Iancu Moţu: Poveşti de iarnă (II)

Posted on decembrie 13, 2014

3



Cum se taie porcul?

298x197

          Aveam noi o veselă şi grozavă adunare de copii pe strada copilăriei. O stradă cu nume de ceva golan comunist (unul Breiner Bela), după cum se pronunţa unul dintre cei mai dragi vecini ai noştri: nenea Vasilică Călăcean. Era nea Vasilică un ţăran devenit ceferist. Venise cu nevasta şi patru copii din Mociu. O familie de oameni sarmani dar curaţi la trup şi suflet cât cuprinde lumea. Nea Vasilică şi nevasta lui, Ana, şi-au cosntruit o căsuţă ca la ei, la ţară. O căsuţă cu două încăperi, o bucătărie de vară şi o mândreţe de curte plină cu tot soiul de animale. Păsări berechet, un coteţ în care creşteau vreo 4 porci. Mai avea nea Vasilică şi vreo două oi. Avea omul cam tot ce aveau şi ceilalţi de pe stradă. Dar nu precum un alt vecin, un ungur, Benke bacsi care avea un grajd cu două vaci, doi cai, unii ziceau că are şi în alte părţi pe undeva prin marginea Clujului, da nu spune să nu i le ia comuniştii. Că tot îi luaseră destul pământ şi mai făcuse şi ceva puşcărie că era chiabur! Nu conta pentru noi decât că de la Benke bacsi luam zilnic lapte proaspăt muls. Şi nu ne lăsa Benke bacsi să trecem prin faţa porţii lui dacă nu intram să mai bem câte o cană cu lapte cald şi să înfulecăm un calcâi de pită de casă! Nu conta dacă eram doar eu sau eram cam toţi puştanii (şi nu eram puţini!). Obligatoriu trebuia să bem lapte şi să mâncăm pită. Că aşa creşteţi bine şi sănătoşi, mă bolunzilor ce sunteţi, ne spunea Benke bacsi.

Ei bine, nea Vasilică era altă mare figură. Un om care iubea copiii necondiţionat. O punea pe nevastă-sa, Ana, să ne adune laolaltă cu copiii lor şi să ne ungă nişte bucăţi de pâine cu unsoare. Dădea fuga nea Vasilică în grădinuţă şi venea cu nişte roşii (porodici) cât un cap de berbec. Şi mâncam vara sub nucul din spatele casei laolaltă cu el şi nevasta lui. Zicea nea Vasilică: mâncăm în familie, mă pruncilor! Frumoasă familie de vreo 30 de copii din care numai patru îţi aparţin. Da noi ştiam că suntem, de fapt, o familie. Asta se petrecea vara. Numai că vine iarna. Şi nea Vasilică vinde trei din cei patru porci, cumpără omul bocanci şi îmbrăcăminte pentru copiii lui. Ultimul porc, ceva de peste 200 de kile îl ţine pentru el. Vine momentul sacrificării. Toată suflarea de pe stradă ştie. Normal că şi noi, copiii. Unde să taie nea Vasilică porcul? Păi în spatele casei nu se poate că trebuie pârlit şi e pericol să-i ia foc ceva de prin gospodărie. Se sfătuieşte el cu alţi vecini şi se ia hotărârea. În stradă, că tot nu circulă nimic pe acolo. Bine, bine da cum îl duci apoi în curte. Păi simplu, îl punem pe o uşă şi îl ducem. Cum îl ducem că-i tare greu. Păi te ajutăm noi mă, Vasilică şi tu ne dai o ţuică bună. Numai atâta? Se scoală nea Vasilică pe la 6 dimineaţa. Afară întuneric. Strigă către vecini, ies oamenii la… clacă. Ieşim şi noi, copiii. Că fără noi nu se putea. Spunea nea Vasilică: mă pruncilor, ăla nu-i porc cu noroc dacă nu vă dau vouă coadă şi ureche! Ce să te mai culci la loc când auzi afară cum se pregăteşte un picuţ de sărbătoare? Mă lasă mama să mă duc. Şi mă duc. Prietenii şi ei pe acolo. Afară frig. Da ce contează când urmează să vedem ce şi cum cu porcul? Şi apare namila din coteţ. Un porc mare, negru cu o dungă albă. Destul de vioi şi vesel. Zice un vecin: aşa mă Ghiţă, bucură-te că pici în cuţit! Cine să-l taie? Că nea Vasilică leşina când vedea sânge. Cum cine? Fierarul. „Căuaciu”, cum îl ştiau toţi. Un om mic, negricios, aspru la vorbă da om de toată omenia. Scoate omul cuţitul, ceilalţi saltă porcul de coadă, fac ce fac cu o funie şi odată îl vedem pe Ghiţă cu râtul în zapadă. Zbiară bietul animal de se auzea în toată zona. „Căuaciu” pune cuţitul şi … gata. Vine tanti Ana, nevasta lui Vasilică cu o tavă cu multe păhăruţe şi o damigeană. Cinstesc oamenii. Mai întâi „Căuaciu”, apoi ceilalţi. Miros de prună în aerul rece de iarnă. Se discută despre ce urmează. Nea Vasilică se dă expert pe operaţiunile următoare. „Căuaciu” îl întreabă o singură dată dacă e sigur că ştie ce are de făcut că el trebuie să meargă la atelier având de făcut ceva de-ale fierăriei. Nicio problemă. Mai bea o pălincă şi mai târziu hai la pomana porcului. Pleacă fierarul nostru. Mai pleacă şi unii din vecini. Rămân vreo 3-4 şi noi, bineînţeles. Se aduc paiele şi începe povestea. Înainte de a aprinde focul, îl „fixează” oamenii mari pe porc pe burtă. Zice unul că i se pare că ar mai respira. Răspuns: respiră pe dracu, că l-o tăiat Căuaciu cum trebe! Mai cinstesc oamenii câte un păhărel, două, poate mai multe. Apoi nea Vasilică face oficiile. Presară paie şi îl îmbracă pe porc într-o grămadă aurie. După care, bineînţeles, dă foc. Se ridică pălălaia. Se mai ciocneşte un pahar. Noi, copiii ne uitam fascinaţi la foc şi mestecam pâine caldă de casă cu lapte proaspăt. Deodată un strigăt mare: fuge porcu cu focu-n spate! Şi nea Vasilică rămâne blocat! O ia porcu la picior sub o pălălaie de ţi-era mai mare dragul. Ce să facă bietul om? Sare un vecin şi pune mâna pe un topor. Îi trăzneşte una în cap porcului şi îi spune lui Vasilică: Mă Vasălică, porcu ăsta nu te iubeşte! Ce a urmat aproape că nu mai contează. Că Ana i-a luat imediat damigeana cu ţuică nu mai încape vorbă. Nu mai contează nici măcar că fiecare dintre copii am primit coadă şi ureche de porc. Contează doar că porcul nu l-a iubit pe Vasilică!

Iancu MOŢU