Iancu Moţu: Poveşti de iarnă (I)

Posted on Decembrie 7, 2014

7



Câinele cu mulţi copii

chr9_gif_480_480_0_64000_0_1_0

       A fost odată… a fost odată! Cândva, demult, pe atunci la marginea Clujului era un cartier. Atunci îşi începea existenţa. Câteva case răsărite într-o mare de verdeaţă, cu pomi fructiferi şi copacii bătrâni. Un drum care în cea mai bună tradiţie a vremii nu era nici foarte plat şi nici foarte bine trasat. Un capăt al drumului de pământ dădea în Calea Turzii, celălalt se înfunda spre intrarea în Cimitirul Central. O stradă locuită de oameni veniţi dinspre satele din zona Clujului. Unii mici meseriaşi, alţii muncitori pe la CFR sau pe la fabricile din oraş. Mai locuiau pe acolo şi două familii de „oameni cu carte”: o familie de balerini cu fiul lor, şi o familie de cadre didactice, adică familia mea. Era o stradă fabuloasă pentru o copilărie extraordinară. O stradă cu o liotă de copii greu de imaginat. Eram vreo 25-30 de puştani şi puştance între 4-5 ani şi cel mult 8-9 ani. Eram o adunare zgomotoasă de fete şi băieţi de toate „etniile” ( habar n-aveam noi de prostii de acest gen) care, de cum dădea soarele pe cer părăseam în grabă casa şi ne adunam pe maidanul nostru. Ce urma este o adevărată aventură în imaginarul copiilor! Ce fapte, ce desfăşurări de „trupe” se puteau realiza depăşeşte cu mult puterea de înţelegere a multora!

A fost odată o iarnă. Cu zăpezi mari şi bogate. Cu ger încă din Ajunul Crăciunului. N-aveam noi treabă cu cele ce se petreceau în lume. Eram frământaţi numai de orele de lumină când aveam voie să ieşim la săniuş. Şi ce locuri de săniuş aveam! Străzi cu o înclinare mai mult decât periculoasă sau, uneori, ieşind din oraş – şi „ieşirea” era la o aruncătură de băţ – luam în posesie tot ce găseam şi era lunecabil la standardele noastre!

Ieşim noi într-o dimineaţă de decembrie, înfofoliţi, cu tot echipamentul „din dotare” ( sănii grele, din metal, făcute de un fierar care stătea pe strada noastră) şi după o ciorovăială de câteva minute unde atacăm, ne hotărâm spre un loc ceva mai nou. Un deal neâncercat încă la ieşirea din Cluj spre Turda. Ne alegem „şeful” zilei (de fiecare dată era ales un şef, în modul cel mai democratic cu putinţă) şi purcedem. Se bucurau părinţii când ne vedeau iar gospodarii zâmbeau a uşurare: scăpau, măcar pentru câteva ore de gaşca de puştani mai mult decât gălăgioşi. Singurul nefericit era unul dintre părinţi care trebuia să ne supravegheze, dar de la distanţă, că se supărau puştanii! Plecăm noi spre locul cu pricina şi urmează, bineînţeles ore de veselie . Toţi aveam prin largile buzunare ale paltoanelor sau cojoacelor bucăţi mari de pâine, cârnaţi de casă, câte o bucată de friptură ca să ne ţină mai multă vreme pe afară. Ne dăm noi cu săniile până ce „şeful” dă ordin că e ora să mâncăm ceva. Cuminţi, ne oprim. Adunăm săniile în cerc şi facem repede un foc. Eram „experţi”! Ne aşezăm, înfulecăm şi, deodată ne trezim lângă noi cu o namilă de câine. Un ciobănesc autentic, cu lanţ şi semn de câine cioban la gât. O secundă ne-am speriat. Dar când i-am văzut privirea ne-am repezit cu toţii la merindele din dotare şi l-am îndopat! Eram fascinaţi de mărimea lui (efectiv era ceva enorm; când era în poziţia şezut era mai înalt ca oricare dintre noi!), de frumuseţea, de blândeţea sa. După ce l-am ghiftuit „şeful” a deschis problema: ce facem cu câinele. Părere unanimă, îl luăm cu noi. Zis şi făcut. Numai că mai toţi aveau pe acasă câte un câine sau chiar doi. Aşa că achiziţia noastră nu avea să fie prea bine primită. Numai doi nu aveam câini. Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, până astăzi, Silviu Iorga şi… eu! Deci vesela gaşcă a decretat că noi doi suntem fericiţii posesori ai câinelui. S-a mai decretat că în dimineaţa următoare se adună lumea la mine acasă şi construim o cuşcă pentru câine. Luăm noi câinele de lanţ şi hai spre casă cu el. Un spectacol de toată frumuseţea. O hoardă de puştani însoţind ca într-un alai imperial un câine extraordinar! Ajungem noi pe maidanul nostru şi începe o altă problemă: cum îl numim. Dezbateri intense. Deodată unul dintre noi găseşte o soluţie. Avea el nişte rude pe undeva prin zona Mureşului şi văzuse acolo câini asemănători. Hai să-l numim Mureş! Şi Mureş i-a rămas numele. Culmea este că după vreo două zile a început să şi răspundă la numele primit.

Ajungem noi acasă şi întâmplarea face ca tatăl meu să fie prin curte. Era să pice jos când m-a văzut pe mine şi pe Silviu cu namila pe lângă noi. Ce să facă bietul tata văzând că ne chinuiam să-l „strunim” pe Mureş trăgând amândoi de lanţ. Mureş îşi mişca, din când în când capul şi ne trăgea ca pe nişte păpuşi de hârtie. Vine tata la noi şi vede că Mureş dădea din coadă şi se bucura că e cu oameni. N-a trebuit să insistăm prea mult că Mureş a fost imediat adoptat. Iubea tata câinii mai ceva ca noi copiii. Dar se ridica o întrebare: de unde furasem câinele, al cui era? Explicăm noi toată povestea şi dăm mare glas că Mureş era câinele nostru nu a-l altuia. Râde tata şi acceptă. Vine seara, frig. Ce facem cu câinele? Să nu îngheţe. Că n-aveam cuşcă. Îl cazează tata pe Mureş într-o încăpere de la subsolul casei. Nu era încălzită dar măcar nu era afară. Îi pune de mâncare şi apă. Mâncarea se topeşte în câteva secunde. Îi mai dă o porţie zdravănă. Dispare. În sfârşit, trecem în casă, luăm cina şi ne pregătim de culcare. Auzim noi ceva zgomote pe afară. Se duce tata şi-l vede pe Mureş în faţa uşii. Se tolănise cât era de mare pe prag şi era vesel nevoie mare. Vine tata şi ne spune mie şi mamei:

– Câinele ăsta e ceva extraordinar! Sper că nu vine ciobanul să-l ia înapoi.

Trece noaptea. A doua zi dimineaţă toată gaşca, în faţa casei, cu scule să construim cuşcă pentru Mureş. Grămadă de copii pe câine, fiecare cu mâncare la el. Călare pe Mureş, luat de gât şi îmbrăţişat, pus la pământ, tras de urechi şi alte drăgălăşenii. Scâncea bietul Mureş dar nu îndrăznea să mişte sau să ne latre măcar! După o luptă de câteva ceasuri cu scândurile, cuiele şi toate celelalte a ieşit o cuşcă grozavă. Numai că Mureş refuza să intre! Ne poticnim noi şi-l împingem cumva-cumva înăuntru. Era obligat să-şi încerce casa, nu-i aşa? Intră bietul câine şi când dă să se întoarcă se dărâmă toată şandramaua. Victorios, Mureş ne arată un zâmbet care ne-a bucurat ani de zile copilăria. Un câine cât un munte, blând ca un miel care mai şi zâmbea! Ce achiziţie. Trec zilele. Unul dintre vecini îi povesteşte tatei de un cioban de prin zonă care şi-a pierdut câinele şi îl cam caută. Mai trec alte zile şi apare ciobanul. Când îl vede pe Mureş începe să înjure şi să agite o bâtă înspre el. Scenă de coşmar! Sare Mureş şi începe să latre. Se cutremurau pereţii casei de lătratul său. O ia ciobanul la goană îndrugând verzi şi uscate. N-mai apărut niciodată. Şi bine a făcut. Că de atunci încolo, toată gaşca a devenit paznicul lui Mureş şi invers! Nu era ieşire pe stradă fără el. Nu trecea o zi să nu vină cel puţin unul dintre prieteni să „ne jucăm” cu Mureş. Se mirau oamenii văzând cum se comporta Mureş cu noi. Cum ne trăgea săniile la deal fără să-l oblige careva din noi. Cum se urca în spatele nostru pe sanie şi coboram împreună pe derdeluşuri periculoase. Şi tot timpul zâmbea!

Trec anii. Unii ajungem la şcoală. Aveam ore după amiază. Şi nu mică ne era mirarea când îl vedeam pe Mureş aşteptându-ne în colţul Liceului „Coşbuc” seara de seară să ne conducă acasă. Câteodată îl mai foloseam şi să ne ducă ghiozdanele. Şi cât de mândru era Mureş că ne ajută.

După vreo doi ani îmi rămâne Mureş numai mie. Silviu primise un căţel şi a trebuit să „renunţe” la drepturile sale asupra prietenului nostru. Dar niciodată nu s-a plâns nimeni şi oricare dintre prietenii mei n-au găsit poarta închisă când veneau în vizită la Mureş. Iar când în vacanţe ne jucam sau făceam adevărate expediţii Mureş era mereu cu noi. Era câinele cu mulţi copii! După vreo 9-10 ani dispare Mureş şi nu mai vine acasă niciodată. Am suferit cu toţii, mai ales după ce unul dintre vecini ne-a spus că aşa fac unii câini ciobăneşti: se retrag într-un loc al lor să moară, să se ducă la strămoşii lor şi să le povestească cum au bucurat ei viaţa unor copii.

Mi-am adus aminte, nu odată, de povestioara vecinului. I-am dat dreptate. Dar mi-am mai amintit şi de o păţanie de iarnă.

Calea Turzii în anii 60 era ceva între o biată şosea cu două benzi (niciodată marcate) şi un loc în care nucii uriaşi îşi etalau coroanele foarte bogate. După prima ninsoare nici nu se punea problema să mai circule ceva cât de cât motorizat. Pentru noi veselie mare. Aveam cel mai bun derdeluş din Cluj! Ne hotărâm noi odată să facem ceva ne mai încercat. Unul dintre amici avea o sanie specială. Puteam încăpea pe ea vreo 9-10. Se conducea cu ajutorul unui volan terminat printr-o patină dublă. La spate dispunea de două frâne din fier cu cioc de prindere! Ce mai, minunea minunilor. Hotărâm noi că e cazul să facem o coborâre a Căii Turzii din pădurea Făget până unde s-o putea. Mai hotărâm că toată tărăşenia trebuie să se petreacă spre seară, să se vadă bine drumul, frânarea. Ce mai, voiam spectacol. Şi, bineînţeles, Mureş trebuia să fie cu noi. Pornim noi pe la ora patru după amiază înainte să se întunece. Ajungem la intrarea spre pădure şi „şeful” zilei face ordinea de bătaie. Cei mai mari şi mai grei în spate. Lor le revenea şi sarcina de a frâna. Eu, cel mai slăbuţ în faţă, la volan! Apoi urma Mureş şi restul. Facem proba. Încăpem toţi, Mureş stă cuminte şi zâmbeşte. Şi ne dăm drumul. Şoseaua pustie. Intrăm în zona locuită şi foarte slab luminată. Trecem ca vântul. Coborâm cu viteză. Când ajungem în dreptul Bastionului Croitorilor urlă „şeful”: frână! Şi se frânează. Dar se frânează până în dreptul clădirii Teatrului Naţional. Se uitau oamenii de pe trotuare la noi ca la nişte nebuni. Noi, coborâm de pe sanie mândri nevoie mare. Mureş sare şi se zbenguie cu noi. Eram în centrul Clujului, cu sania după o cursă nebună. Şi Mureş era cu noi. Nu mai contează că mai spre seară, în casa fiecăruia dintre marii viteji, se auzea ceva de genul „ nu mai da mamă (sau tată) că nu mai fac!”

Vitejiile trebuie să suporte şi „horă cu strigături” cum îi spuneam noi lecţiei de … după!

Anunțuri