Gianina Cărbunariu: „A fi neutru în artă înseamnă a fi de partea puterii“

Posted on octombrie 14, 2014

3



Reiau, în semn de solidară preţuire şi admiraţie, acest interviu al regizoarei (şi autoare de scenarii dramaturgice) independent-angajată într-o acţiune cultural-artistică de recuperare evaluatoare a memoriei care este Gianina Cărbunariu, acordat publicistei Iulia Popovici şi publicat în  Observator cultural sub titlul de mai sus. Mi-am luat doar libertatea de a scoate din text încă un (posibil) titlu pentru postarea pe blog.

„Ca artist, încerc să provoc înţelegerea, testînd aceste documente şi, în acelaşi timp, limitele teatrului de a reprezenta.”

Cea de-a doua parte a dipticului tău (care va deveni o trilogie…) despre arhivele poliţiei politice din România porneşte de la concept de spectacol foarte teatral şi asumat nonrealist. Cum ai dezvoltat acest concept şi cum a evoluat el în timp?

images

Conceptul a fost descoperit în timp ce lucram la X mm din Y km. După ce am citit mai multe dosare, am ascultat interviuri cu persoane care şi-au văzut dosarul (arhiva cu aceste interviuri a fost realizată de CNSAS), mi-am dat seama că mă aflu de fapt în faţa unor „urme“ lăsate de o realitate, cu fragmente ale realităţii. Avem o arhivă imensă, însă a credita această arhivă, a crede că vom descoperi adevărul în această arhivă (de altfel, incompletă) ar fi o naivitate prin care am credita fosta Securitate – ca deţinătoare a adevărului despre acea perioadă. Sînt multe mărturii, note date sub presiune, sînt note în care informatorul vrea să se pună într-o lumină bună şi atunci „înfloreşte” un eveniment, un gest, sînt multe inadvertenţe legate chiar şi de datele de naştere ale celor urmăriţi sau alte detalii de acest gen. Pe de altă parte, chiar din documente TO (înregistrări ale unor convorbiri telefonice, ale unor conversaţii în anumite locuri unde erau instalate microfoane) nu putem să ne dăm seama pînă la capăt cum s-a desfăşurat, de fapt, scena.

scena-din-reprezentatie      Spectacolul X mm din Y km încearcă pur şi simplu să pună această întrebare: avem o arhivă, cum o interpretăm (istoric/teatral)? Stenograma discuţiei dintre poetul şi jurnalistul Dorin Tudoran, DR Popescu şi Tovarăşul Croitoru – secretar cu propaganda a fost materialul cel mai potrivit pentru acest demers, el a provocat de fapt conceptul spectacolului. Toţi trei participanţii ştiau sau bănuiau că sînt ascultaţi (discuţia a avut loc la sediul Partidului Comunist Român, Comitetul Municipal Bucureşti), deci discuţia şi tonul acestei discuţii sînt influenţate de acest lucru: exista un public invizibil. În mod evident cel care a transcris a imprimat şi el o „stilistică” acestei convorbiri, altfel nu se explică fraze de genul „în iarna aceasta a nins decît patru zile“, atribuite lui Dorin Tudoran. Stenograma notează cuvintele, foarte rar gesturile, niciodată privirile şi tăcerile. Astfel încît, chiar avînd la îndemînă „scenariul cu vorbele“, o tentativă de reconstituire a momentului este imposibilă. De aceea am ales să oferim mai multe interpretări teatrale pentru diferitele fragmente de scenariu. Pentru fragmentul final al stenogramei, am construit şapte variante de interpretare, dintre care una în care există trei minute de tăcere. Textul spectacolului este această stenogramă – documentul din dosar –, scenariul spectacolului (felul în care sînt spuse anumite lucruri, gesturile, privirile, unghiurile din care poate fi văzută acţiunea) reprezintă ficţiunea. Am utilizat acelaşi principiu, într-o variantă mai puţin radicală din punct de vedere conceptual şi cu alte mijloace formale, şi în Tipografic Majuscul. Am preferat să recurg la ironie faţă de anumite fragmente din dosar, la o tratare în cheie ludică (jocul cu inscripţiile care nu se lasă şterse de pe haine, corp, ziduri), la o traducere pe scenă a unui limbaj de lemn care ajunge să se transforme în imagini absurde (scena şedinţei de la şcoală în care profesorii, inspectorii, secretarii de partid trebuie să-şi modifice poziţia corporală ca să poată vorbi la microfon).

 Partea interesantă cu Tipografic Majuscul e că este ideologic perceput foarte divers, mulţi văzîndu-l în continuitatea naraţiunii dominante la noi privind abordarea perioadei comuniste. Cît de anticomunist e, aşadar, acest spectacol al tău?

Spectacolul se plasează singur faţă de această perspectivă: avem la final o scenă în care foştii ofiţeri sînt bine mersi în actualul capitalism. În plus, nu există nici un mesaj al lui Mugur Călinescu care să spună „Jos comunismul“, mesajele lui sînt „Libertate“, „Vrem sindicate libere“, „Vrem hrană“, „Vrem respectarea tuturor drepturilor“. A face un spectacol despre un gest împotriva unui sistem (oricare ar fi acesta) ţine, cred eu, de umanism. Dincolo de diferitele ideologii asumate public, mă interesează ce fac oamenii, care sînt gesturile lor într-o comunitate la un anumit moment, fie că vorbim de presiunea clară a unui sistem opresiv, cum a fost cel din România de dinainte de 1989, fie că vorbim de o presiune mai puţin clară, dar mai perversă, cum e cea de după 1989.

imagine din spectacolMesajele lui Mugur Călinescu nu sînt nici anticomuniste, nici comuniste, sînt antisistem. Ele vizează drepturile omului: dreptul la organizare în sindicate libere, dreptul la hrană, dreptul la libertatea de exprimare. Aceste drepturi trebuie recîştigate în fiecare zi, în fiecare epocă. Ce spunea Mugur în 1981, „Cetăţeni, trebuie să fim conştienţi de rolul nostru în societate şi să spunem un NU hotărît stărilor de lucruri ce se conturează la noi“, este valabil şi astăzi. Şi nu doar în România.

 E Tipografic Majuscul un spectacol despre eroism şi disidenţă?

E o discuţie foarte lungă în ceea ce priveşte disidenţa. Pentru mulţi, disidenţa înseamnă şi astăzi gesturi eroice mari. Pentru mine, disidenţa cea mai eficientă este cea de zi cu zi, însă ea te pune în pericol pe termen lung. Am auzit păreri de tipul: „Dar ce a făcut atît de extraordinar acest băiat? A scris ceva cu creta pe nişte ziduri“. Gravitatea gestului nu poate fi citită decît în context şi contextul acela era că martorii (oameni obişnuiţi luaţi la întrebări de securişti) nici măcar nu erau capabili să reproducă acele inscripţii de frică, asta în cazul în care recunoşteau că le-au văzut. În societatea actuală, impregnată de show-ul mediatic, inclusiv disidenţa este silită să să recurgă la mijloace de „impresionare a publicului“. Pentru că sînt trei participanţi: puterea, disidentul (grupul disident) şi comunitatea transformată în public spectator, invitat să decidă, să-şi dea cu părerea despre „cine are dreptate“. De aceea, marea disidenţă preia mijloace extreme, asemnănătoare terorismului, pentru a avea vizibilitate, pentru a ajunge să-şi reclame drepturile/cererile în faţa unei audienţe cît mai mari. Mica disidenţă de astăzi, cea de zi cu zi, va rămîne la fel de discretă, nu va apărea în manualele de istorie de mîine. Dar dacă va fi practicată de cît mai mulţi oameni, s-ar putea să facă o diferenţă la un moment dat. Oamenii au nevoie de eroi şi vor ca aceştia să facă gesturi măreţe, extreme. În acelaşi timp, nu vor vedea în luări de poziţie ale cunoscuţilor gesturi de disidenţă şi îşi vor motiva propriile compromisuri prin faptul că au fost victime ale unui „context neprielnic“. Uman, este de înţeles, acest lucru se întîmplă din totdeauna şi ţine de instinctul de supravieţuire mai degrabă individuală decît ca grup, comunitate etc. În ziua de azi, poate fi uşor detectat în individualismul agresiv şi este de-a dreptul revoltător cînd îşi găseşte şi justificări menite să asigure un somn liniştit: pentru că aşa merg lucrurile, pentru că aşa fac toţi, pentru că nu puteam altfel etc., etc., etc.

 Vorbeai despre umanism – e această viziune umanistă a ta, „neutră“, ceea ce determină felul în care sînt reprezentate pe scenă personajele reale, mai ales securiştii care-l anchetează pe Mugur Călinescu?

Mi-am propus să folosesc doar materiale din dosar şi materiale din interviurile făcute de Mihai Burcea şi Mihail Bumbeş cu foştii ofiţeri de Securitate. În interviurile făcute, ofiţerii aduc în discuţie relaţiile cu familia şi ele apar şi în spectacol, însă apar exact aşa cum au fost formulate de aceşti ofiţeri: ca dovezi ale faptului că ei nu au vrut să-i facă rău lui Mugur, dimpotrivă, au vrut să-l „reintegreze”. Stenogramele discuţiei de la şcoală cu profesorii, inspectorii, şefii de partid, ofiţerii de Securitate arată foarte explicit felul în care l-au „reintegrat”. M-a interesat partea umană şi mi s-a parut uman felul în care foştii ofiţeri se dezvinovăţesc, uită sau îşi ascund colaborarea la un fapt grav. Pînă la urmă, orice sistem e format din oameni şi orice sistem represiv loveşte cu mînă umană. Nu prea poţi să ai nuanţe dacă vrei să faci un spectacol despre ce s-a întîmplat anul trecut şi anul acesta în Parcul Gezi din Istanbul. A fi neutru în artă înseamnă a fi de partea puterii. N-o spun eu, o spune Brecht.

 Crezi că există o „datorie de obiectivitate“ atunci cînd un artist abordează un subiect documentar cu o atît de mare încărcătură emoţională?

Eu nu sînt istoric, am făcut un spectacol de ficţiune bazat pe materialele la care am avut acces, completate cu interviuri, într-o abordare personală, subiectivă. Decizia subiectivă începe din momentul în care am ales 25 de pagini din cele 200 cuprinse în dosar, continuă cu realizarea scenariului, cu alegerea distribuţiei, cu imaginarea unor situaţii de viaţă dincolo de „urmele“ lăsate de acestea în dosar. Ca artist, încerc să provoc înţelegerea, testînd aceste documente şi, în acelaşi timp, limitele teatrului de a reprezenta. Un spectacol de acest tip încearcă, pur şi simplu, să recupereze un gest şi să-l aducă în prezent, să deschidă o discuţie în care există întrebări despre acest trecut recent, poziţionări diferite în raport cu ceea ce vrea spectacolul să transmită, argumente pro şi contra, sesizarea (sau refuzul de a sesiza) că istoria se repetă. Altfel, în alt decor, cu alte costume, dar se repetă. Spectacolul e perspectiva personală a unor artişti asupra lumii în care trăiesc şi asupra unui gest care are valoare umană dincolo de o epocă sau alta, precum şi asupra unor tare etern umane: lipsa de solidaritate, oportunismul, cruzimea, laşitatea. Este în acelaşi timp o transpunere scenică a unor întrebări pe care mi le pun eu ca artist: poate teatrul să traducă o realitate, poate teatrul să dea răspunsuri sau măcar să problematizeze anumite fenomene, care sînt limitele mijloacelor teatrale într-un asemenea demers? Încă n-am ajuns la nici un răspuns, deocamdată am destul de multe dubii.

( Reprodus după http://www.observatorcultural.ro/A-fi-neutru-in-arta-inseamna-a-fi-de-partea-puterii*articleID_30877-articles_details.html)