Virgil Raţiu – despre o scrisoare adresată lui Nicolae Băciuţ acum 34 de ani dar care n-a ajuns niciodată la destinatar!

Posted on iulie 29, 2014

13



            VIRGIL  RAŢIU:

virgil_ratiu

Preocupări majore la sfârşitul deceniului opt, secolul XX

        Extrem de majore preocupări poţi întâlni în viaţa de zi şi noapte a deceniului opt, secolul trecut. Aş putea uza şi de pleonasmul „extraordinar de majore” preocupări. Referirile mele, în continuare, se fac la „preocupările” securităţii din România în anul 1980, însă a unui spaţiu mai restrâns, judeţul Bistriţa-Năsăud. Referirile vor părea crunte cunoscătorilor revistei „Vitralii”, revistă care apare de vreo cinci ani la Bucureşti, editată de Asociaţia Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul Român de Informaţii. Din paginile acestei reviste rezultă limpede şi enunţat „sacrificiile” pe care le-ar fi făcut ofiţerii de securitate de-a lungul a zeci de ani, începând de la 1948, pentru apărarea şi propăşirea patriei, România, pentru păstrarea intactă a graniţelor geografice ale ţării ameninţate de-a lungul timpului de guvernele comuniste invecinate, de la Moscova, Budapesta şi Sofia, modurile cum securitatea română „a luptat” pentru salvarea fiinţei naţionale. Lozincile acestea sună triumfător, dar sunt valabile în proporţie de vreo 10-20 %. În partea proporţională de 80% a „preocupărilor” ofiţerilor din această instituţie, cu ce se strofoca oare în acea perioadă? Redau mai jos un exemplu edificator despre „cu ce s-a mai ocupat securitatea română”, preocupări ale serviciului de informaţii pe care „vitraliiştii” le ocolesc, fiind considerate aspecte minore în activitatea lor de atunci. Ei bine, chiar aşa venim la realitate, putându-se demonstra foarte simplu că proporţia de preocupare a securităţii în procente de 80% la activităţi „minore” era de fapt cea mai importantă în vasta lor desfăşurare. Numai prin astfel de activităţi serviciul de securitate a reuşit să stăpânească toate pârghiile de funcţionare ale României. Concret:

În urmă cu un an şi ceva, în 2013, Alexandru Cristian Miloş a solicitat Consiliului Naţional de Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), Direcţia Arhiva Centrală, să-i trimită Dosarul de urmărire informativă despre care ştia că a fost întocmit la Bistriţa între anii 1970-1989. Numele „obiectivului”, Alexandru Cristian Miloş, numele conspirativ pe dosar, „Poetul”. Deja se poate constata că securitatea de atunci avea preocupări majore! Cumplit de majore! Ce cuprinde dosarul? O sumedenie de declaraţii şi note despre activitatea de informare a obiectivului, „Poetul”, primite de la informatori dar şi „documente” depuse de către ofiţerii din serviciul respectiv, declaraţii scrise de către cunoştinţe, prieteni, persoane din instituţiile în care Alexandru Cristian Miloş lucrase, sau cu care instituţii, într-un fel sau altul, a colaborat. A avut şi Al. C. Miloş viaţa lui particulară, cu bune şi rele, dar care musteşte de-o suită de nevinovăţii despre care se poate afirma foarte serios că nu aveau nici o legătură cu destabilizarea ţării şi nici cu preocupările duşmănoase la adresa regimului comunist şi a Partidului Comunist din România. Dar dosarul a fost întocmit cu mare grijă, dosar din care rezultă că de cuprinsul lui s-au „ocupata” o liotă de ofiţeri de securitate din Bistriţa, despre care ştim că erau foarte bine plătiţi. Regimul lui N. Ceauşescu ajunse să numească salariile, „contribuţii”, adică statul-partid plătea contribuţiile fiecărui cetăţean după priceperea şi puterea de muncă de care era capabil fiecare. Ei bine, în dosarul obiectivului securităţii, „Poetul”, a ajuns şi o scrisoare a mea, o scrisoare particulară ca oricare scrisoarea a vreunui cetăţean român. Pe faţa I a plicului este notată adresa destinatarului, scrisă de mine:

D-lui NICOLAE BĂCIUŢ / Cluj-Napoca – 3400 / red. ECHINOX / str. Universităţii 7 / jud. Cluj.

Virgil Ratiu - scrisoare Baciut

Plicul este format mare, A5, încă nu fusese timbrat la Oficiul Poştal din Bistriţa la care a fost depus. (Oricum, obişnuiam să trimit scrisorile recomandat, asta pentru că în corespondenţa mea cu Nicolae Băciuţ am acasă plicuri similare, unul, de exemplu, din 26.06.80, trimis de la Redacţia „Echinox” – expeditor pe verso apare redacţia „Echinox”, iar pe faţa plicului e notat jos, stânga: Exp. Nae.) Faptul că plicul încă nu fusese timbrat, îmi spune că a fost sustras de la Poşta din Bistriţa chiar în ziua în care a fost depus, chiar imediat după ce a fost primit de către lucrătoarea din oficiu. Vertical, în partea dreaptă a plicului este scris (şi recunosc grafia căcănarului care umbla în corespondeţa locuitorilor) de către ofiţerul care operase corespondeţa: „Scrisoarea aparţine fratelui obiectivului – Miloş Vigil”. Aici intervine prima minciună a ofiţerului de securitate, care se dovedeşte că e dublă: scrisoarea este a mea, Virgil Raţiu. Nu ştiu cum am semnat plicul pe verso, la expeditor. Numele de Miloş Virgil este al fratelui (Miloş Virgil Eugen) dar este şi al tatălui lui Alexandru Cristian Miloş. În chestiunea asta nu mai am comentariu. Tot pe faţa I a plicului e scrisă cu pix o notă de primire de către un lucrător de la securitatea din Bistriţa: „FOTOCOPIA nr 50/001959/21.05.1980”. În rândul următor, S I (I roman), ceea ce inseamnă, Serviciul I/ CPT. Cutare, (adică căpitan, şi nu dau numele pentru că mi-e jenă, individul trăieşte şi are familie). Acestea înseamnă că scrisoarea mea a fost fotocopiată (serviciul de securitate era dotat cu copiatoare „Xerox”, dar, din păcate, scrisoarea mea nu a ajuns niciodată la destinaţie), fiind sustrasă definitiv, poate chiar distrusă. Datarea de pe plic pusă de securitate îmi permite să presupun că scrisoarea am compus-o în zilele de 18-19-20 mai 1980 şi că a fost sustrasă de la Poştă chiar în ziua depunerii la Oficiul Poştal, 21 mai 1980. Securistul „muncise” cu mare responsabilitate! Completa dosare de urmărire! Răscolea în scrisorile noastre.

Epistola către Nicolae Băciuţ este scrisă pe coli ministeriale, nu are formulă de început, nici apelativ, şi e prinsă în dosarul „Obictivului” la paginile 94-99. Scrisoarea începe cu o „teorie a poeziei” (am uitat că aveam astfel de proeocupări, nici nu le recunosc), teoria este inspirată din Reiner Maria Rilke, Benedetto Croce şi, cu siguranţă, Ioan Alexandru, din textele sale despre Patrie, în care este vorba despre patria poeziei şi a lui Isus, nicidecum aşa cum îşi imaginau unii atunci că ar fi vorba de Patria Română – Transilvania, Ţara Românească şi Moldova. Rândurile continuă cu o „ceartă” a mea la adresa câtorva poezii publicate atunci de Nicolae Băciuţ în „Echinox”. Fac referire la moda „poeziei zgomotoase”, care nu era alta decât a lui Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor. Scrisoarea nu are nicio legătură cu „fratele obiectivului”, nici cu tatăl său, nici cu „obiectul” dosarului. Reproducând textul, păstrez sublinierile din scrisoare. Nu am să înţeleg niciodată pentru ce fiecare pagină a scrisorii poartă mai multe semne de perforator. Din asta pot deduce că scrisoarea a „umblat” la securitate prin tot felul de „dosare”. În „critica literară” pe care o trimit prietenului pare că doresc să mă arăt neiertător. Este evident că sufăr de „retorică” şi sunt băţos, ca oricare individ care nu stăpânea terminologia (la vremea aceea, adeseori bombastică) a criticii literare de profesie. Recitind scrisoarea, am râs cu poftă.

Scrisoare către Nicolae Băciuţ – 20 mai 1980

Virgil Ratiu - scrisoare Baciut 1

 Obârşiile poeziei se află într-un trecut îndepărtat. Poezia ia fiinţă din ritm şi-şi trage sevele din marele Unic. Marele Unic este genitorul celor doi poli – cei doi poli dau naştere puterii întunericului şi a luminii.

Când lumea se bucură de pace, când toate lucrurile stau în linişte şi toate îşi urmează în ale lor schimbări mai-marele, atunci poezia îşi cunoaşte împlinirea. Când dorinţele şi pasiunile nu se-ndreaptă pe căi greşite, atunci poezia atige desăvârşirea. Poezia desăvârşită îşi are sorgintea ce o determină. Ea provine din echilibru. Echilibrul provine din drept, dreptul provine din înţelesul lumii. De aceea poţi vorbi despre poezie numai cu un om care a aflat înţelesul lumii.

Temeiul poeziei rezidă în armonia dintre cer şi pământ, în împăcarea dintre întunecime şi lumină.

Fireşte, nici stelele aflate în decadenţă şi oamenii în pragul declinului nu duc lipsă de poezie, dar poezia lor nu este senină. De aceea: cu cât poezia devine mai zgomotoasă, cu atât mai melancolici devin oamenii, cu atât mai în primejdie se află ţara, cu atât mai jos decade principele. În felul acesta se pierde şi fiinţa însăşi a poeziei. (…) Tiranii au făcut o poezie zgomotoasă. Ei consideră frumoase expresiile forte şi interesante efectele de masă. Se străduie să descopere noi şi ciudate efecte expresive, combinaţii pe care nici un ochi nu le-a mai citit. Ei caută să întreacă şi să depăşească măsura şi scopul. Dacă poezia nu este senină (adică limpede, adică nefăcută) poporul murmură, iar viaţa este vătămată. Toate acestea se datorează faptului că se nesocoteşte esenţa poeziei şi se pune preţ numai pe efectele expresive zgomoatoase.

De aceea, poezia unui ev de bună orânduială este liniştită şi senină, iar guvernământul cumpănit. Poezia unui ev (necumpănit – şters, n.m.) neliniştit este agitată şi cumplită, iar guvernământul lui anapoda. Poezia unui stat în declin este sentimentală şi tristă, iar guvernământul său pândit de pericole.

Acestea sunt câteva cuvinte referitoare la poezie, cuvinte care au aceleaşi semnificaţii în muzică şi în arte plastice. Poţi afirma şi invers: Acestea sunt consideraţii despre muzică, ele sunt potrivite şi poeziei şi artelor plastice.

Fiind sincer îţi mărturisesc că nu mi-e uşor să-ţi scriu această scrisoare. Practic (,) în acest moment s-ar fi căzut să tac, să tac de tot, dar mi-am spus: iată ultima încercare. Cu riscul de-a te supăra pe mine trec la comentarea celei de-a V-a pagină a Echinoxului (s.m.). Nu ai motive să-ţi pară ciudăţenie atitudinea mea, dar, cum a spus cineva, a sosit vremea să vorbesc. Şi vorbesc.

Din conţinutul celor 8 poeme, indiscutabil, se pot sublinia câteva concluzii primare care, la un moment dat, pot constitui un cadru în care te-ai plantat atât cu voia cât şi fără voia ta ca poet al acestei lumi, concluzii nicidecum definitive, care vor putea suferi transformări serioase peste, să zicem, un cincinal, sau vor rămâne, cu foarte uşoare modificări, vor rămâne definitorii (ceea ce ar constitui, după opinia mea, ceva de-a dreptul prăpăstios). Nu am ştirea dacă ai stat vreodată singur, asemeni unui pustnic, şi ţi-ai recitit (recitat) poemele de mai multe ori la rând, iar dacă ai făcut acest gest (la modul cel mai serios şi sincer), ca şi creator, ar fi trebuit să intuieşti că genul pe care îl practici nu ne dezvăluie decât foarte rar spontaneitatea creaţiei, sau elaborările îndelungate cu iz de sublim dus până la limite oricând confundabile cu acea forţă a poeziei fără de care nimic nu poate merge pe calea adevărată deschisă de poet. Întreaga pagină e un puhoi de versuri cumplit de reci, ceea ce mă determină să afirm că niciodată, de nimeni nu vor fi gustate, aşa cum se întâmplă aici şi aiurea cu (întreaga… – şters, n.m.) adevărata artă. Totul ne iese în faţa ochilor făcut, forţat, expresiile sunt dinadins căutate, dar, deşi foarte căutate, nu se ridică la nivelul mediu valoric, în schimb, surprinzător, lasă impresia de peliculă că ar fi totuşi spontane, dar spontanul este de genul celui practicat în deceniul şapte, păcătos prin delir şi incoerenţă. Nu îţi pricep sub nici un chip intenţiile. Măcar, dacă în toată această afacere ai avea un grai propriu – aş înţelege -, îţi cauţi graiul, fie el oricum, dar să fie distinct, vizibil. Dar nu este aşa, din păcate. Metoda este uzată demult, rezultatele nu au încântat şi nici nu vor încânta pe nimeni.

Din nou gândesc că poate nu ar trebui să-ţi spun ceea ce îţi spun. Prea târziu însă.

Nu se poate, nu este îngăduit, ca în 8 poeme să ne aşezi sub nas o sumedenie de compoziţii (aşa zis, artistice, poetice), comparaţii absolut identice, lipsite de orice efort de poetizare, integralmente nefiltrate:

  1. memoria ca nişte patine cu rotile, 2. strada ca un animal îngenunchiat, 3. strada ca un miel înjunghiat, 4. oraşul ca o femeie stearpă (???!!!), 5. semaforul ca o fată bătrână, etc. – comparaţii de ciocoi, nu de poet, bătrâne, comparaţii care îţi fofilează imaginaţia şi receptarea prin niciunde, ba, dimpotrivă, înfundându-te într-un soi de untură folosită de trei ori.

Acestea sunt semne de oboseală, de lene şi grabă. Fuşereşti, cred, pe deplin conştient, autobatjocorindu-te. Apoi, nu înţeleg, cu atât mai mult cu cât am comentat fenomenul: Ce vrei să comunici cu ditamai obscenităţile lipsite de absolut orice bun simţ, ovarele bunicii – prin asociaţie duc la …varul dintre degetele ei – toate acestea, pupăză peste colac, şi contemplate (??!!!) – ţi se face părul măciucă. Astea sunt apucături de homosexual, doar nu este (eşti – n.m.) Geo Bogza! (gramatical, este o exprimare ratată – n.m.) La urmă lipsa de respect stricto sensu faţă de orice bunică, indiferent. Copíii, oricum ai dori tu să te exprimi, nu pot „incendia placente”, eventual un pântece, da.

Trăiesc cu impresia că ţii să-ţi baţi joc de tine, ori eşti inconştient, furat de împrejurări şi de „musai acum” ieşirea în lume.

Virgil Ratiu - scrisoare Baciut 5

Nu se poate reţine aproape nimic, după cum, în final, nimic nu te mai îmboldeşte la recitire. Un text care nu te îndeamnă la recitire este inevitabil sortit veşnicei uitări. În poemele tale nu am descoperit absolut nici un scop. Te-ai gândit vreodată, în ceasurile tale de linişte, pentru cine scrii? Te-ai gândit vreodată care îţi este ţelul şi motivul pentru care te-ai dedicat poeziei? Iar dacă te-ai dedicat acestei mari lucrări, de ce nu participi şi cu sufletul pe lângă participarea trupească? Abia am putut reţine finalul poemului *** (7 versuri), şi, în parte, finalul din „Cadenţe”. Apoi rare, din ce în ce mai rare pasaje de poezie notabile. Încâlcit şi voit confuz, deseori aberant ca mai toţi tinerii creatori, reuşeşti sub nivelul bucureştenilor un soi de poezie zgomotoasă. Care nu poate face altceva decât să te ducă (citindu-o) la alergie. Or, este bine ştiut, că arta are darul să vindece, nu să îmbolnăvească. Nu respecţi nimic, nici pe tine, nici cititorul. Sunt neplăcut surprins, măcar de-ar fi greşeala mea că exprim acestea.

Să lăsăm, bătrâne, modernismele şi toate căcănăriile unei faceri de prost gust şi să trecem la marile lecturi! Bântuie o adevărată boală în rândul literaţilor, iar un creator bolnav nu poate da la iveală decât o literatură sau pictură bolnavă. Cred eu, încă nu suntem sifilitici ca americanii, nici homosexuali ca franţujii. Să ne întoarcem la oile noastre.

Am citit prin „flacăra” că dacii cunoşteau scrierea, azi-mâine vom constata cu stupoare că noi ne tragem din eschimoşi, care popor, iubitor de friguri, s-a refugiat apoi în nord lăsând câteva rămăşiţe din care s-au născut românii. Năzbâtii, năzbâtii. Dixi.

Cu prietenie,

Virgil.

Salutări Codruţei şi sărutări de mână. Din 26 mai până în 7 iunie sunt la reciclare la Constanţa!

Reclame