1 Decembrie 1968, sau o filă grotescă din „dosarul patriotismului naţionalist” al regimului Ceauşescu

Posted on Decembrie 1, 2014

8



          Datorăm această mărturie prietenului şi camaradului meu, colaborator preţios al Gogea’s Blog, profesorul şi împătimitul de istorie, mereu gata, fără ezitare, să ne arate adevăratul chip al acesteia, urmînd calea dreaptă a înaintaşilor săi, părinţi şi dascăli ai naţiunii române. Lui, lui Iancu Moţu, îi datorăm azi, de aici, din acest minuscul punct al infinitului univers virtual, gratitudinea noastră pentru frîntura de istorie reală salvată de el.

 Sursum corda, fraţilor!  E Ziua Fastă a Istoriei Naţiunii Române!

unire1 002

 O plachetă aniversară a Marii Uniri şi istoria ei

         Astăzi sărbătorim 96 de ani de la Unirea din 1918. Aproape o sută de ani. Cu bunele şi relele timpurilor. Cu amintiri plăcute sau urâte. Dar mai cu seamă cu speranţele uriaşe ce s-au născut odată cu începuturile unei Românii rotunde, în graniţe ce cuprindeau marea majoritate a celor ce vorbeau aceeaşi limbă. Teoretic, dar şi practic, ar trebui să ne bucurăm, să ridicăm capul, să privim cu o imensă încredere la viitorul cât de cât previzibil. Aşa ar face orice popor demn. Ce se întâmplă însă când speranţele odată întrevăzute se năruie la intervenţia unor forţe pe care nu le poţi controla? Ceea ce urmează este un crâmpei de istorie reală petrecut în anul 1968.

August 1968. Vară, vacanţă. Căldură, praf şi ce urmează? Desigur celebrele „defilări de 23 august”. Numai că înainte de 23 a avut loc 21 august, dată la care „trupele eliberatoare ale Tratatului de la Varşovia, în frunte cu trupele sovietice” au… invadat Cehoslovacia. Aşa că la 23 august Ceauşescu face o figură ce părea la acea vreme aproape de negândit. Acuză pe toţi în limbajul tipic vremii. România nu participase la porcăria rusească.

La acea vreme tatăl meu se trezea în fiecare dimineaţă şi se ducea la „servici”. După mulţi ani de detenţie prin temniţele de la Gherla şi Aiud, fusese eliberat. În primul an abia dacă putea să meargă. Mai apoi a trebuit să-şi găsească un loc de muncă. Nici vorbă să poată reveni în învăţământ, cu atât mai puţin să fie liber profesionist ca sculptor. Cu mare greutate a obţinut un post de muncitor la Fabrica de porţelan din Cluj ( Iris).

Trece momentul 23 august. În zilele următoare la fabrica de porţelan din Cluj ajunge o delegaţie de „tovarăşi” de la Bucureşti! Îl convoacă pe director şi pe alţii într-o şedinţă extrem de importantă. Discută ei ce discută apoi directorul pune să fie chemat „tov. Moţu Nistor” de la linia de caolin. Ajunge tatăl meu în biroul directorial şi vede o stare de oarecare nervozitate, fum mult şi figuri necunoscute. Fără prea multe detalii, unul dintre cei veniţi de la Bucureşti îi spune că nu au pe nimeni în fabrică în stare să producă un anume obiect. Că s-au gândit la el care, sculptor fiind trebuie să se priceapă cât de cât. Apoi i se spune că este vorba despre un „obiect” care ar trebui să comemoreze 50 de ani de la Marea Unire din 1918! Stupoare! Cum să faci aşa ceva când fie şi pentru o şoaptă rostită despre marele moment te putea duce la Canal sau prin temniţele comuniste? Iniţial tatăl meu a crezut că e vorba despre o glumă proastă sau de una din provocările deliberate ale băieţilor de la Tanti Secu. Nici vorbă! I s-a cerut părerea şi a fost anunţat că din acel moment lucrează la Secţia de creaţie a fabricii, încă şi în funcţia de adjunct al şefului! Vine tata acasă, ne spune că a fost „avansat” dar nimic despre 50 de ani de la Unire. Trec zilele. Îl însoţeam din când în când pe la întâlniri cu amicii săi. De obicei artişti plastici sau foşti colegi de închisoare. Discutau, dezbăteau, erau aproape entuziasmaţi de ce făcea la acea vreme Ceauşescu. Discutau şi despre momentul ce urma să vină: să sărbătorească 50 de ani de la Marea Unire.

Trec zilele. Tata a conceput 3-4 variante de plachete comemorative. Sunt trimise la Bucureşti. Una dintre ele este aprobată cu mare entuziasm. Tata devine un fel de „vedetă” a momentului şi mai primeşte şi o primă substanţială! Vin „tovarăşii” de la Bucureşti să vadă toate detaliile. Se anunţă că era nevoie de 20.000 de plachete, cu dată fixă de predare. Trebuiau înmânate unor personalităţi ale momentului odată cu o pregătită sărbătorire oficială a actului Unirii! Plachetele ajung să fie mai importante decât restul produselor, devin prioritare, sarcină de partid şi de stat! Lucrează oamenii şi produc 20.000 de plachete. Deja se cam vorbea în oraş că va fi un 1 Decembrie mai altfel! Numai că … revin „tovarăşii” de la Bucureşti şi anulează tot. Nu se mai produce nimic. Află că cele 20.000 de plachete sunt gata, în depozit. Se dă ordin să fie scoase şi distruse! Cum distruse? Păi 1 decembrie… Ce 1 decembrie? De la Kremlin a venit ordin direct şi scurt „niet Unire!” Aşa că oamenii distrug toate plachetele. Cu proces verbal în regulă, cu descărcare pentru întreg procesul de producţie. Rămâne una. Tatăl meu luase una acasă din dorinţa de a mai lucra la ea, de a crea eventual şi o altă variantă. Rămâne unica piesă supravieţuitoare şi, bineînţeles, a fost bine ascunsă prin casă. Mi-a rămas printre lucrări de artă create de tatăl meu. Am crezut de cuviinţă să împărtăşesc şi prietenilor de pe Gogea’s Blog atât „istorioara”, dar mai ales imaginea unei piese unicat.

                                                                                                                     Iancu MOŢU

_________________________________________

coperta placheta Nistor Motu

Despre sculptorul, pictorul şi ceramistul Nistor Moţu, fost deţinut politic, puteţi afla cîte ceva din monografia semnată de regretatul critic şi istoric al artei, Mircea Ţoca, Sculptori clujeni,  Editura Meridiane, 1978, sau din unul dintre puţinele interviuri acordate după Revoluţia Română din Decembrie 1989, aici: http://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/viata-mea-e-un-roman/n-am-vrut-sa-l-tradez-pe-patrascanu-66054.html.

În imagine: coperta pliantului expoziţiei personale din 1988.

Anunțuri