Un răspuns al lui Marius Oprea la ultima întrebare a lui Călin Nemeş

          Am găsit, astăzi, după mai bine de 13 ani de cînd a formulat-o şi 11 de cînd, înfrînt de scîrbă şi dezamăgire, a părăsit lumea aceasta pentru frumuseţea căreia şi-a dezgolit pieptul şi şi-a oferit inima lui mare şi sensibilă, un posibil răspuns la întrebarea lui Călin Nemeş (1960-1993):

              „Circulaţi. Totuşi, gândiţi-vă că într-o bună zi se va încheia şi viaţa voastră supusă stomacului. Iertaţi-mi că vă reamintesc, dar vă dau cuvântul meu de om că într-o zi, în care soarele va răsări la fel ca astăzi, veţi muri. Şi dumneavoastră, şi eu. Mai devreme sau mai târziu. Şi ceva îmi spune că imediat după acest ultim eveniment al vieţii noastre, care este moartea, îi vom reîntâlni pe ei, pe magnificii copii şi adolescenţi ai lui decembrie 1989. Şi, poate, ne vor întreba ce am făcut după moartea lor? Ştiu că eu am ce să le răspund. Dar dumneata, trecătorule?”

     (Călin Nemeş, România liberă, 25 aprilie 1991)

Iată-l:

Marius OPREA:

La mulţi ani?

       „Se termină anul 2014.

       Se încheie Centenarul Coposu care, slavă Domnului, s-a desfăşurat aşa cum se cuvenea.

       Însă eu nu am mai săpat nimic. Cu o singură excepţie (descoperirea şi exhumarea unui dezertor la Sângeorz-Băi), nu am mai adus la lumină nici un partizan, deţinut ori ţăran ucis de securitate şi îngropat anonim prin cimitire, păduri ori pe cîmpuri. Pentru că Guvernul României, prin reprezentantul său numit în fruntea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, a considerat şi consideră că nu e oportun să continuu săpăturile la Aiud şi Târgu Ocna. Şi nici în alte locuri. Că nu e o prioritate. Am înţeles că, pe de o parte, e vorba de o reorientare a activităţii IICCMER nu spre investigarea crimelor comunismului, ci doar spre o constatare a lor şi, pe de altă parte, că nu ar fi cazul ca acest tip de acţiune să fie considerat o concurenţă la Holocaust, anume o echivalare a crimelor comunismului cu Holocaustul.

       Dovada concretă a crimelor – anume, descoperirea osemintelor celor ucişi – are o mult mai mare putere decît toate colocviile şi simpozioanele plătite din banii de la bugetul de stat. Acestea, desfăşurate în genere cu mari cheltuieli, şi-au dorit să demonstreze că în România se întîmplă ceva; ei, bine, nu s-a întîmplat nimic. Doar cu paharele de şampanie servite la un cocteil, după lectura unor referate, s-ar fi putut exhuma încă, cel puţin, opt morţi la Aiud.

        Eu cred că Holocaustul şi crimele comunismului sînt cele două feţe ale aceleiaşi monede – crime împotriva umanităţii – şi că ar trebui judecate fără termen de comparaţie, dar cu acelaşi cîntar al moralei şi al justiţiei.

       Adică, la fel.

      E sfîrşit de an. Oamenii îşi doresc sănătate, împliniri, daruri.

      Ceea ce îmi doresc eu este ca, anul viitor, să pot pleca din nou în căutarea „poporului pierdut“.”

(În Observator cultural, http://www.observatorcultural.ro/La-multi-ani*articleID_31189-articles_details.html)

        Dar noi, ceilalţi „trecători” prin lumea aceasta, poate nu „pierdută”, dar din ce în ce mai amnezică, ce răspunsuri avem? În plus faţă de simpla noastră supravieţuire „statistică”?

Etichetat: Calin Nemes, crimele comunismului, Holocaust, IICCMER, Marius Oprea, poporul pierdut

Posted in: In Memoriam, Spune acum!