Din nou despre „oamenii gume”, sau despre cum i se interzice postum Monicăi Lovinescu să spună „nu”!

Posted on august 19, 2014

3



Am mai scris, cu alt (nefericit) prilej (https://vasilegogea.wordpress.com/2013/09/01/13741/) despre o categorie extrem de toxică de „oameni de cultură bine intenţionaţi”, a căror acţiune are, însă, exact efectele opuse celor declarate. Este vorba despre „oamenii gumă”: Uneori, “grija” pentru postumitate ucide cu mai mult sadism decît “indiferenţa” din timpul vieţii. Am numit vinovaţii de această crimă “entuziastă” ori “analfabetă”, gume . Oamenii gumă apar mereu atunci şi acolo unde, chiar şi cînd aparent se restaurează şi se recuperează cultură, în realitate se şterg adevăratele urme ale unei mirabile întîmplări culturale. Prezenţa lor în spaţiul cultural de azi este semnalată şi de istoricul şi criticul literar Dan Gulea în recenta sa postare pe blogul personal, dedicată unei iniţiative editoriale declarat „recuperatoare”, avînd ca obiect opera de critic literar a Monicăi Lovinescu. Pentru a nu mai dubla inutil, nu atît textul şi argumentaţia confratelui nostru de la Ploieşti, dar starea de perplexitate şi, în cele din urmă, de revoltă faţă de un grosolan act de mistificare a memoriei, reproduc şi aici această „recenzie”. Şi mă bucur, totuşi, că Monica Lovinescu nu mai poate lua la cunoştinţă şi de această nouă interdicţie, postumă, de a spune „nu”! Cel puţin de această „palmă peste gură”, venită tocmai de la cei care îşi revendică „vocaţia” lor „succesorală”, să fie scutită!

D A N    G U L E A:

    monica lovinescu, o nouă discipolă noiciană

 monica_lovinescu-o_istorie_a_literaturii_romane_pe_unde_scurte_2

O istorie a literaturii române pe unde scurte. 1960-2000 este o recompunere, în linii mari, a seriei de 6 volume Unde scurte apărute în anii 1990, la care se adaugă și volumul de Diagonale, după numele rubricii ținute în epocă la România literară; masivul tom apare sub inspirația Cristinei Cioabă, care a mai dat un Jurnal esențial acum cîțiva ani, volum pe baza altor 6 ce cuprindeau ultimele două decenii ale secolului trecut.

O carte pe care Monica Lovinescu nu a gîndit-o, integrată de editor în genul substanțial și considerat interesant pentru publicul recent, genul istoriilor literare, o carte alcătuită după principii cronologice și literare elocvente acum un secol sau poate două.
De fapt, nu caducitatea metodei frapează în „istoria” aceasta (azi, cînd exemplele pertinente discută despre o literatură mondială, despre internaționalizarea curentelor și expresiilor artistice, despre abordări sincronice, de la studiile de gen la noul istorism), ci schimbarea unor aspecte de imagine ale Monicăi Lovinescu.

Rezistența prin cultură
Istoria pe unde scurte a fost împărțită, cu subtitlurile editoarei, în trei părți: Scriitorii și ideologia (divizată în patru subcapitole: Ideologia; Denunțători. Poeți de curte. Compromiși; Rezistența prin cultură; Disidența), Prozatori și poeți (în trei contingente: Prelungiri. Generația pierdută; Noua literatură; Restituiri. Memorie și memorii), respectiv Critici și eseiști. Dacă unele titluri sînt neechivoce și prin urmare nu au nevoie de justificări, un subcapitol precum Rezistența prin cultură (printre altele, despre plagiatele făcute de scriitori de partid precum Ion Gheorghe sau Eugen Barbu, despre avatarurile motanului Arpagic, dictatorul grădinii la Blandiana) ridică mari întrebări, pentru că rezistența prin cultură este un concept inclus de Monica Lovinescu sub atitudini și epitete dintre cele mai diferite: țipete, naivitate, „inepție”, „boală veselă”. Conceptul noician a fost negat chiar „de la origini”, într-o scenă antologică în care autoarea (susținătoarea rezistenței directe, „pe baricade”) se înfruntă cu filozoful de-acum naționalizat (susținătorul „rezistenței prin cultură”): „Îmi amintesc doar că Virgil sau eu, sau amîndoi, am replicat firește că nu sîntem de acord, că unicul drum nu trece decît prin rezistență (…) la țipetele lui am ajuns și eu să țip mai tare” (La apa Vavilonului, 1960-1980, 2001, p. 186-187.)

Față de teza rezistenței prin cultură, perpetuată de Nicolae Manolescu, Monica Lovinescu se exprimă de mai multe ori critic, atît în public, cît și într-o scriitură de tip oarecum personal, de tipul cunoscutului Jurnal. Public, în Diagonale: „nu împărtășesc părerea lui Nicolae Manolescu că la noi a fost îndeajuns rezistența prin cultură.” (ediția 2010, p. 200); en cachette, după cum se vede în volumul recent de Jurnal inedit 2001-2002: „tagma scriitoricească, în frunte cu Manolescu, care se tot fălește cu rezultatele rezistenței prin cultură. Ce iremediabili bolnavi veseli sînt cu toții.” (27 nov. 2002).
Opțiunea salutară ar fi fost, așa cum o afirmă în mai multe rînduri, o implicare activă; în lipsa aproape totală a acesteia, rezistența prin cultură era un dat și poate și un specific: „Din moment ce nu prea era rezistență politică, ne mulțumeam cu cea culturală. Rezistența prin cultură cu care se fălește azi, pe nedrept, Manolescu, nu trebuia nici ea disprețuită. Era creatoare de maniheisme odihnitoare, ferindu-ne să alunecăm în deliciile și dificultățile nuanțelor.” (30 sept. 1998).
Și Eugen Simion este un partener de convingeri al lui Manolescu în privința rezistenței prin cultură; după o întîlnire cu autorul Întoarcerii autorului, Monica Lovinescu nota în Jurnalul de la 9 dec. 1986: „Cînd asist la laxismul și iresponsabilitatea de aici, nu pot să nu admir pe acești atît de huliți – și de mine chiar desconsiderați, pentru a nu se fi urcat pe baricade – intelectuali români care luptă cu încăpățînare de decenii pentru a salva o cultură ce reprezintă singura lor formă posibilă de rezistență.
Nu-mi pare rău că mi-am petrecut existența alături și pentru ei.”

 Atitudinea Monicăi Lovinescu (și a lui Virgil Ierunca) este așadar nuanțată; cu regretul de a nu fi existat decît acest soi de rezistență, „prin cultură”, criticii o adoptă și, în cele din urmă, o simt parte identitară, cu toate că nu pot fi de acord cu acest tip de pasivitate: „chiar și scriitorii români, imediat după revoluție, intervievați de Frederic Mitterand (ministru al culturii) la Institutul Franței de la București, în ciuda inepției de a se lăuda cu modul lor diferit de a rezista prin cultură (de parcă ar fi fost un merit că nu au urcat niciodată pe baricade), nu păreau atît de naiv provinciali (precum cei georgieni)” (Jurnal 1994-1995, p. 335).
Rezistența prin cultură, sintagma noiciană cu convingere perpetuată de Simion sau Manolescu, este o sursă în primul rînd de indignare pentru Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, iar gesturile lui Tudoran (ce demonstra la momentul oportun plagiatul lui Ion Gheorghe) sau ale Anei Blandiana (suprainterpretate de cenzură?) sînt mai ales gesturi politice, asumate, care nu au de-a face cu estetismul rupt de context, cu evadarea într-o lume perfectă; capitolul rezistenței prin cultură al acestei istorii literare încropite este așadar întocmit fără discernămînt, fără nuanțele de rigoare.
După 1990, în libertate
O a doua parte a receptării Monicăi Lovinescu este lumea de după 1990, dezbărată de comunism, cu exaltările și căderile ei; în centru, din nou Noica, cu ceea ce pare a fi o scăpare neintenționată, dar care o include pe autoare, retroactiv, în lumea discipolilor fideli ai lui Noica; cronica la cartea filozofului de la Păltiniș, Rugați-vă pentru fratele Alexandru este transcrisă, în titlu (la sumar și în interiorul cărții), la modul afirmativ, deși în Unde scurte VI (p. 108-113) titlul era elocvent: Nu mă rog pentru fratele Alexandru. Conținutul nu este schimbat, dar mesajul neechivoc al autoarei este alterat: pentru că, în această cărțulie, Noica întinde și celălalt obraz, spunînd că atît victima, cît și torționarul Gulagului sînt demni de milă, iar creștinul ar trebui să se roage și pentru cel care îl schingiuiește. Textul Monicăi Lovinescu este un protest față de intenția de a amesteca victimele și călăii, deopotrivă de vinovați și de nevinovați: „lectura cărții lui Noica mi-a lăsat acest gust amar, de care nu ajung să scap”, pentru că acesta este „breviarul prin excelență al decăderii”.
După 1990, Monica Lovinescu se va închide progresiv în fața realității românești, pe care o va percepe din ce în ce mai atenuat și, în general, mediat prin cei mai buni prieteni, în special Gabriel Liiceanu și Horia Roman Patapievici. Idiosincraziile autoarei sînt perfect reprezentate de recentul Jurnal inedit (2001-2002), continuare a atmosferei intelectuale cunoscute; o primă schimbare de sens se citea deja din volumul anterior; la 9 iunie 2000, pune pe același plan o revistă democratică, Observator cultural, cu diferite alte publicații ce îi „atacau nu de ieri de azi,  ci de vreo 30-40 de ani încoace.” Totul de la un articol al lui Mihai Dinu Gheorghiu, în fond o replică firească despre ambitusul social și politic al lui Bourdieu, prezentat distorsionat într-o Diagonală de Monica Lovinescu (nereluată, de altminteri, în volum). „Eu am început harța”, recunoaște autoarea, repede purtată de o nostalgie ce o face să pună totuși pe același plan Observatorul cu extremistele sau invectivele în care poate intra, de exemplu, și un J.C. Drăgan.
 Jurnalul inedit (ediție de Astrid Cambose) face și un compte-rendu al polemicii Omul recent, volumul lui Patapievici explicat de Gabriel Andreescu, în special, în Observatorul cultural din 2002; atitudinea autoarei nu mai este obiectivă, pentru că Patapievici este un prieten, care le-a și cerut (și lui Virgil Ierunca), de altminteri, ajutorul (25 mai 2002), pe care Monica Lovinescu i-l oferă, spunînd cîteva cuvinte împotriva corectitudinii politice într-un interviu, după ce se mai exprimase, cu alte ocazii, împotriva fenomenologiei unui concept contemporan.

Palid și adîncind izolările, Jurnalul inedit confirmă o enclavizare ce era admirabilă odinioară, dar care este anacronică acum; nu întîmplător, în filmul lui Alexandru Solomon despre Europa Liberă (2008), un „personaj” era conștient că pentru radio mai important era să fii anticomunist decît democrat. A la guerre comme à  la guerre.

Oricum, acest volum ce apare acum împreună cu inventata Istorie a literaturii române pe unde scurte contribuie la anexarea postumă a Monicăi Lovinescu la un canon, la un sistem de idei tendențios: pe noile „unde scurte” oricine poate fi eliminat.
Istoria literaturii, viziunea literaturocentristă, extragerea, după anumite principii, a literarului din contingent, excluzînd alte dimensiuni culturale, este un fapt constant în Istorie.
În mod consecvent, lipsesc scriitorii franco-români sau cei de origine română, care s-au exprimat despre românitate în diferite feluri: de la Panait Istrati la Cioran sau Marta Bibescu; lipsesc scriitori ce au tematizat exilul (înstrăinarea, lipsa de comunicare) și l-au exprimat existențialist, cum ar fi Ionesco sau Vintilă Horia.O altă lipsă majoră, ce scoate din actualitate aceată Istorie…, este exprimarea parcimonioasă față de o serie de scriitori (în principal din generația optzecistă); unii nu sînt deloc menționați, alții în mod aleator, deși au participat la mese rotunde sau au fost subiect de cronică. E vorba de: Mariana Marin, Simona Popescu, Ioan Mihai Cochinescu, Călin Vlasie, Gabriel Andreescu, Ion Bogdan Lefter, Mihai Dinu Gheorghiu, Radu G. Țeposu, Cristian Moraru, Cristian Teodorescu, Sorin Alexandrescu, iar din generația anterioară de: Mihai Zamfir,  Livius Ciocârlie, Șerban Foarță, Ileana Mălănciou, Angela Marinescu, Mihai Sin, Petru Creția, Ileana Vrancea, Lucian Raicu, Dana Dumitriu, Romulus Vulpescu. Absențe din vechile generații, de neînțeles: Dimitrie Stelaru, Anișoara Odeanu, Ion Omescu, Petru Dumitriu, Alexandru George.

O istorie reală ar fi identificat și transcris înregistrările audio din arhivele Europa Liberă sau din arhivele Lovinescu-Ierunca, ce sînt cercetate, după cum se vede, la modul întîmplător sau, dacă nu întîmplător, cu siguranță la modul partinic, pentru că pozițiile publice ale unor Gabriel Andreescu, Ion Bogdan Lefter, Mihai Dinu Gheorghiu sau Șerban Foarță ori Vasile Gogea, pentru a da doar cîteva exemple, sînt notoriu antipăltiniștene.

Titlul și metoda sînt, o dată mai mult, nepotrivite pentru că opera Monicăi Lovinescu nu s-a cantonat la literatură, la observarea literaturii române, ci a privit întregul fenomen cultural; Undele scurte sînt deopotrivă și bilanțuri sau comentarii ale teatrului, filmului (artele vizuale în general), ale revistelor, congreselor, declarațiilor românești, precum și ale principalelor evenimente culturale ale Occidentului (în special ale Franței), corelate atmosferei și realităților românești. Multiplele referiri la artiști și gînditori precum Lucian Pintilie, Andrei Șerban, David Esrig, George Apostu, Ștefan Lupașcu, analizele și trimiterile pe care le fac cărțile lui Soljenițîn, Mrozek sau Finkielkraut ori Glucksmann, mobilizările și protestele relatate compun această istorie pe „unde scurte”, care devine opacă în momentul în care nu există decît, unic referent, literatura română, așa cum a ales editoarea acestui volum amputat.

 Portret 

Monica Lovinescu are o dublă existență. Criteriul serafic al valorii în sine, fără contextualizări, este unul dintre viciile gîndirii critice din perioada comunistă, ce s-a extins și în prezent; pentru a evita odinioară referirea la prezent, criticul și istoricul literar se închidea în genere în perimetrul estetismului, formă primară de evazionism de la comandamentele epocii.
Acestei atitudini i s-a răspuns prin imaginea sa în oglindă: o operă, un scriitor au valoare dacă denunță comunismul și efectele totalitarismului.
Canonul Monicăi Lovinescu nu adoptă integral cea de-a doua atitudine; ea a reprezentat, în primul rînd, o voce critică în libertate, salutară pentru literatura și cultura noastră, o voce critică ce a existat într-o epocă dură, a înfruntărilor decisive (în anii 1980, trei directori ai Europei Libere au pierit radiați).

Deși este descentrată și oferă o imagine parțială despre critica liberă (spre deosebire de cea a eforturilor de adaptare, din țară), Istoria…  este o carte pe  care Monica Lovinescu o putea gîndi, în anumite aspecte, pentru că și aici se profesează un anticomunism visceral, scriitorii fiind judecați exclusiv prin atitudinile lor publice față de totalitarismul comunist. Acesteia i se adaugă pasiunea prieteniei cu care M.L. a luat întotdeauna apărarea unor Mircea Eliade sau Emil Cioran, văzuți de nenumărate ori mai puțin culpabili pentru îmbrățișarea, în anumite circumstanțe, a extremei drepte, decît juisarea întru comunism a unor nume importante de felul lui Sadoveanu, G. Călinescu, Arghezi etc. Principal argument (reiterat în Jurnal, 2 apr. 1990): dictatura legionară (fascismul) nu s-au întins decît pe cîteva luni, în comparație cu cei peste 40 de ani comuniști. În alt loc, vorbește despre dictatura „de operetă” a lui Carol II (1938-1940), ca și cum nu ar conta. (Diagonale)
Un sistem, cel „mono-lovinescian”: aici sînt foarte aplaudate gesturile unor protestatari recenți, de felul Eugen Jebeleanu, Dan Deșliu, Geo Bogza etc., reconvertiți de la linia dură către un anumit individualism al protestului, iar trecutul lor dur este astfel ușor „uitat”, pentru meritele prezentului similidizident.

lovinescu3Prin urmare, Istoria… este o carte în care, dincolo de exagerările intrinseci ale autoarei, concepția estetică a ML este falsificată. În primul rînd, printr-o selecție capricioasă a autorilor și faptelor, bazată pe un tablou incomplet, diferit de cel imaginat de volumele de Unde scurte. S-ar deduce că o istorie a literaturii există per se, fără nici un fel de raportare la alte fapte și obiecte culturale (reviste, atitudini, arte vizuale); în al doilea rînd, prin denaturarea mesajului (schimbarea din negativ la afirmativ a titlului la cronica despre Rugați-vă pentru fratele Alexandru, ce are sens prin corelarea cu teza, lăsată neexplicată, a „rezistenței prin cultură”). Militînd, s-ar zice, pentru o rezistență prin cultură, Monica Lovinescu pare a deveni o noiciană de primă clasă (cum sînt, în privința acestei rezistențe prin cultură,  Manolescu sau Simion), ea, cea care se împotrivise puternic (inițial prin țipete, după cum a și consemnat) unui asemenea concept proferat cu (in)conștiență de filozoful națiunii, autoarea continuînd să emită rezerve în privința acestei rezistențe și după 1990.

Istoria literaturii pe unde scurte lasă astfel un gust amar, pentru că nu este decît o imagine distorsionată a celebrei voci critice. Pe de altă parte, Jurnalul inedit aduce o mărturie întristătoare despre felul în care Monica Lovinescu a fost acaparată de veselul și îndatoritorul grup păltinișean, interfață principală, pentru autoare, a actualității  culturale românești.

Alte dezvăluiri posibile, din marea arhivă Lovinescu-Ierunca, după întocmirea Antologiei rușinii după Ierunca în redacție (Humanitas, 2009), sînt anunțate de apariția acestor noi volume: e posibil să se continue cu noi pagini de Jurnal (măcar cu unul complet al anului 1989) și, în mod sigur, există scrisorile lui E. Lovinescu către Hortensia Papadat-Bengescu (menționate în mai multe rînduri, de pildă în Jurnal 1994-1995, p. 248), se pare scrisori de dragoste (ML afirmă că nu poate comenta iubirile (pasiunile) tatălui, „chiar dacă aparțin și literaturii”). Li se pot adăuga, acum, și părți din jurnalul pierdut al lui Virgil Ierunca, dispărut în condiții cam misterioase (furat din mașina lui Liiceanu, cf. 6 sept. 1999) și reconstituit, prin strădaniile autorului, „de bine, de rău” (Trecut-au anii…).

(Preluare de pe http://literaturcoaz.blogspot.ro/2014/08/monica-lovinescu-o-noua-discipola.html.)