W.W. I – 1914-1921. „O anabassis românească” – Traversînd Siberia sub steagul idealului naţional

Posted on august 14, 2014

11



          Dedic această postare memoriei bunicului meu, Dumitru Gogea din Ieud. Soldat „imperial” la începutul Primului Război Mondial, este rănit şi luat prizonier în Rusia, pe frontul din Galiţia. După revoluţia bolşevică din noiembrie 1917, se alătură corpului de militari cehoslovaci şi români care au început evacuarea spre patrie, traversînd Siberia, cu ajutorul japonezilor din portul Vladivostok. Va ajunge acasă, de această dată în Regatul României Mari, abia în vara anului 1921, cu vaporul, în portul Constanţa. Este una dintre cele mai fascinante „poveşti” despre participarea românilor (din Nordul Ardealului şi Bucovinei) la Marele Război, sub steagul interesului naţional. Istoricul Constantin Kiriţescu o consemnează în volumul al III-lea al lucrării sale Istoria Războiului pentru Întregirea României, capitolul III, sub titlul O anabassis românească. Retragerea voluntarilor români prin Siberia. Îl reproduc după ediţia a II-a „refăcută în întregime şi mult adăogită”, apărută la Editura Casa şcoalelor, Bucureşti, fără an specificat, probabil 1927, pp. 118-129.

RETRAGEREA VOLUNTARILOR ARDELENI PRIN SIBERIA

       Planuri himerice

Foarte aventuroasă a fost soarta Românilor ardeleni, foşti soldaţi în armata austroungară, prizonieri în lagările din Rusia. Revoluţia bolşevică din Noembrie 1917 a întrerupt activitatea de recrutare de voluntari din aceşti prizonieri şi trimiterea lor în România pentru a lupta alături de fraţii lor subt steag românesc.

Haosul care domnea în Rusia nu mai îngăduia nici o acţiune organizată. Voluntarii, angajaţi mai dinainte, reuşesc cu greu să străbată individual sau în cete mici, diferitele fronturi interne. În lupta cu Ukrainienii, cari proclamaseră republică ukrainiană la Kiew, bolşevicii se tot apropiau de această capitală, pe care o şi cuceriseră la 26 ianuarie 1918. Corpul voluntarilor români a fost dizolvat; a rămas la Kiew doar un simplu birou de informaţiuni pentru prizonierii ardeleni şi bucovineni, care a fost şi el lichidat formal în luna Maiu 1918.

Ruperea legăturilor politice între noul regim bolşevic şi guvernul român, a pus într’o situaţie grea pe prizonierii români ardeleni din Rusia. Ei nu puteau să se întoarcă nici în ţara lor, unde ar fi dat de duşmanul subt steagul căruia fuseseră siliţi să lupte pentru o cauză streună şi potrivnică neamului lor şi unde erau acum consideraţi ca sperjuri şi trădători, nici în România, care se găsea, în urma păcii, subt călcâiul aceluiaşi duşman. Pe de altă parte, Rusia bolşevică, în stare de războiu cu România, începea acum să-i considere ca periculoşi pentru noile stări de lucruri. Sentimentele lor de simpatie faţă de statul român şi intenţiunile de conlucrare militară cu el, îi indica bolşevicilor ca duşmani. Situaţia haotică din Rusia făcea ca lucrurile să tărăgănească, fără să se poată organiza deocamdată nimic serios.

Planuri însă se ţeseau destule. Generalul Berthelot, în trecere prin Rusia, după plecarea misiunii franceze din România concepuse planul formării unui nou front de luptă, anti-bolşevic şi anti-centralist, cu faţa spre vest şi cu aripile sprijinite pe Volga şi pe Don, având ca bază de aprovizionare şi comunicaţii Siberia. Elementele constitutive ale acestui front ar fi fost frânturile fostei armate ruse, rămase credincioase steagului, Cazacii de Don, dar mai ales voluntarii cehoslovaci – ce constituiau vreo două divizii – şi Românii concentraţi în regiunea Kiew-ului, preţuiţi ca la 5000 de oameni. Frontul putea fi în urmă întărit prin unităţi transportate spre vest. Planul s’a dovedit a fi utopic; el a condus însă la tragica întreprindere a amiralului Kolciak.

Conducătorii aliaţi şi-au dat însă seama că această împrăştiere de forţe, însărcinate cu misiunea de a da lupte prin imensităţile Rusiei şi Siberiei, nu va fi de nici un folos practic. Era deci preferabil de a transporta toate formaţiunile de trupe de aci pe frontul vestic, cel mai important şi hotărâtor pentru rezultatul războiului. Era o întreprindere extraordinar de temerară aceea de a forţa drumul spre răsărit, de-a curmezişul imensităţilor Rusiei şi Siberiei, urmând lunga şi unica linie transiberiană, în ţară duşmană, spre a ajunge la ocean şi, ajunşi acolo, încingînd globul pământesc, să meargă în Franţa, unde să continue lupta pentru izbândirea idealului naţional.

       Românii ardeleni în Siberia

baikal1

În Aprilie 1918, trupele ceho-slovace şi române au început să se evacueze în trenuri spre Vladiwostok. Prima etapă mai importantă, în această lungă călătorie, a fost oraşul Samara, pe Volga. La îndemnul colonelului francez Paris, Românii au hotărît să înjghebeze aci un nou „corp al voluntarilor români ardeleni şi bucovineni”, independent de formaţiunile ceho-slovace, deşi lucrând în aceiaş direcţie. Propagandişti au plecat în toate direcţiile, spre a aduna pe prizonieri şi a-i grupa în unităţi. S’au format două centre de adunare a voluntarilor români: Samara pe Volga şi Celiabinsk, în Urali. Tot lungul liniei ferate transiberiene forfotea de voluntari cehi, români şi iugoslavi, în căutarea centrelor lor de grupare. În Maiu, lunga şi destrămata coloană ajunsese cu avangarda la Vladiwostok, pe când coada abia trecuse de Moscova. Misiunile militare aliate, în special ofiţerii din misiunea franceză, au pus voluntarilor la dispoziţie mijloacele necesare pentru încadrare, echipare, înarmare, aprovizionare şi instrucţie.

Subt presiunea Austro-germanilor, cari încheiaseră cu Rusia pacea de la Brest-Litowsk, guvernul sovietic pretinse desarmarea şi desfiinţarea trupelor de voluntari. În această atitudine ostilă, bolşevicii ruşi au căpătat un aliat natural: pe prizonierii maghiari, cari făceau bolşevism unguresc în serviciul sovietelor ruse. Cei doi noi tovarăşi au atacat prin surprindere pe voluntarii cehi şi români în câteva gări. Atunci Cehii, organizaţi în formaţii independente, cu comandanţii proprii, au contraatacat pe Unguri şi au început activitatea de războiu contra-bolşevică. La câteva din aceste încăerări au luat parte şi Românii, cari au avut şi ei victime.

Cu chipul acesta, Cehii şi Românii s’au găsit alături de mişcarea contrarevoluţionară rusă ce se organiza în Siberia, subt conducerea amiralului Kolciak, amestecaţi în răboiul civil. Numai fâşia de teren de-a lungul transsiberianului era în mâinile voluntarilor şi a contrarevoluţionarilor. Restul imensului teritoriu era străbătut în toate direcţiunile de detaşamentele de „partizani” bolşevici, cari se ascundeau prin păduri, de unde ieşeau spre a se deda la atacuri şi jafuri asupra gărilor şi localităţilor de pe linia ferată. De fapt, erau două fronturi de luptă: unul de-a lungul transiberianului, şi un altul pe Volga, cu faţa spre vest.

În toamna anului 1918, bolşevicii încep atacul frontului depe Volga, care era apărat de divizia I-a cehoslovacă şi de grupuri din armata contrarevoluţionară rusească. Batalionul român din Samara apăra flancul stâng cehoslovac. Un alt batalion român dela Celiabinsk şi Kurgan au fost concentrate la Petropawlosk, în Siberia centrală, pentru organizare şi instrucţiune. Comandantul militar român al oraşului s’a ocupat în special cu curăţirea împrejurimilor de bande bolşevice.

Din lipsă de ofiţeri superiori români, a fost proclamat comandant al corpului voluntarilor români, un viteaz militar ceh, colonelul Kadletz. În aceiaş iarnă, corpul voluntarilor români a fost concetrat la Irkuţc, capitala Siberiei orientale; aci au fost aduşi şi puţinii voluntari cari ajunseseră la Vladivostok.

În cursul toamnei şi a iernei anului 1918, corpul voluntarilor români şi-a desăvârşit organizaţia şi şi-a precizat misiunea. Corpul a fost organizat pe batalioane. Erau două batalioane active: Horia şi Mărăşeşti; două trenuri blindate cu aceleaşi nume; un batalion de rezervă; o companie de pionieri; un escadron de lăncieri; o companie a statului major. La început, efectivul era de 2500 de oameni; numărul a crescut treptat, cu prizonierii ce soseau la centrul de triaj al regiunii, pînă a ajuns la 5000 de oameni cu mai mult de 100 de ofiţeri.

baikal2

Misiunea corpului a fost precizată: lupta pentru desăvârşirea idealului naţional român. Ca organ de conducere a fost instituit un comitet naţional român din Rusia. La 24 August 1918, el a încheiat o convenţie de colaborare cu „consiliul naţional cehoslovac”, organul executiv al corpului voluntarilor cehoslovaci, care dispunea de o organizare solidă şi de puternice mijloace materiale, indispensabile pentru aprovizionarea voluntarilor români. Cele două comitete şi-au recunoscut interesul comun şi s’au legat a proceda în colaborare strânsă pentru realizarea idealurilor naţionale ale popoarelor respective, punându-şi forţele la dispoziţia Aliaţilor din Apus, pentru refacerea unui front aliat în Rusia. Se punea mare speranţă şi pe colaborarea cu Japonezii, cari ocupau teritoriul dela  cealaltă extremitate a Siberiei.

Cu chipul acesta, drapelul revendicărilor româneşti, coborît de pe suliţa sa în patria mumă, prin pacea dela Bucureşti, era ridicat din nou în pustietăţile imensei Siberii, tocmai de către feciorii provinciilor subjugate. La 29 Octomvrie, ca răspuns dat manifestului împăratului Carol al Austriei, voluntarii români au proclamat în toate garnizoanele lor siberiene despărţirea Ardealului, Banatului, Maramureşului şi Bucovinei de Austroungaria şi unirea lor cu România. Voluntarii români luptau acum ca soldaţi ai unei ţări independente, pentru scopurile ei naţionale. (sublinierea mea, V.G.)

Corpul voluntarilor a avut o foarte importantă activitate culturală şi naţională. Ofiţerii corpului au editat un ziar: „Neamul românesc”, au ţinut peste 40 de conferinţe, au întemeiat o bibliotecă românească, au redactat o protestare solemnă în chestia Banatului.

Activitatea militară era însă cea precumpănitoare. Întrând efectiv în acţiune pe frontul bolşevic intern, s’a încredinţat voluntarilor români spre pază cel mai periculos sector de cale ferată din Siberia, în regiunea pădurei seculare Taiga, cel mai fioros cuib de bandiţi bolşevici, pe o distanţă de aproape 1000 kilometri. In scurt timp, voluntarii români s’au afirmat ca trupa cea mai disciplinată din Siberia. Apărarea sectorului încredinţat în paza lor a determinat pe Români să facă un număr de 37 incursiuni în pădurea seculară, pe distanţe care au variat între 150-800 km. depărtare dela baza lor. Ele au costat pe Români peste 60 de morţi şi numeroşi răniţi.
(Va urma)

Reclame
Posted in: Anamnesis