Recitiri necesare. Monica Lovinescu: „Pentru libertate trebuie memorie” sau despre „gîndirea critică”

Posted on august 22, 2014

3



  monica   

        6 aprilie 1968 

Cele două ,,cluburi” înfiinţate recent în Cehoslovacia, Clubul 231 şi Clubul gândirii critice, oglindesc două din pragurile peste care trebuie să se treacă pentru o autentică democratizare, şi nu numai o „liberalizare”. Prin ele sunt înfrânte interdicţiile supreme datorită cărora un regim comunist îşi păstrează substanţa poliţistă, chiar cu aparenţele liberalizării salvate. (s.m. V.G.)

Primul tabu: paranteza teroarei. Mai precis teroarea trebue să fie pusă într’o paranteză a tăcerii, sau acoperită, de epitete care să-i minimalizeze substanţa. După ţări. În unele, paranteza tăcerii este totală. Această tăcere îşi află complicitatea inconştientă chiar printre victime cărora propriul lor trecut de suferinţă a sfârşit prin a le părea ireal. În altele, teroarea este înecată sub atribute ce nu numai că-i micşorează intensitatea, dar îi şi transformă natura. În loc de genocid, se vorbeşte de erori, în loc de aberaţie, de exagerări. Iar această eroare, ca şi această exagerare, nu sunt recunoscute decât atunci când privesc victimele comuniste. (Originalitatea lui Soljeniţin în peisagiul mărturiei sovietice publicate, de aici vine: din faptul că prezintă victimele ne-comuniste, ţăranul, mujicul, inocentul, fără scuza sau păcatul ideologiei.) Or, iată că în Cehoslovacia s’a înfiinţat Clubul 231, astfel intitulat după numărul articolului de lege care privea delictele politice şi prin care au fost trimese în închisoare treizeci până la patruzeci de mii de persoane. Clubul grupează victimele ne-comuniste şi a fost întemeiat cu acordul partidului comunist, în afara partidului comunist şi, într’un fel, cu scuzele partidului comunist. O personalitate comunistă ca Goldstuecker (victimă ilustră a aceluiaşi articol de lege) a trimes clubului următoarea telegramă: „Nu ştiu cum să vă numesc, nici doamne sau domni, deoarece am suferit împreună, dar nici tovarăşi, deoarece probabil că n’aţi admite-o.”

lovinescu3

Există în înfiinţarea acestei asociaţii, un moment în care adevărul pare să coincidă cu evenimentele în profunzime. La prima şedinţă, o estradă, un microfon, o banderolă pe care sta scris „Ca niciodată să nu se mai poată întâmpla”, un fel de altar în negru pentru cei morţi, şi defilarea în faţa acestui microfon a miilor de supravieţuitori. Ceea ce nu înseamnă că libertatea s’a reinstaurat în Cehoslovacia, ci doar că treptele liminare care duc spre ea, sunt dezbărate de toate cadavrele ipocriziei, conformismului, vicleniei. Pentru libertate trebuie memorie. Suprema tactică a altor regimuri comuniste din Est este de a acorda libertăţi fără memorie. Ceea ce face viaţa mai uşoară, literatura mai valoroasă, dar nu deschide drumul spre libertăţile fundamentale. Sunt în istorie clipe în care libertatea devine indivizibilă pentru vii şi pentru cei morţi. A exclude pe morţi, îngropaţi a doua oară în paranteza teroarei, dela acest ospăţ al revenirii spre o fire normală a lucrurilor şi oamenilor, înseamnă a obliga pe cei vii la uitare. (s.m. V.G.) Există în unele civilizaţii străvechi obiceiul de a ţine pe fiul cel mai mare acasă nu numai pentru a fi sprijin părinţilor, dar şi pentru a nu se întrerupe legătura cu străbunii. Pe memorie se întemeiază spiritualitatea oricărui neam, iar în anumite încercări extreme, din memorie, şi doar din ea, izvorăşte salvarea. Nu numai fizică, nu numai individuală, şi chiar nu numai colectivă. Ci a unei spiritualităţi ce nu se poate exprima decât prin continuitate. Mircea Vulcănescu lăsa din închisoare acest mesaj „Să nu ne răzbunaţi”. Mărinimia, iertarea creştină a lui Mircea Vulcănescu, nu mergeau mai departe însă de limitele de care vorbim. El nu spunea, nu putea să spună „Să ne uitaţi”. Pentrucă o astfel de uitare înseamnă de fapt negarea chiar a iertării. Ea e doar o complicitate în care amalgamul dintre victime şi călăi suprimă orice criteriu etic, în care o extremă relativizare a valorilor duce spre o vieţuire de tip biologic sau uneori estetizant, după cazuri şi oameni, într’o blajinătate a confortului şi surâsului în care totul scuză pe toţi şi pe toate. Tot ce se clădeşte pe această mlaştină a uitării cu orice preţ şi a unei îngăduinţe dictate, se năruie înainte de a fi înălţat. S’ar putea ca Ana Meşterului Manole să nu fie altceva decît memoria. Iată dece Clubul 231 este un semn.

Al doilea club a fost înfiinţat de scriitori. Nu mai puţin semnificativ, el este intitulat Clubul gândirii critice. S’ar putea replica că în orice regim comunist liberalizant există critică. Desigur. Nu însă şi gândire critică. Atâta câtă e, critica, nu vine dintr’o gândire, ci din câteva îngăduinţe. Pot fi criticaţi, uneori birocraţia, cele mai deseori ţapii isoăşitori, iar în ceea ce priveşte peisagiul literar, unii duşmani de grup. Ceea ce nu înseamnă gândire: ci permisiune în unele cazuri (birocraţia), obligaţie în altele (ţapii ispăşitori), instinct pamfletar, şi interese în al treilea. Că Mihai Beniuc este doborât, cum a fost la Congresul scriitorilor, nu înseamnă gândire critică ci numai voinţă a puterii de a suprima un colaborator devenit prea stânjenitor. (Execuţia capitală are mereu loc înainte, iar conformismul poate lua, în asemenea cazuri, şi aparenţele curajului.) Ceea ce nu înseamnă, bine înţeles, că Mihai Beniuc nu era vinovat, ci numai că nu era singurul. Înlăturarea lui a fost binevenită, dar prin acest gest partidul a îngăduit altor beniuci mai mici, multor beniuci, să rămână în posturi. Şi a mai dăruit scriitorilor conştiinţa nouă a unui curaj fără riscuri care-i îndepărtează de adevăratul curaj. Câteva evidenţe de reamintit (nu sunt singurele) pe marginea alcătuirii Clubului gândirii critice de către două sute patruzeci de scriitori cehoslovaci. În faţa impulsului critic împotriva unui inamic personal sau de grup, de care e plină presa românească, în faţa unei „condiţionări” critice care face ca unii scriitori români să atace în direcţia arătată, şi numai în acea direcţie, se dezvălue în Cehoslovacia noţiunea cu totul diferită de „gândire critică”. Doar de pe acest dublu prag, al memoriei şi al gândirii critice, totul devine din nou cu putinţă.

_____________________

(Text reprodus din volumul Monica Lovinescu, Unde scurte. Jurnal indirect, Limite, Paris, 1978, pp. 241-244. O invit pe d-na Cristina Cioabă, autoare a selecţiei din textele vorbite/scrise de Monica Lovinescu, adunate sub titlul şi abuziv şi evaziv O istorie a literaturii române pe unde scurte. 1960-2000, să (re)citească aceste rînduri pentru a înţelege, dacă a accepta nu poate sau nu are voie, că Monica Lovinescu nu putea să spună/scrie „mă rog pentru fratele Alexandru”. Atribuindu-i această afirmaţie, d-na Cioabă i-a pus în paranteză negaţia explicită, care este consubstanţială esenţei gîndirii sale critice, atribut axiologic şi etic definitoriu, de neignorat, decît cu vinovăţie.)