VALERIU GHERGHEL:
Inspirația
Am observat în viața de toate zilele că scriitorii (îndeosebi cei aleși) își urează din răsputeri unii altora, în ocazii mai speciale, dar și fără ocazie, ”multă inspirație!”. Altceva nimic. Doar inspirație. Pură și simplă.
Buna dispoziție, sănătatea, bogăția, somnul lin și îndelungat, apropierea îngerilor de perna adormiților, digestia ireproșabilă, un tranzit intestinal perfect etc. (deși mult mai necesare, în opinia mea, pentru o viață de scriitor care se respectă!) nu apar cîtuși de puțin în urări. Nici măcar nu se subînțeleg.
În schimb, inspirația, Ea, Inspirația, Posesiunea, Suflul, Duhul, Pneuma, Muza muzelor, Răpirea, Înduhovnicirea lirică reprezintă un punct fix, un reper inconturnabil (iată că măcar o dată se vădește util și acest epitet franțuzesc), o obsesie unanimă, o stea polară a tuturor scriitorilor pierduți în mulțimea amestecată a scriitorilor, adică a oamenilor, căci nu există indivizi care să se mulțumească numai cu viața însăși, toți binevoiesc a scrie cîte ceva, măcar un distih. Ea, Inspirația, este (și rămîne) lucrul cel mai jinduit de muritori și muribunzi, Dezirabilul prin excelență, mișcătorul nemișcat al lui Aristotel.
De cînd Socrate, cel care nu a scris în viața lui nimic, nici măcar un rînd, o chitanță, un cec, i-a reproșat bietului Ion că suferă de inspirație, id est de ”entuziasm” (așa se spunea la greci, ca să scrii versuri trebuia să fii cuprins de enthousiasmos), și că este un iresponsabil (fiindcă inspirația face întotdeauna ce vrea din ”rapsod”), poeții, prozatorii, dramaturgii, criticii literari, eseiștii și traducătorii (am luat ierarhia de pe Agenția de carte) găsesc că numita inspirație este un lucru foarte prețios, sine-qua-non-ul activității de a înșira cuvinte pe hîrtie sau pe ecran. Chiar dacă Socrate o lua în derîdere și-și bătea joc de toți cei inspirați.
Și astăzi, dacă vrei să măgulești un poet, să-i gîdili vanitatea, îi spui că a scris un poem inspirat. Nici un alt epitet nu-l va bucura mai mult decît ăsta. Dacă vrei să-l energizezi, să-l faci să sară într-un picior de bucurie (cam de-aici pînă, hăt, colea), îi urezi din suflet ”multă inspirație”. Nu are nevoie de nimic altceva, nici de apă, nici de tutn, nici de mîncare, nici de mentosan, nici de grisine.
În opinia mea, inspirația continuă să fie giugiulită și cerută fiindcă este o posesiune scurtă, fulgerătoare. O chestie de secunde. Nu poți suferi de inspirație 24 de ore din 24, Muza nu te vizitează toată ziua, își ia și pauze, asta știe orice ageamiu care nu a scris încă nimic, dar care și-a pus în gînd să impresioneze umanitatea prin opera lui viitoare.
Inspirația se dă cu pipeta, un strop azi, un bob mîine, o linguriță poimîine. Adeseori, întîrzie sau nu mai vine deloc. Sau vine exact la ora la care nu te aștepți. Ăsta necaz! De-o pildă: mie. M-ați văzut pe mine postînd la ore matinale? Aș, noaptea n-am inspirație, oricît m-aș chinui și aș sta cu pliscul larg deschis, ca puiul lui Emil Gîrleanu. Nu cade nici o firimitură, nimic. Numai seara (vreme de două-trei minute, nu mai mult, să nu mă înțelegeți greșit), cam pe la ora asta, simt așa ca o luare de sine, ca o rostogolire, ca o înșfăcare dintr-o parte, ca un bufnet, ca o hurducătură, ca o hîțîire, ca un uguit. Vineeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee!
Pesemne că mi-a urat cineva, un coleg, un însetat, ”multă, multă inspirație!”. Sărutmîna. La fel!…
P. S. În imagine: Gustave Moreau, Hésiode et la muse (1891).
_________________________________
(Text preluat de pe blogul autorului, Miscell@nea, http://filosofiatis.blogspot.ro/2014/07/inspiratia.html.)
vasilegogea
iulie 30, 2014
Uneori (chiar, adeseori) e chinuitor să te simţi… ohne Gedankenübertragung!
Leo
iulie 30, 2014
Pornind de la postarea domniilor voastre, ajungând la:
http://leo-butnaru.blogspot.com/2014/07/despre-inspiratie-infinita-oara.html
vasilegogea
iulie 30, 2014
@Leo
O frumoasă „întîlnire” în „a patra dimensiune”!
Anca Marin Butnarescu
iulie 31, 2014
Un articol minunat care apare intr-un moment f interesant deoarece chiar pregatesc o lucrare si citesc o carte in franceza numita ”Guide du savoir-écrire”.
Atentia mi-a fost retinuta de un paragraf. Voilà :
”Ceux qui ont déjà vécu l’expérience de la rédaction d’un ouvrage savent qu’à l’origine il y a presque toujours un stimulant qui provoque le désir d’écrire. Il se produit à l’intérieur de l’être comme une palpitation, un mouvement qui incite à prendre la plume et à s’engager résolument dans le processus de l’écriture. Ce mouvement est souvent appelé
” inspiration”.Mais le terme et vague et trop idéalisé.Nous préférons parler plutôt de stimulants.
Ceux-ci peuvent être d’ordre physique,psychologique et même physiologique.
Les stimulants physiologiques.
Aident à faire ” décoller” l’acte d’écriture et à le soutenir en agisant directement sur la mémoire , l’imagination,la sensibilité. On le classe en trois catégories: les drogues, les boissons et les aliments de la créativité.
Beaucoup d’écrivains faisaient usage de drogues pour écrire. Charles Baudelaire se servait du haschisch;d’autres trouvaient l’inspiration dans les rêves suscités par l’opium. Arthur Rimbaud découvrit que l’absinthe engendrait des effets puissants qui stimulaient son imagination. Sigmud Freud s’adonna à la cocaine pendant des années.”
Aceasta ultima fraza chiar m-a cutremurat.
Ce parerea aveti d-voastra,stimati artisti ai condeiului despre paragraful de mai sus ?
Merci!
vasilegogea
iulie 31, 2014
@Anca Marin Butnarescu
Da, o frumoasă „provocare”…
La o primă „reacţie”, superficială (ca orice primă reacţie!) aş spune, mai în glumă, mai în serios, că arta (în sens larg, cuprinzător al întregului fenomen de creaţie) nu e „un sport”, prin urmare „dopajul” nu e interzis!
Anca Marin Butnarescu
iulie 31, 2014
@Vasile Gogea
Prin ochii mei de ,,scientifique ’’, stiind urmarile acestor practici asupra creierului , vad lucrurile un pic diferit. Nu m-am gandit niciodata ca artisti ai condeiului se pot expune la
o asemenea ,, dangerosité ’’. Deci totusi poate deveni o ,,meserie periculoasa’’.
Horea Porumb
august 26, 2014
Având privilegiul, ca om de ştiinţă, să ating „frontierele” cunoaşterii, îndrăznesc să afirm că ne apropiem de „adevăr” nu numai prin raţiune. Uneori ne lăsăm „inspiraţi”. Inspirația, sau intuiţia, fie ea literara sau științifică, nu este neapărat o facultate a intelectului. E mai degrabă apanajul inimii. Tocmai de aceea trebuie să-i dăm inimii timpul să respire, să călătorească.