Vechime şi/sau atestatre documentară: 815 ani de la prima atestare documentară a Maramureşului (1199) (?)

Posted on iunie 19, 2014

3



Este, în genere, acceptat de istorici că vechimea unui loc (ori a unei aşezări, ţări ori populaţii) nu se măsoară cu necesitate de la prima lui atestare documentară. Aşa par a sta lucrurile şi atunci cînd vorbim despre vechimea-vîrsta Maramureşului istoric. Unii istorici, precum Dr. Alexandru Filipaşcu, situaează începuturile documentabile ale vechii „ţări”,  încă din secolul al XI-lea, cînd apare în documentele cancelariei regatului Ungariei sub numele generic Marmaţia.

Recent, pe blogul său, jurnalistul Teofil Ivanciuc, crede a găsi, într-un document comunicat de Academia Română ( în Documente privind istoria României. C. Transilvania. Veacul XI-XIII. Vol. 1 : 1075-1250, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1951, pag. 16-17). data exactă a „naşterii” Maramureşului (cel puţin în acte).
3053640_orig(Diploma din anul 1199 referitoare la Maramureş (pasajul respectiv este subliniat, la mijlocul textului)

   ” Anul acesta se împlinesc 815 ani de la prima atestare documentară cunoscută a Maramureşului, fapt care nu a fost până în prezent consemnat ori sărbătorit de vreuna dintre instituţiile administrative, culturale sau muzeistice din judeţ.
Atestarea respectivă a fost cuprinsă într-o diplomă donatară emisă de regele Ungariei, Emeric, care i-a oferit comitelui Laurenţiu posesiunea Bakha din comitatul Sopron, în semn de recunoştinţă pentru mai multe slujbe credincioase efectuate de acesta, doar serviciul legat de Maramureş fiind detaliat explicit:

    „…atunci când ne-am dus la vânătoare în Maramureş şi în timpul vânătorii, calul nostru alergând cu iuţeală, a căzut cu noi şi s-a întâmplat ca piciorul nostru să rămână în scară, comitele Laurenţiu venind pe neaşteptate ne-a scăpat pe noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, de o moarte atât de ruşinoasă şi amară şi a fost rănit atât de rău de acel cal, încât în cele din urmă a suferit pierderea unei mâini” (din Documente privind istoria României. C. Transilvania. Veacul XI-XIII. Vol. 1 : 1075-1250, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1951, pag. 16-17).
    Textul latin (datat în „anno Dominice incarnationi MC nonagesimo nono”, adică „anul 1199 de la Încarnarea Domnului”, fără a fi specificată luna sau ziua) este următorul: „quod cum in Maramorisio tempore venationis venatum iuissemus, noster ecus velociter cursitans, subtus nos cecidisset, ipse Laurentius Comes solus superueniens a morte tali turpissima et amarissima, inuocato Dei auxilio, nos liberauit, et per ecum eundem tam male fuit vulneratus, quod in fine amissionem manus alterius est perpessus” (din Fejér Georgius – Codex diplomaticus Hungariae ecclesiasticus ac civilis, tom II, Budae, 1829, pag. 546-548).
    Acesta a fost momentul când Maramureşul a intrat oficial atât în sfera de influenţă a Ungariei (de care a aparţinut până în anul 1918), cât şi în istoria scrisă.”
    ©Teofil Ivanciuc, iunie 2014 (preluare de pe http://teofil-ivanciuc.weebly.com/home/815-ani-de-la-prima-atestare-documentara-a-maramuresului-1199.)

*

Discuţia – şi disputa – par să semene cu cea iscată în jurul datării clebrului Codice de la Ieud. S-ar putea ca cele două probleme să aibă, în cele din urmă, o singură soluţie. Dar, pentru a se ajunge la ea ar trebui renunţat la nişte „certitudini” canonizate. Ceea ce, nu-i aşa, nu e tocmai simplu. (V.G.)

Publicitate
Posted in: Ipote(nu)ze