A. I. Brumaru despre Imre Toth. In Memoriam

Posted on Iulie 7, 2014

8



                                       SPIRITUL  ŞI  REALUL

i toth

        S-a stins nu de mult la Paris, nonagenar, matematicianul și filosoful Imre Toth. În deceniul 7 al secolului trecut, nimic mai mult decât aceste spuse nu puteau, cum eram convinși (și eram atunci câțiva tineri alumni), să nu tăgăduiască iluzia marxistă, scornirea aceea rea, speriind gândul, a materialismului dialectic și istoric. Le rostea Toth în cartea sa, Ahile. Paradoxele eleate în fenomenologia spiritului, o apariție miraculoasă pentru acei ani: ,,Când botanistul face botanică, când astronomul face astronomie, zoologul – zoologie, atunci însăși natura este cea care se trezește la propria ei conştiinţă şi se ştie ca floare, ca moleculă, ca stea sau ca animal. În procesul cunoașterii, în actul în care natura ia act de sine însăși, ea se dedublează în obiect și gând, în obiect-în-sine și în obiect-gândit, în existență-în-sine și existență-știută (Bewusst-sein), dăruindu-se sie însăși, încă o dată într-o stare gândită. Gândirea odată apărută, spiritul odată prezent știe să facă însă și altceva decât să re-producă realitatea exterioară, s-o dubleze, să-i ofere propria sa imagine, să spună adevărul; și anume, spiritul știe să gândească și în mod autonom, să producă în mod independent și liber originalul fără ca să fie neapărat obligat să reproducă, să se dubleze, să imite; el știe să și imagineze fără să fie imaginea altuia, el știe să inventeze, nu numai să descopere; el știe să și mintă, nu numai să fie fidel; știe să spună falsul și nu numai adevărul; el poate concepe, fără să fi perceput înainte: facultăți poate jenante pentru botanist, astronom, geograf sau zoolog, pe care sfinxul, himera, ciclopul și centaurul îl împiedică în stabilirea inventarului precis al grădinii zoologice. Existența exterioară este unică și indivizibilă, dar și săracă și plafonată în comparație cu gândirea. Realitatea nu știe decât să existe.(2) Gândirea poate însă tot atât de bine să afirme și să reproducă realitatea: dar ceea ce este mai important, ea este dotată cu extraordinara capacitate de a nega existența și de a produce non-existența. Gândirea poate să se afirme și să se nege. Spiritul este polarizat și dublu; în el există într-o prezență efectivă deopotrivă existența și non-existența,,. Învățam așadar atunci – în ciuda îndoctrinărilor funeste – că existența materială, cum se zicea, nu precede în chip obligatoriu conștiința, spiritul, dimpotrivă, producând realitate din el însusși, multe dintre cele ce există sub soare sunt plusvalori noetice. Învățam totdeodată și că Filosofia nu este numaidecât o știință, ci tocmai spiritul ce se rostește pe sine însuși, dând seama despre niște existențe miraculoase, cum ar fi, de exemplu, pasărea, care, neștiindu-se decât reptilă, urcându-se în văzduh spre a-și verifica statutul (de reptilă), constată că ea însăși (spiritul acela reptil) e deja pterodactilul: zburătoarea visată, sau născocită. Zăream astfel, în ceața prelegerilor ignare, proteguite bine politic și administrativ, un mod de a gândi altfel – și cei mai îndrăzneți porniseră să o și facă. Îmi amintesc, în această ordine, de o pagină din revista Contemporanul, în care, pe această temă (Filosofia, o ştiință ?), semnau Ileana Mărculescu, Eugen Iacob (unde oare să mai fie, pe ce meridian se vor fi așezat după evadare ?), Gabriel Liiceanu. (,,Filosofia – scria acesta din urmă – nu face decât să conserve existența ca existență dedublată /obiect-subiect/, să păstreze adică lumea cu conștiința ei cu tot. Ea înregistrează starea de trezie a naturii care a ajuns să pronunțe eu și care oricum s-ar răsuci, nu poate scăpa de calitatea ei de a fi reflexivă, de subiectul suprapus obiectului, de observatorul suprapus lumii,,).

Cum de s-a ivit în acele neguri de scoborâre asiată, între atâția blestemați și proști, I.Toth, cine era el (1), să nu ne fi și întrebat atunci, cu emoție, și de cutezanța lui de a fi scris, el, această trainică și ispititoare carte, Ahile, o chelenomahie, cum o va numi deja filosoful într-o dedicație ? I.Toth era geometru (chiar în sensul platonician al termenului), matematician-filosof, cine dintre materialiștii-politruci în scaun și ucenicii lor în cele rele să se fi uitat, neputincioși, peste filele unei cărți în care se vorbea de ,,limitele metodei exhauției,, , de ,,spațiul de scufundare n-dimensional,, , de ,,existența anterioară și ulterioară a limitei,,? Cine dintre acei malefactori să fi înțeles că din tocitele lor lozinci – și acelea învățate în grabă la Moscova ori Leningrad, de la câte un A.V.Vostrikov – se va alege praful și pulberea sub aceste gânduri ce ne vorbeau despre ,,convergența falsului către adevăr,, , despre ,,conștiința de sine ca relație de autocontenență,, , sau despre ,,paradoxul în construirea conceptului de număr,,? Ahile, tratatul lui I.Toth, ca și toată lucrarea profesorului, au fost salvatoare pentru o seamă dintre mințile mai iscoditoare, sau numai lucide ori dubitative, din anii 60-70. Fusese, firește – poate totuși printre altele încă ?-, doar un început, însă un început tare. Gândirea românească a prins deodată să renască, se limpezea; o șoaptă ni se adresase binevoitor urechii lăuntrice și ea istorisea că dihania comunistă se duce totuși, ne va fi fost prin urmare ursit să scăpăm cândva de aceea ?

I.Toth era un bărbat ales și delicat, de o distincție ce te izbea de departe. Auzisem că se așeza la masa de lucru, ca Goethe și Machiavelli, numai în straie dichisite, fapt pe care l-am verificat apoi eu însumi (era încins la gât cu papion) atunci câmd l-am vizitat acasă, pe o stradă bucureșteană ce pornea din Piața Confederației (nutream în secret și speranța că o să văd și o să pipăi De Docta ignorantia de Nicolaus Cusanus, deoarece aflasem că o are).

În 1969, I.Toth părăsește România pentru a preda la Institut fur Geschichte der Naturwissenschaften J.W.Goethe-Universitat, din Fankfurt am Main. Nu a mai revenit niciodată. Am purtat o destul de îndelungată corespondență cu Domnia sa, o legătură epistolară ce s-a întrerupt brutal (mi s-a cerut chiar să dau o declarație unei instituții cu nume de scârbă și rușine). Înainte de plecare, profesorul (relația o voi întreține și prin soția sa din București, Doamna Ioana Toth) mi-a oferit, spre a publica în revista brașoveană Astra, un eseu (3) pe care tocmai îl redactase. L-am tipărit, însă croșetat, nu în întregime.

toth ahile

       Ahile.Paradoxele eleate în fenomenologia spiritului a fost, în 1969, prima scriere de proporții, o operă fundamentală, ce a abhorat filosofia oficială din România comunistă. Stătea aparent sub hegelianism și aceasta, sub ochii împăienjeniți de-acum ai aparatului de propagandă, îi va fi dat, ca să zic așa, viză de trecere. Nu era însă nicidecum vorba, în paginile cărții, de un Hegel marxizat (cum poate nădăjduia neștiința aparatcikului). Ci tocmai de acela cu prestigiile lui întregi: plăsmuirea cunoscută, cu repunerea dialecticii hegeliene în, așa-zicând, poziția ei ,,justă,, , era cu desăvârșire ignorată de I.Toth. Filosofia, era încredințat gânditorul nostru, trebuia să reînceapă să lucreze ferită de ignominiile puterii – singură, într-o deplină autocontenență. La români aceasta a fost deja o urgență.

G.W.Fr.Hegel spunea că tot ceea ce gândim este în cuvânt: lume intelectuală, purificată, fără adică de eputiul existențial cu inanitatea și căderea în deșertăciune. Cuvântul e, în chip imediat, o formă externă, dar este, în același timp, lucrare a spiritului; este un semn și, prin aceasta, e o formă lăuntrică; în sfera reprezentării are realitatea sa aparte, solidară. Spre deosebire de Leibniz, s-a spus, Hegel consideră că limbajul alfabetic e superior celui hieroglific ce desemnează reprezentările prin figuri spațiale. Scrierea alfabetică exprimă sunete ce sunt deja ele însele semne, această limbă fiind deci o limbă de semne ale semnelor.

Este în cuvânt ceea ce gândim, zice Hegel, ce gândim nu e defel în imagini. Nu e în natură. Ca și, iată, în meditația, în specularul Anticului: geometria nu este o știință a naturii, este știința spiritului. Este în cuvânt – dar e, mai precis, în concept, de exemplu, în matematici, este în libertatea acestora, în libertatea la lucrare neîncetată a spiritului. I.Toth ne încredințează astfel de drepturile de a dota cu existență ale creației spirituale (sunt și în lumea cunoștinței probleme juridice, avem aci și o teodicee a cunoașterii metematice etc.), drepturi, mai departe, de a garanta adevărul obiectului și conceptului în însăși plăsmuirea lor. Esența spiritului constă în libertatea sa – afirmă I.Toth împrumutând de la Hegel prestigioasa formulă. Propoziția era amenințătoare, desigur, pentru inepția bolșevică (încă în 1969 instituționalizată strâns în Est), primejduind ideologia dregătoriilor la Putere. Filosofia, acum cu I.Toth, și-a asumat riscul. Gânditorul nostru a pus înainte, în acest demers, matematicile, pentru că aici infecția cu paradigma luptei de clasă era fatalmente barată, noeticul e imun la microbul propagandistic. În matematici, deja cei care operează în interiorul lor le simt adesea temeiurile tainice, o putere misterioasă și inefabilă asemănătoare numai sacrului, divinității. Fiind înzestrați cu darul creației – mărturisește Dedekind, reluat de I.Toth – matematicienii aparțin unei rase divine, cum să-ți explici altfel noile concepte plăsmuite aci de spirit, de pildă numerele iraționale, cum să le motivezi altminteri existența ? I.Toth își ia deci aceasă minimă precauție: va vorbi cu matematica de sarcina filosofiei, adică de vocația genuină și de dreptul spiritului de a dota lumea cu ființări patente, cu existență nouă; de libertatea spiritului de a face oricând și neîntrerupt acest lucru. Până aici, s-ar părea însă că gânditorul și-a propus doar atât: să demonstreze că tocmai prin, în, și datorită matematicilor, spiritul se deșteaptă la conștiința libertății sale. Va face totuși și ceva mai mult. Subliniază în consecință, cu o erudiție și dianoeză deductivă peste închipuirea comună, că înaintea existenței materiale este spiritul, iar existența, realitățile nu sunt decât plăsmuirea, invenția spiritului, a cunoaște natura nefiind altceva decât o trezire a naturii, o deșteptare ce secretă în natură spiritul însuși.

G.W.Fr.Hegel, se spune, ar fi curmat spiritul absolut, odată ce acela s-a întrupat, în urma meticuloasei sale despachetări fenomenologice, în omul Hegel. Părerea nu e împărtășită de toată lumea cercetării, e simplificatoare. Deși o contestă, am impresia că nici C.Noica ( marele gânditor român a repovestit Fenomenologia spiritului a tedescului de două ori – în 1962, în revista Semne din Paris și în 1980, într-o altă redactare în țară), nu merge mai departe cu această presupunere. Fenomenologia spiritului, admite C.Noica, are drept subiect omul ce și-a trăit până la capăt povestea; nu este adică un duh al lumii: ,,este un om ca toți oamenii care a devenit om,,. Aci filosoful român e inconsecvent poate cu platonismul său structural (în virtutea căruia regula ar fi ca omul să nu gândească, dar să fie gândit, să nu vorbească, ci să fie vorbit etc.) și, totdeodată, face o concesie față de militantul goșist francez J.-P.Sartre, care, constant, îi era dezagreabil (filosofia sartreiană a subiectului, după care limbajul e opera omului, limbajul nu există decât în măsura vorbirii lui de către om etc.). Ceea ce ne istorisește însă, în temeiul ei, fenomenologia hegeliană a spiritului este altceva: anume că obiectul apare în conștiința ca atare ca fiind esențialitate pură și acesta e, atenție, și temeiul pe care, în mare parte, se articulează și ,,chelenomahia,, lui Imre Toth: Ahile.Paradoxele eleate în fenomenologia spiritului.

Sub oarecare urgență nu s-ar ivi acum, totuși, și această chestiune: cât din inventarul lumii împrejmuitoare poate fi deschis și epuizat de gândirea omului ? Cât s-o fi intrat în acest catalog, cu marile opere tocmai, în decursul celor 10.000 de generații (le-a numărat Jean Fourastie) de la inițierea orbitei lui Homo sapiens ? Sunt multe cauze tari și necunoscute ce au determinat ca acest univers să rămână în cea mai mare parte încuiat și tăcut, un inventar încă împachetat, secret. Îndoiala e încă aici, ea persistă: izbânda marilor opere ale inteligenței umane e obținută numai de puterea de expresie a acesteia, nicidecum de relevarea adevărului. De maniera în care operele se exprimă, stârnind, ispitind emoția. Se enunță aproximativ în felul următor: gloria lor nu provine din aceea că oamenii, autorii ar ști câte ceva exact depre lumea reală, acea slavă provine, dimpotrivă, din chipul în care autorii știu să amorseze emoții vii și tulburătoare, din modul în care ei provoacă viața. Ca și operele literare sunt și cele științifice, cele filosofice. Leibniz și Kant, Hegel n-ar fi exprimat decât aspecte parțiale din câmpul realului, împingîndu-le arbitrar la vârf. Succesul, notorietatea nu le-ar veni așadar de aci, ele sunt rezultatul puterii de expresie.

Altfel gândește și formulează totuși în această ordine filosoful. Dacă este și matematician, asistând ca pe ,,viu,, la geneza conceptuală, la, așa-zicând, nașterea onomaturgică, nu că i-ar dispărea întrebările dar, firește, trebuie să fim siguri că, luminând numai un aspect, el a scurtat deja inventarul de necunoscute al lumii. I-a foat destul, probabil, să descopere că spiritul liber concepe. I.Toth îl evocă pe Cantor referitor la justificarea noilor concepte imaginate și create de spirit: esența matematicii constă în libertatea ei. Aidoma matematicii, libere sunt tehnica, arta, filosofia. I.Toth scrie: ,,Cantor nu a făcut decât să exprime faptul că matematica este una dintre modalitățile majore în care se manifestă spiritul autonom și liber, alături de tehnică, artă și filosofie,,. Matematicile constituie una dintre căile majore ale spiritului, pentru că prin, în și datorită lor se deșteaptă spiritul general tocmai la conștiința libertății sale.

Universul noetic produce obiecte noetice, absolut noi, fără să reproducă sau să imite realul. Spiritul fabrică, profectează existența, avuția lumii e rezultatul unei plusvalori noetice a cărei nesfârșire e asigurată de necontenita libertate a spiritului. Când am comentat, în 1970 (în revista brașoveană Astra, v. Arta ca ontopoieză), mirabila operă a lui I.Toth, am numit ontopoieză această înzestrare infinită de către spirit a existenței patente, o înzestrare somatoidă chiar (în sfera adică a lucubrității). Demonstrația veracității acestui proces nu se bizuie doar pe o mare metaforă, ci pe istoria și filosofia matematicii, noneuclidicitatea geometriei, consideră I.Toth, a fost acceptată ca reală datorită actului de respingere a geometriei opuse. Este ca și cum (revenind la metafora cu reptilul) șarpele urcat în văzduh ca să-și confirme reptilitatea se descoperă neașteptat drept zburătoare. I.Toth zice: ,,Din fragmentele păstrate în Corpusul scrierilor aristotelice rezultă astfel cu claritate că nici măcar traiectoria istorică a genezei geometriei euclidiene nu s-a desfășurat după schema empiristă. Chiar dacă anumite propoziții euclidiene au fost enunțate în urma unor observații empirice efectuate pe figurile geometrice ce ne înconjoară, axioma fundamentală a geometriei euclidiene nu mai apare în nici un caz ca un rezultat al unui proces treptat de abstracție, ci ca rezultatul unei treceri dintr-o stare latentă și spontană într-o stare autoconștientă; îndoiala, față de existența independentă a euclidicității, a precedat certitudinea și însăși geometria euclidiană ca atare, în-sine-și-pentru-sine, a apărut odată cu refuzul categoric al geometriei opuse și tocmai datorită acestui refuz. Geometria euclidiană nu numai că a fost precedată de cea contra-euclidiană, ci din punct de vedere fenomenologic condiționată chiar de aceasta dar într-o formă respinsă. Ea este știută de pe acum dar în starea negativă a unei conștiințe nefericite. Conștiința de sine a universului existenței, ca univers euclidian, se poate realiza numai atunci când ea știe atât euclidicitatea cât și noneuclidicitatea, deci scindându-se în conștiința existenței și a adevărului, și în știința non-existenței și a falsului. Însuși actul deșteptării universului ființei euclidiene conjură spectrul neființei geometrice să apară,,.

Spiritul care se știe ca spirit, ar spune și G.W.Fr.Hegel, înaintează pe un drum al său, liber și nesfârșit, ceea ce este tocmai amintirea formelor spirituale așa cum sunt ele în sine și așa cum împlinesc organizarea imperiului lor. Câți însă ne amintim că Fenomenologia Spiritului se încheie cu aceste versuri: ,,Din cupa acestui imperiu al spiritului/spumegă infinitatea sa ?,,.

 Note:

1). Cineva m-a informat că e evreu, era din zona Sătmarului, o regiune ce-mi era, prin locul meu de naștere, apropiată. M-am simțit atunci, la această avertizare, stânjenit și cumva rușinat, mă încerca jena pe care o resimțeam ori de câte ori eram pus în fața unor astfel de atenționări/discriminări. Acestea erau însă curente în epocă, curios, mai ales în lumea cosmopolită a Bucureștilor și a marilor orașe, dar înlăuntrul meu ele răneau un sentiment ce se cristalizase în copilărie și adolescență, în Strâmtura Maramureșului, pe Valea Izei, și mai ales în Sighet, unde locuirea plurietnică fusese, veacuri întregi, în firea lucrurilor. Matematicianul și filosoful să fi fost atras în tinerețe, cum am mai aflat, de sionism – o formă de militanță, de solidarizare cu comunitatea lui; a trecut apoi și în mișcarea de stânga – o opțiune nefericită ? Maturitatea l-a îndepărtat și de himera bolșevică (inițial comuniștii promiteau o răsplată celor ce au îndurat sub național-socialism prigoana, afirmă undeva o Ferenc Zsuzsanna), nu însă și avantajul său, omul suferind tot mai adensat marginalizarea. Am înregistrat pe bandă magnetică, prin anii 80, dela Radio ,,Europa Liberă,, ,un dialog al lui I.Toth cu Emil Hurezeanu în care cele de mai sus se confirmă. Explicabile, acestea nu au determinat totuși și nu lămuresc eminența savantului și gânditorului. Biografia în cazul lui I.Toth nu invadează opera.

2). E oarecum ca realitatea aceea a lui Rudolph Eucken, relativă, limitată, inferioară, deasupra căreia gândirea produce nemărginit realitățile ei însăși, ființările ei stranii și surprinzătoare, nebănuite, neplanificate în nici un fel în cataloagele naturii.

3). E vorba de Omul prin însăși natura sa…(Definiţia omului la Aristotel). După publicarea în întregime a eseului, în Astra (1991,1992), am primit de la profesorul stabilit acum la Paris următoarea misivă, dramatică în resignarea și smerenia sa:

ai brumaru

,,Iubite Domnule Brumaru, am fost extrem de sensibil la rândurile Dumitale, care m-au ajuns, pe căi ocolite, abia astăzi. Am avut impresia subită a unei întâlniri cu mine însumi în galaxii infinit depărtate, Desigur textul, care datorită generozităţii Dumitale a văzut recent lumina zilei, se citeşte astăzi într-un context diferit. Aluziile subcutane, evidente pentru toţi acum două decenii, şi-au pierdut adresantul şi mi se pare că astăzi sună a exerciţii de erudiţie ale unui debutant sârguincios. Cu cele mai calde mulţumiri, al Dumitale…”, .

 A.I.Brumaru

_________________________________

Articol scris pentru revista românească de cultură ALTERNANŢE (München), în al cărei nr. 6 va apărea.

 

Anunțuri