acestea, prin chiar natura genezei lor, reprezintă texte-documente supuse şi unei exigenţe profesionale exterioare subiectivităţii specifice doar unei conştiinţe care se „obiectivează” în izolare.

 O primă evaluare – statistică:

– în primele două volume Octavian Paler lipseşte din „indicele de nume”

– în vol. III: o singură dată, dar consistent, pp.316-320;

– în vol. IV: patru referinţe, dintre care două consistente, pp.75-78 şi pp. 245-248;

– în vol. V: unsprezece referinţe, dintre care una consistentă, pp.38-44;

– în vol. VI: optsprezece referinţe.

      Total: treizeci şi patru de referinţe, din care patru le putem considera texte critice autonome, evaluări extinse ale unor opere literare recent apărute la data redactării.

       În cele trei volume de Jurnal sunt consemnate, în total optzeci şi opt de referinţe. Pe cele din La apa Vavilonului nu le-am mai inventariat, aceste volume fiind, în fapt, literatură memorialistică, dedusă (ca să folosesc expresia barbiană) din jurnale.

       Ce semnificaţie ar putea avea această statistică?

       Chiar dacă am socoti-o doar un indicator de notorietate (ceea ce nu este propriuzis), nu şi unul de valoare (ceea ce, totuşi, este, avînd în vedere că „măsoară” frecvenţa şi intensitatea reflectării sale în una dintre cele mai fidele, nedeformante oglinzi critice ale literaturii române din epocă), este suficient, cred, să dăm pentru comparaţie prezenţa în jurnalele pe care am aplicat exerciţiul a altui scriitor (romancier-moralis, publicist, ce părea plasat – ca tematică şi atitudine – oarecum în vecinătate): Augustin Buzura, care însumează doar două zeci şi şase de menţionări! Mai mult reflexii decît reflectări

           Să nu uit să subliniez că pînă şi absenţa lui Octavian Paler din referinţele primelor două volume e semnificativă!

           Orice „vizitator” al acestei „galerii” imaginare poate constata că sunt adunate suficiente elemente, de natură estetică şi etică, pentru o biografie intelectuală de o bogăţie cromatică surprinzătoare, nu doar în alb şi negru, eventual gri.

 Din Unde scurte III. Posteritatea contemporană:

 25 iunie 1982

           Începutul:

„Ploaia de referinţe cu care a fost primit romanul lui Octavian Paler Viaţa pe un peron era probabil inevitabilă. Într-adevăr, Viaţa pe un peron, – romanul unui moralist – îşi hrăneşte substanţa dintr-o problematică modernă sau, mai precis, dintr-o obsesie modernă: omul în faţa unei istorii pe dos. Era deci natural ca nici una din experienţele intelectuale şi estetice născute din această obsesie să nu-i fie străine. Astfel încît, începînd cu Camus (din Ciuma mai mult decît din Străinul) şi terminînd cu Rinocerii ionescieni, asemănările, izvoarele, corespondenţele se impun de la sine.”

          Finalul:

„Adevărata parabolă a romanului lui Octavian Paler este ideatică, iar finalul deschis nu cheamă răspunsuri, nici concluzii, ci numai responsabilităţi.”

           Iată, deci cum „intră” Octavian Paler în „istoria morală” a literaturii române scrisă de Monica Lovinescu: cu toate atributele esenţiale ale personalităţii şi scrisului său. Referinţele livreşti, culturale şi orizontul est-etic, cu valorile lui cardinale sunt numite fără ezitare.

           Oarecum explicabil şi printr-o posibilă „lectură empatică”, făcută de Monica Lovinescu, cea care, trăise o experienţă asemănătoare, încă în 1955, la Paris, atunci cînd predînd Editurii Denoel manuscrisul romanului său (scris direct în limba franceză) Mots a mot (apărut în traducere românească, cu titlul Cuvântul din cuvinte, abia în 2007, la Humanitas) – o parabolă a lumii totalitare, „probabil primul roman politic esopic scris în literatura română modernă”, crede Ioana Pârvulescu, prefaţatoarea ediţiei româneşti – este refuzată, reproşîndu-i-se în faţă excesul de „modernism”, fiind în fapt victima spiritului stîngist, filo-moscovit al majorităţii intelighenţiei franceze a timpului.

 Din Unde scurte IV. Est-etice:

 30 septembrie 1983

„Nu e deci de mirare că recenta carte a lui Octavian Paler, Polemici cordiale, este străbătută, ca de un fir roşu, de răsturnarea termenilor, pînă mai ieri admişi în viaţa literară românească: etica îşi ia, într-un fel, revanşa asupra esteticului, fără, bineînţeles, a-l anula. Un scriitor trebuie, în primul rînd, să-şi merite cărţile, restul nu mai poate fi literatură. Opera nu-l mai poate reprezenta la Judecata de Apoi, deoarece nu există pentru scriitor – ne spune autorul – decît Judecata de Acum. Nu e deci de mirare dacă, pentru Octavian Paler, turnul de fildeş este abandonat, ultimul său locatar fiind Pilat din Pont, cel care, acum îşi spală mîinile înainte de a afla despre ce este vorba. Dar n-am ştiut nu mai poate fi o scuză.”

           După experienţele devastatoare ale nazismului şi captiv în „orizontul roşu” al comunismului, Ocatvian Paler pare a spune: intelectualul nu poate fi inocent, sau, mai drastic, inocenţa intelectualului aflat în centrul infernului, este vinovată.

 27 decembrie 1985

„Trebuie insistat asupra recrudescenţei staliniste dezvăluite de demascarea lui Octavian Paler, deoarece, în comparaţie cu alte şedinţe asemănătoare, există o circumstanţă agravantă. Nu mai e vorba de vreun manuscris trimis clandestin în străinătate – va în cazul Goma – ci de un roman apărut în ţară şi trecut prin toate etapele cenzurii – şi am văzut cît de numeroase sunt. Iar autorul nu e un disident, ci un fost membru supleant al Comitetului central şi un fost redacto-şef al ziarului România liberă, care n-are altă vină decît de a scrie eseuri morale pe linia lui Camus şi de a ridica vocea la atît de rarele şedinţe ale Consiliului Uniunii…”

           Despre ce era vorba?

„…de la campania dusă în Luceafărul şi Săptămîna, inexplicabil de tardiv şi ca la semnal, împotriva romanului lui Octavian Paler Un om norocos, s-a trecut la o şedinţă de „demascare”, în cel mai pur stil stalinist, avînd drept cadru întreprinderea Mecanică de Utilaj Chimic din Bucureşti, drept protagonişti cititori „indignaţi”, de la strungar la bibliotecar, şi drept scop intimidarea nu numai a autorului care – ni se spune cu regret – a refuzat să vină la şedinţă pentru a-şi face autocritica aşteptată. Relatarea acestui „proces”, termen spre care ne duce cu gîndul însuşi cuvîntul „instanţă” pus între ghilimele în titlu, a fost găzduită (fapt nou) de revista preşedintelui Uniunii, Contemporanul lui D.R. Popescu: Creaţia literară în faţa „instanţei” cititorilor”.

                Regimul îi orchestra, în coruri care scandau, totuşi, pe o singură voce, romancierului-moralist, „polemistului cordial”, „replici” care numai cordiale nu puteau fi numite.

             „Cazul” Dorin Tudoran abia se „încheiase” prin plecarea în exil, în Statele Unite ale Americii a poetului „neadaptat la realitate”.

 Din Unde scurte V. Pragul

 29 aprilie 1988

„Tocmai pentru a putea insista asupra impresiei de autenticitate pe care mi-a dat-o Viaţa ca o coridă a lui Octavian Paler, trebuie să mărturisesc dintru început neîncrederea mea faţă de autobiografiile sigure de ele, ce reconstituie, fără greş, un destin dintr-o serie de date orînduite de o memorie infailibilă, liniar şi progresiv. Totul curgînd inevitabil spre o certitudine finală. Or, la octavian Paler, procesul – aşa cum singur o mărturiseşte – e invers, de la certitudinile iniţiale (e un copil al rostului din moment ce e un copil al satului) spre îndoiala dăruită de cultură şi impusă de o istorie care, în secolul nostru, ne-a învăţat pînă le ce punct certitudinile pot deveni aberante, născînd, ca altădată somnul raţiunii, monştri.”

              Fără îndoială, „certocraţii” au reprezentat totdeauna baza de recrutare a regimurilor bazate pe tiranie. Căci, acolo unde îndoiala lipseşte, gîndirea critică dispare, lăsînd spaţiul liber apologiei (şi utopiilor).

„Dacă Octavian Paler se poate defini azi ca un om de răspîntie, faptul pare a se datora mai mult acestei pregătiri iniţiale – şi, într-un fel, iniţiatice – pentru întînirea-ciocnire dintre rost, dintre tot ceea ce presupunea viaţa la ţară în materie de civilitate ascunsă, discreţie, capacitate de a îndura, şi întrebările născute din cultură înainte de a fi agravate de experienţele istorice. Deoarece cultura – aşa cum scrie autorul – extinde călcîiul lui Ahile pe tot corpul, făcîndu-te vulnerabil. Or, vulnerabilitatea este prima treaptă a conştiinţei şi – probabil – condiţia ei dintîi.”

               Întrezărim în aceste cuvinte ale lui Octavian Paler, puse în „ramă” de Monica Lovinescu o aluzie la definiţia pascaliană a omului.

 26 mai 1989

– referitor la cei şapte semnatari ai scrisorii de solidaritate cu Mircea Dinescu, adresată preşedintelui USR, DR Popescu (Geo Bogza, Ştefan Augustin Doinaş, Dan Hăulică, Andrei Pleşu, Alexandru Paleologu, Octavian Paler, Mihai Şora), şi consemnînd Apelul Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului în România, pentru sprijinirea poeţilor Dan Deşliu şi Mircea Dinescu (toţi neavînd „altă vină decît aceea de a fi apărat demnitatea cuvîntului”):

„Nimeni dintre cei care sunt la curent cu toate protestele, sistemaatice şi vehemente, ale lui Eugen Ionescu nu poate fi mirat de a-l afla în fruntea listei de semnături. În schimb, oricine a urmărit cariera în franţa a lui Cioran, care n-a semnat niciodată, dar absolut niciodată, nici un apel, nici un protest, nu s-a alăturat nici unui grup sau unei manifestaţii de breaslă, va înregistra ca pe un adevărat eveniment semnătura lui pe acest text.”

             Este importantă această subliniere a Monicăi Lovinescu: se „întîlneau” într-o atitudine solidară, angajată doi mari moralişti: unul, „ascet” al neimplicării, al neasumării responsabilităţii şi (referindu-ne doar la Octavian Paler acum şi aici) altul, un „atlet” al implicării responsabil asumate.

 Din Unde scurte VI. Insula Şerpilor

– în Cuvînt înainte , încercînd să salveze ce se mai putea salva din anii nouăzeci, ani ai decepţiei, M.L. „înregistrează” totuşi şi cîteva surprize faste. Între acestea, „Octavian Paler ocupînd un loc remarcant de moralist în gazetărie.”

 8 februarie 1990

„În România literară (nr.2), Nicolae Manolescu, sub titlul Intrarea în normalitate, scria, pledînd pentru o structură a revistei strict axată pe literatură…”

„Iar Octavian Paler îi răspundea cu o întrebare: Care normalitate?”

Desigur, Nicolae Manolescu are tot dreptul să creadă că normalitatea înseamnă întoarcere pur şi simplu la obiectivele pur literare, degajate de paginile moarte care le asfixiau. Dar să-mi fie permis şi mie să spun că nu doar de normalizare e nevoie acum, ci de normal şi că, în ceea ce mă priveşte, am obosit urmîrind raţionamente prin care, de mulţi ani, e scuzată, ba chiar lăudată ceea ce mie mi se pare, să fiu iertat, o prea mare detaşare, ca să nu zic mai rău: idealismul meu sau defectele mele mă împiedică, de fapt, să înţeleg cum se poate dezinfecta cultura de istorie, cum se poate retrage într-o oază, într-o seră, într-o gaură de şarpe sau, fiindcă e la modă, într-un buncăr, fără să se frustreze singură…”

           S-a dovedit, din păcate, că nu se poate… Idee pe care a încercat s-o susţină şi Dorin Tudoran, într-un dialog care s-a desfăşurat relativ recent, tot cu Nicolae Manolescu, pe scena Ateneului Român.

 22 februarie 1990

„Ieri izolat, după procesul public făcut romanului său Un om norocos şi după semnarea Scrisorii celor şapte, Octavian Paler a devenit una din vocile cele mai ascultate ale plăpîndei noastre democraţii. Cu el şi cu Virgil Ierunca, am discutat (la microfonul Europei libere, în emisiunea Monicăi Lovinescu, Teze şi antiteze la Paris, n.m.) despre problemele etice ce se pun în clipa de faţă scriitorimii române.”

 26 octombrie 1990

Cu prilejul Rencontres des Ecritures Croisees, desfăşurate la Aix-en-Provence, avînd pe scriitorii din România ca invitaţi de onoare:

„Pesimismului integral al lui Mircea Iorgulescu (puterea ceauşistă s-a slujit de o literatură tolerată ca de un alibi, iar revoluţia n-a devenit, pentru scriitori, una a conştiinţei) i-au răspuns, întărindu-l, dar şi arătînd că, la scriitori, revoluţia tocmai în zona conştiinţei s-a produs, formulele emise de Octavian Paler ca tot atîtea sentinţe. Hotărît lucru, a spus el în substanţă, Don Quijote nu poate fi român. Îndemnîndu-se pe sine, ca şi pe colegii săi, nu la complezenţă, ci la un proces fără de care, oricînd, tirania poate tiraniza cu ajutorul tiranizanţilor, Octavian paler a insistat asupra faptului că, în unele circumstanţe, victimele pot deveni complici. Chiar dacă a negat Occidentului orice drept de a judeca (acest Occident ce a acceptat legenda independenţei lui Ceauşescu), Octavian Paler i-a îndemnat pe români să devină propriii lor judecători. A ne înţelege defectele reprezintă singura noastră şansă, a adăugat el. A constata, de pildă, că – pentru noi – misterul vieţii a părut mereu superior misterului libertăţii. Or, simpla dorinţă, simplul efort de a supravieţui nu poate constitui un răspuns adus terorii.”

           Cu atît mai puţin o manifestare eroică în istorie, l-ar fi putut completa Cioran.

           A fost Octavian Paler un erou?

           Cred că el ar fi primul care ar nega o asemenea apreciere. A încercat să fie un om normal într-o lume anormală.

             A fost un jurnalist şi romancier moralist, care a exercitat o perioadă, cu talent şi forţă, o pedagogie naţională a renaşterii, definindu-i principiile şi valorile.

*

            Am mai scris şi vorbit despre nevoia urgentă a unei noi geografii morale a României. O geografie în care formele de relief să fie reprezentate de punctele de maximă încordare morală a fiinţei naţionale, traseele să marcheze pelerinajul memoriei pe drumurile martirice, centrele (reşedinţele) zonale să fie locuri de reculegere, memoriale ale victimelor tuturor crimelor săvîrşite împotriva demnităţii, libertăţii şi identităţii româneşti.

           Frecventarea cu o anumită regularitate a spaţiului memoriei simbolizat de istoria Făgăraşului şi participarea la comemorarea de azi mă întăresc în a repeta că harta suferinţelor îndurate de români sub teroarea bolşevică, în întruchiparea ei originală ori numai clonată, este mult mai cuprinzătoare decît actualele frontiere politice, administrative ale statului român.

           Holocaustul axiologic comis de comunism, pe lîngă cel uman care nu poate fi pus la îndoială, este, asemenea unei catastrofe nucleare: nu ţine cont de frontiere şi produce victime în continuare, la mulţi ani după ce s-a comis. O lume de mutanţi e pe cale să se nască, dacă nu cumva s-a şi născut deja. De această lume era îngrozit Octavian Paler.

           Cum, din păcate, pare tot mai limpede că cele două teritorii – unu, al memoriei, în expresia ei morală, juridică şi istorică deplină şi, al doilea, al real politik-ului, în expresia eufemistică, mankurtizată, a corectitudinii politice – nu se vor putea suprapune integral, cel puţin nu într-un viitor predictibil raţional, consider că marcarea oricărui perimetru, cît de mic, cu semnele aducerii aminte pe harta morală a României este bine venită, esenţială, chiar salutară pentru conştiinţa naţională. Pentru că aceasta, odată cuprinsă de amnezie, se stinge.

        Fără memorie nu există adevăr,  fără adevăr nu există libertate şi fără libertate nu se poate clădi o morală.

       Căci nu poţi vorbi sclavului despre etică!

       (aprilie-mai 2013, Cluj)

 

Posted in: In Memoriam