Am mai scris, cu alt (nefericit) prilej (https://vasilegogea.wordpress.com/2013/09/01/13741/) despre o categorie extrem de toxică de „oameni de cultură bine intenţionaţi”, a căror acţiune are, însă, exact efectele opuse celor declarate. Este vorba despre „oamenii gumă”: Uneori, “grija” pentru postumitate ucide cu mai mult sadism decît “indiferenţa” din timpul vieţii. Am numit vinovaţii de această crimă “entuziastă” ori “analfabetă”, gume . Oamenii gumă apar mereu atunci şi acolo unde, chiar şi cînd aparent se restaurează şi se recuperează cultură, în realitate se şterg adevăratele urme ale unei mirabile întîmplări culturale. Prezenţa lor în spaţiul cultural de azi este semnalată şi de istoricul şi criticul literar Dan Gulea în recenta sa postare pe blogul personal, dedicată unei iniţiative editoriale declarat „recuperatoare”, avînd ca obiect opera de critic literar a Monicăi Lovinescu. Pentru a nu mai dubla inutil, nu atît textul şi argumentaţia confratelui nostru de la Ploieşti, dar starea de perplexitate şi, în cele din urmă, de revoltă faţă de un grosolan act de mistificare a memoriei, reproduc şi aici această „recenzie”. Şi mă bucur, totuşi, că Monica Lovinescu nu mai poate lua la cunoştinţă şi de această nouă interdicţie, postumă, de a spune „nu”! Cel puţin de această „palmă peste gură”, venită tocmai de la cei care îşi revendică „vocaţia” lor „succesorală”, să fie scutită!
D A N G U L E A:
monica lovinescu, o nouă discipolă noiciană
O istorie a literaturii române pe unde scurte. 1960-2000 este o recompunere, în linii mari, a seriei de 6 volume Unde scurte apărute în anii 1990, la care se adaugă și volumul de Diagonale, după numele rubricii ținute în epocă la România literară; masivul tom apare sub inspirația Cristinei Cioabă, care a mai dat un Jurnal esențial acum cîțiva ani, volum pe baza altor 6 ce cuprindeau ultimele două decenii ale secolului trecut.
O carte pe care Monica Lovinescu nu a gîndit-o, integrată de editor în genul substanțial și considerat interesant pentru publicul recent, genul istoriilor literare, o carte alcătuită după principii cronologice și literare elocvente acum un secol sau poate două.
De fapt, nu caducitatea metodei frapează în „istoria” aceasta (azi, cînd exemplele pertinente discută despre o literatură mondială, despre internaționalizarea curentelor și expresiilor artistice, despre abordări sincronice, de la studiile de gen la noul istorism), ci schimbarea unor aspecte de imagine ale Monicăi Lovinescu.
Rezistența prin cultură
Istoria pe unde scurte a fost împărțită, cu subtitlurile editoarei, în trei părți: Scriitorii și ideologia (divizată în patru subcapitole: Ideologia; Denunțători. Poeți de curte. Compromiși; Rezistența prin cultură; Disidența), Prozatori și poeți (în trei contingente: Prelungiri. Generația pierdută; Noua literatură; Restituiri. Memorie și memorii), respectiv Critici și eseiști. Dacă unele titluri sînt neechivoce și prin urmare nu au nevoie de justificări, un subcapitol precum Rezistența prin cultură (printre altele, despre plagiatele făcute de scriitori de partid precum Ion Gheorghe sau Eugen Barbu, despre avatarurile motanului Arpagic, dictatorul grădinii la Blandiana) ridică mari întrebări, pentru că rezistența prin cultură este un concept inclus de Monica Lovinescu sub atitudini și epitete dintre cele mai diferite: țipete, naivitate, „inepție”, „boală veselă”. Conceptul noician a fost negat chiar „de la origini”, într-o scenă antologică în care autoarea (susținătoarea rezistenței directe, „pe baricade”) se înfruntă cu filozoful de-acum naționalizat (susținătorul „rezistenței prin cultură”): „Îmi amintesc doar că Virgil sau eu, sau amîndoi, am replicat firește că nu sîntem de acord, că unicul drum nu trece decît prin rezistență (…) la țipetele lui am ajuns și eu să țip mai tare” (La apa Vavilonului, 1960-1980, 2001, p. 186-187.)
Față de teza rezistenței prin cultură, perpetuată de Nicolae Manolescu, Monica Lovinescu se exprimă de mai multe ori critic, atît în public, cît și într-o scriitură de tip oarecum personal, de tipul cunoscutului Jurnal. Public, în Diagonale: „nu împărtășesc părerea lui Nicolae Manolescu că la noi a fost îndeajuns rezistența prin cultură.” (ediția 2010, p. 200); en cachette, după cum se vede în volumul recent de Jurnal inedit 2001-2002: „tagma scriitoricească, în frunte cu Manolescu, care se tot fălește cu rezultatele rezistenței prin cultură. Ce iremediabili bolnavi veseli sînt cu toții.” (27 nov. 2002).
Opțiunea salutară ar fi fost, așa cum o afirmă în mai multe rînduri, o implicare activă; în lipsa aproape totală a acesteia, rezistența prin cultură era un dat și poate și un specific: „Din moment ce nu prea era rezistență politică, ne mulțumeam cu cea culturală. Rezistența prin cultură cu care se fălește azi, pe nedrept, Manolescu, nu trebuia nici ea disprețuită. Era creatoare de maniheisme odihnitoare, ferindu-ne să alunecăm în deliciile și dificultățile nuanțelor.” (30 sept. 1998).
Și Eugen Simion este un partener de convingeri al lui Manolescu în privința rezistenței prin cultură; după o întîlnire cu autorul Întoarcerii autorului, Monica Lovinescu nota în Jurnalul de la 9 dec. 1986: „Cînd asist la laxismul și iresponsabilitatea de aici, nu pot să nu admir pe acești atît de huliți – și de mine chiar desconsiderați, pentru a nu se fi urcat pe baricade – intelectuali români care luptă cu încăpățînare de decenii pentru a salva o cultură ce reprezintă singura lor formă posibilă de rezistență.
Nu-mi pare rău că mi-am petrecut existența alături și pentru ei.”
Palid și adîncind izolările, Jurnalul inedit confirmă o enclavizare ce era admirabilă odinioară, dar care este anacronică acum; nu întîmplător, în filmul lui Alexandru Solomon despre Europa Liberă (2008), un „personaj” era conștient că pentru radio mai important era să fii anticomunist decît democrat. A la guerre comme à la guerre.
Titlul și metoda sînt, o dată mai mult, nepotrivite pentru că opera Monicăi Lovinescu nu s-a cantonat la literatură, la observarea literaturii române, ci a privit întregul fenomen cultural; Undele scurte sînt deopotrivă și bilanțuri sau comentarii ale teatrului, filmului (artele vizuale în general), ale revistelor, congreselor, declarațiilor românești, precum și ale principalelor evenimente culturale ale Occidentului (în special ale Franței), corelate atmosferei și realităților românești. Multiplele referiri la artiști și gînditori precum Lucian Pintilie, Andrei Șerban, David Esrig, George Apostu, Ștefan Lupașcu, analizele și trimiterile pe care le fac cărțile lui Soljenițîn, Mrozek sau Finkielkraut ori Glucksmann, mobilizările și protestele relatate compun această istorie pe „unde scurte”, care devine opacă în momentul în care nu există decît, unic referent, literatura română, așa cum a ales editoarea acestui volum amputat.
Monica Lovinescu are o dublă existență. Criteriul serafic al valorii în sine, fără contextualizări, este unul dintre viciile gîndirii critice din perioada comunistă, ce s-a extins și în prezent; pentru a evita odinioară referirea la prezent, criticul și istoricul literar se închidea în genere în perimetrul estetismului, formă primară de evazionism de la comandamentele epocii.
Acestei atitudini i s-a răspuns prin imaginea sa în oglindă: o operă, un scriitor au valoare dacă denunță comunismul și efectele totalitarismului.
Canonul Monicăi Lovinescu nu adoptă integral cea de-a doua atitudine; ea a reprezentat, în primul rînd, o voce critică în libertate, salutară pentru literatura și cultura noastră, o voce critică ce a existat într-o epocă dură, a înfruntărilor decisive (în anii 1980, trei directori ai Europei Libere au pierit radiați).
Deși este descentrată și oferă o imagine parțială despre critica liberă (spre deosebire de cea a eforturilor de adaptare, din țară), Istoria… este o carte pe care Monica Lovinescu o putea gîndi, în anumite aspecte, pentru că și aici se profesează un anticomunism visceral, scriitorii fiind judecați exclusiv prin atitudinile lor publice față de totalitarismul comunist. Acesteia i se adaugă pasiunea prieteniei cu care M.L. a luat întotdeauna apărarea unor Mircea Eliade sau Emil Cioran, văzuți de nenumărate ori mai puțin culpabili pentru îmbrățișarea, în anumite circumstanțe, a extremei drepte, decît juisarea întru comunism a unor nume importante de felul lui Sadoveanu, G. Călinescu, Arghezi etc. Principal argument (reiterat în Jurnal, 2 apr. 1990): dictatura legionară (fascismul) nu s-au întins decît pe cîteva luni, în comparație cu cei peste 40 de ani comuniști. În alt loc, vorbește despre dictatura „de operetă” a lui Carol II (1938-1940), ca și cum nu ar conta. (Diagonale)
Un sistem, cel „mono-lovinescian”: aici sînt foarte aplaudate gesturile unor protestatari recenți, de felul Eugen Jebeleanu, Dan Deșliu, Geo Bogza etc., reconvertiți de la linia dură către un anumit individualism al protestului, iar trecutul lor dur este astfel ușor „uitat”, pentru meritele prezentului similidizident.
Prin urmare, Istoria… este o carte în care, dincolo de exagerările intrinseci ale autoarei, concepția estetică a ML este falsificată. În primul rînd, printr-o selecție capricioasă a autorilor și faptelor, bazată pe un tablou incomplet, diferit de cel imaginat de volumele de Unde scurte. S-ar deduce că o istorie a literaturii există per se, fără nici un fel de raportare la alte fapte și obiecte culturale (reviste, atitudini, arte vizuale); în al doilea rînd, prin denaturarea mesajului (schimbarea din negativ la afirmativ a titlului la cronica despre Rugați-vă pentru fratele Alexandru, ce are sens prin corelarea cu teza, lăsată neexplicată, a „rezistenței prin cultură”). Militînd, s-ar zice, pentru o rezistență prin cultură, Monica Lovinescu pare a deveni o noiciană de primă clasă (cum sînt, în privința acestei rezistențe prin cultură, Manolescu sau Simion), ea, cea care se împotrivise puternic (inițial prin țipete, după cum a și consemnat) unui asemenea concept proferat cu (in)conștiență de filozoful națiunii, autoarea continuînd să emită rezerve în privința acestei rezistențe și după 1990.
Istoria literaturii pe unde scurte lasă astfel un gust amar, pentru că nu este decît o imagine distorsionată a celebrei voci critice. Pe de altă parte, Jurnalul inedit aduce o mărturie întristătoare despre felul în care Monica Lovinescu a fost acaparată de veselul și îndatoritorul grup păltinișean, interfață principală, pentru autoare, a actualității culturale românești.
Alte dezvăluiri posibile, din marea arhivă Lovinescu-Ierunca, după întocmirea Antologiei rușinii după Ierunca în redacție (Humanitas, 2009), sînt anunțate de apariția acestor noi volume: e posibil să se continue cu noi pagini de Jurnal (măcar cu unul complet al anului 1989) și, în mod sigur, există scrisorile lui E. Lovinescu către Hortensia Papadat-Bengescu (menționate în mai multe rînduri, de pildă în Jurnal 1994-1995, p. 248), se pare scrisori de dragoste (ML afirmă că nu poate comenta iubirile (pasiunile) tatălui, „chiar dacă aparțin și literaturii”). Li se pot adăuga, acum, și părți din jurnalul pierdut al lui Virgil Ierunca, dispărut în condiții cam misterioase (furat din mașina lui Liiceanu, cf. 6 sept. 1999) și reconstituit, prin strădaniile autorului, „de bine, de rău” (Trecut-au anii…).
(Preluare de pe http://literaturcoaz.blogspot.ro/2014/08/monica-lovinescu-o-noua-discipola.html.)
Gogea's Blog 
Iancu Motu
august 19, 2014
Cred ca o discutie pe marginea dreptului de a spune NU, mai ales la noi, devine din ce in ce mai acuta. Nu ma „amestec” in discutii despre estetica, nici in cele legate de inaltele valori ale filosofiei. In privinta dreptului de a spune nu pot scrie doar ca este unul dintre putinele care nu este aproape deloc uzitat la noi. Ca unii sau altii s-au postat pe o pozitie sau alta in ceea ce priveste rezistena prin clutura este dreptul celor care s-au aventurat in aceasta teribila incercare. Ca unii sa-u dovedit a fi sceptici, la vremea lor si in acele timpuri, a fost o atitudine. In multe dintre cazuri s-a dovedit ca aveau dreptate. Aura de rezistent cu literatura de sertar au purtat-o multi. Din pacate prea multi. Aceasta in vreme ce altii au dublat scrierile, atatea cate au fost si cum au fost, cu gesturi care depaseau declaratiile de intentie. In fine, rememorarea unora dintre textele semnate de catre Monica Lovinescu si Virgil Ierunca ( in cazul acesta ale Monicai Lovinescu) este benefica. Chiar daca este loc de interpretari legate de rezistenta prin cultura/ simularea rezistentei prin clutura. Discutia pica oarecum bine daca ma gandesc ca de ieri s-a „deschis” ( nu pentru mai mult de 3 zile, ca orice minune de pe la noi) discutia legata de rezistenta – la propriu! – in fata unor tortionari precum bestia de Fecioru. In fata acesteia din urma parca ceea ce ne propui trece pe un plan secund.
vasilegogea
august 19, 2014
@Iancu Motu
Dragă Iancu, în „planul” acesta „secund”, cum îl numeşti tu, se află „vocile” care s-au făcut auzite, atunci cînd nimeni nu vorbea, şi pentru victimele unor călăi ca Fecioru şi alţia asemenea lui. De aceea, dacă vrei să trăieşti şi să vezi făcîndu-se dreptate/justiţie în ceea ce îi priveşte pe aceştia, nu poţi să rămîi indiferent la felul în care, în numele „anticomunismului de catifea” (sau „caviar”, cum i s-a mai spus), i se ia postum „microfonul” Monicăi Lovinescu sau lui Virgil Ierunca. Mistificarea memoriei conduce, în toate cazurile, la mistificarea adevărului şi aceasta la alterarea actului de justiţie. Prin nediferenţierea de esenţă, nu de grad, a victimei de călăi. Această „aplatizare” a reliefului etic din perioada comunistă este, din păcate, „predată” tot mai insistent de la înălţimea unor „catedre”, mai mult ori mai puţin influente, instituţionalizate „civil”, ca singură „geografie morală” acceptabilă. Dar ele nu creează decît o ceaţă prin care noile generaţii nu mai disting adevăratele repere. Simţul măsurii (nu spun bunul simţ) s-a subţiat pînă acolo încît cutare fost procuror comunist, ajunge campion al liberalismului şi se compară cu Nelson Mandela! Înainte de a te cuprinde greaţa, trage, totuşi, aer în piept şi spune „NU!” acestor derapaje vinovate.
Iancu Motu
august 19, 2014
Perfect de acord! Asta si voiam sa subliniez la urma urmei dar se pare ca nu mi-a prea iesit. Pentru ca si eu m-am saturat pana peste cap de „deontologi” etc.etc, de cei care cu s-au fara a avea ce spune o fac si nu pe degeaba. Dreptul de a spune NU este, repet, din ce in ce mai putin uzitat la noi. Iar „comunismul de catifea” a devenit din nefericire capitalismul de cumetrie, manipularea prin media ( cu rezultate precum vedem!!), trecerea in plan secund a valorilor ce odinioara faceau parte din insasi constitutia, fibra morala a marii majoritati a romanilor. Microfonul Monicai Lovinescu si al lui Virgil Ierunca nu poate fi luat de nimeni! Oricat s-ar chinui unii sau altii. Pentru ca cei care au trait acele vremuri nu vor uita, niciodata, cu cata nerabdare sa asteptau „teze si antiteze la Paris” sau alte emisiuni produse de catre cei doi mari intelectuali aflati la Paris. Memoria individuala nu poate fi nici anulata nici confiscata de fitecine care are sau nu oarescari pareri. Vocea lui Dorin Tudoran, a lui Ion Vianu ( sa mai enumar?) a ramas si rasuna inca in memoria auditiva a multora. Bineinteles a celor care au a arata multumiri unor momente de libertate in timpuri negre.