Bedros Horasangian: noi pagini din „DOSAR 1915”. Genocidul Armean

Posted on ianuarie 22, 2015

8



Genocidul Armean nu este, pentru prietenul meu armean, scriitorul român Bedros Horasangian, doar o temă. Este, prin biografie şi destin, un dat al memoriei, o misiune – pe care nu ezită să şi-o asume – în slujba adevărului. Un adevăr care, în esenţa lui,  nu priveşte doar istoria armenilor. Dosarul întocmit cu atîta devoţiune de Bedros Horasangian spune că de acest adevăr are nevoie întreaga Lume. Dacă vrea să-şi păstreze o faţă curată. Un „avertisment” pe care l-a inclus încă în dedicaţia de pe prima pagină a Enciclopediei armenilor (1994): „Se dedică lui Albert Camus, Varlam Şalamov şi Danilo Kiš, dar şi tuturor acelora care au încercat să rămînă ei înşişi înainte şi după moarte.” Din această perspectivă universală, paginile de mai jos se încheie cu o constatare plină de durere: „Un secol care nu se mai încheie. Cel puţin pentru armeni.” Este un prilej să ne întrebăm dacă nu cumva secolul XX este neîncheiat şi pentru români? Calendarul moral al acestui secol are încă multe file albe. Care aşteaptă să fie scrise. (V.G.)

Bedros Horasangian:

images

DOSAR 1915

Genocidul armean din 1915 şi atentatele de la Paris din 2015

 Banner-Genocid-pentru-web

Atentatele de la Paris din saptămînile trecute au zguduit conştiinţa Franţei. Crimele comise împotriva unor jurnalişti, poliţişti sau evrei la Paris, asasinatele oribile din Nigeria sau omorîrea unor copii nevinovaţi în Pakistan, atacurile banditeşti de pe străzile din Marsilia sau Amsterdam, descăpăţînările sinistre din aşa zisul Stat Islamic ne arată, ne dovedesc cu supra de măsură, că Islamul şi-a ieşit din matcă. Nimic nu justifică, nici măcar fervoarea religioasă afişată ostentativ, astfel de crime şi violenţe.

Franţa, şi alături de ea o lume întreagă, a fost în doliu.

Este încă.

Ce va urma, cine va urma?

Şi cînd spunem FRANŢA îl vedem pe generalul De Gaulle cu braţele desfăcute, ca un Crist proiectat pe Hexagonul devenit laic, Liberté, Égalité, Fraternité!, cum ar veni, pronunțînd cu voce lui baritonală:

LA FRANCE!

La France, prin vocea Preşedintelui Hollande şi prin manifestațiile unice în istoria ei – 4,5 milioane de citoyens pe străzi – au făcut pentru cîteva zile ca milioane de oameni să fie solidari cu Franţa. Nu doar Je suis Charlie, ci Nous sommes tous Français!

Pentru că este vorba de spiritul unei naţiuni, nu doar de cei asasinaţi mişeleşte de reprezentanţii unui Islam radicalizat. Cînd a fost asasinat la Istanbul jurnalistul armean Hrandt Dink, sute de mii de turci şi neturci, armeni şi nerameni, creştini şi musulmani deopotrivă au fost indignaţi, revoltați şi au protestat solidari.

I am Dink. I am Armenian.

Au trecut 5( cinci) ani.

Procesul Redactorului Şef de la Agos nici azi nu a fost încheiat.                                                                                                                                                                                   

Numirea unui colaborator al lui Hrant Dink, Etyen Mahciupyan, în echipa de consilieri a primului Ministru Ahmet Davutoglu – aflat în primul rînd al liderilor politici care au defilat la Paris, precum Andre Malraux în mai ‘68 – a creat controverse. Va ajuta la ceva, va schimba atitudinea Primului Ministru al unui guvern ce reprezintă un partid şi expresia unui Preşedinte precum Regep Tayyup Erdogan, de făţişă orientare islamistă? O respectăm, este o opţiune personală. Dar ca şef de stat nu-ţi mai aparţii. E bine ce faci şi cum procedezi pentru neamul tău, pentru comunitatea internaţională din care vrei să faci parte? Va reuşi oare Mahciupyan să producă o legătura viabilă cu armenimea din Turcia şi societatea civilă – intră în noul lui job descripion, atribuţii adică – aflată şi ea într-o continuă agitaţie? Că este vorba de corupţie, de internet, de kurzi, de investiţii, de legăturile cu ISIL, cu China şi India, cu intelectualii liberali, şi cu Elif Shafak şi Orhan Pamuk ce facem, ar putea şi ei consultați? Vor reuşi liderii turci, parteneri strategici ai lumii occidentale în NATO să împace capra şi varza cerinţelor Uniunii Europene cu vinetele puse la copt şi năutul pus la fiert (cînd eram mici mîncam leblebi) în antagonismele care se accentuează şi contradicţiile care se înmulţesc nu doar în Orientul Mijlociu?

O mare sarcină pe umerii Preşedintelui turc. Dacă va veni la Erevan pe 24 aprilie, unde şi cînd a fost invitat, ar fi un semn pozitiv. Unii comentatori spun că ar avea numai de cîştigat şi nimic de pierdut. Doar un lider cu viziune politică poate lua decizii importante. Cum a făcut generalul Jaruzelski cînd a invitat liderii Solidarităţii la discuţii şi negocieri în loc să pună tancurile pe oamenii din stradă. N-a fost simplu, mai ales pentru un militar, dar nu a curs sînge în Polonia la schimbarea de regim politic. Pînă una, alta, în Turcia nu sunt prea multe semne promiţătoare, care să ne ofere speranţe în zile senine pentru viitorul imediat.

Vom vedea.

Astăzi nu mai e nimeni Hrandt Dink la Istanbul. Din contra, politica oficială a statului turc, cu democrația lui cu sincope, haidur huidur, cum vorbeau bunicii mei acasă, dă semne de înăsprire a măsurilor nedemocratice. Turcia poate juca un rol capital în geometria variabilă a viitoarei configuraţii europene. Dacă se doreşte aşa ceva. Recunoaşterea genocidului din 1915 ar închide o pagină neagră de istorie, ar împăca poporul turc cu propria istorie, ar dispărea această fantasmă a genocidului ce planează ca un nor toxic şi ar deschide o nouă speranţă întregului Orient Mijlociu. Turcia, ca şi Iranul, sunt două puteri regionale care au un cuvînt greu de spus. Musulmane fiind, puteri militare fiind. Aşa cum Rusia nu poate fi exclusă din viitorele aranjamente de securitate ale Europei, nici Turcia nu poate fi abandonată de occident. Depinde de cine şi ce se doreşte. Nimic nu e simplu, compromisul poate fi negociat. Recunoaşterea Genocidului nu intră în nici un fel de tocmeală. E başca. Atentatele de la Paris vor obliga însă autorităţile de la Ankara să mediteze mai atent la ce se întîmplă în lume.

Coranul poate fi un sfetnic bun. Nu putem conta doar pe Khăsmet.

Dar nu despre asta vrem să atragem atenţia.

Azi şi acum.

S-a făcut mare tevatură în acest răstimp, şi televiziunile au tot repetat pînă la saţietate, cum că Islamul nu are nici o legătură cu Terorismul. Teoretic, poate aşa o fi. Dar istoria, viața de zi cu zi, din Irak şi pînă în Yemen, din Afganistan şi Pakistan pînă în Indonezia, faptele şi istoria recentă ne-au tot contrazis. Nici vorbă de bună pace şi toleranţă, de acceptarea celuilalt, multiculturalism şi a dreptului la diferenţă. Un mare cîştig al Revoluţiei Franceze e crearea unui climat adecvat de egalitate şi respect reciproc. Lecţie bine învăţată de Părinţii Fondatori şi Declaraţia de la Philadelphia care a născut principiile societăţii moderne americane. Din păcate lucrurile au evoluat exact pe dos în Europa şi în lume. Toleranţa şi islamul, nu au mers braţ la braţ, terorismul s-a extins, fractura dintre lumea occidentală şi Orient s-a accentuat. Islamul s-a izolat în propria-i putere de seducţie şi credinţă. Pacea şi prietenia între naţiuni, promovate de Islam, un mare neadevăr şi o ipocrizie pe care liderii politici, nu doar occidentali, sunt obligaţi s-o repete. Doar adevărul – cu o formulă, dar şi titlul unei cărţi al unei jurnaliste de excepţie asasinate la fel de mişeleşte, despre Ana Politkovskaia este vorba – nu foloseşte la nimic cînd intervin chestiunile strategice şi aranjamentele de culise. Dar cineva trebuie să-l spună. Cineva, mulţi puţini, trebuie să-şi asume adevărul. Nu se poate trăi la infinit sub plapuma călduroasă a unui oportunism tihnit acceptat. Nu a fost genocid în 1915, este o minciună a celor care vor să jignească poporul turc. Evet! Şi mai tragem o porţie de Imam Baildă şi una de musaca după o plimbare la Therapia sau prin Buyuk Ada, cu trăsura.

16700_742849455763115_1447117054595179303_n

Două editoriale ale lui Ara Toranian din Nouvelle Arménie Magazine ( numerele 213 şi 214 din decembrie 1914 şi ianuarie 2015) dau temperatura exactă a momentului. Primul articol,  Au-dessous du volcan – „Sub vulcan”, între noi fie vorba, este titlul unui faimos roman al lui Malcolm Lowry – pune pe tapet recentul incident militar de la graniţa cu Azerbaigianul, cînd un helicopter al forţelor de autoapărare din Karabagh a fost doborît în timp ce patrula de-alungul frontierei de o rachetă azeră. Incident soldat cu moartea a trei militari armeni şi cu scandal politico-diplomatic între părţi. A urmat o incursiune a forțelor speciale armene pentru recuperarea trupurilor celor trei militari armeni, incident care s-a soldat cu moartea a doi militari azeri. Cei trei ostaşi armeni au fost îngropaţi cu onoruri militare la Erevan. Astfel de incidente şi provocări au fost şi vor mai fi. Doar că partea armeană, dincolo de apelurile la calm ale Casei Albe şi Kremlinului, va fi nevoită să gestioneze corect astfel de situaţii.

Despre suta de ani trecută între „1915 2015” scrie lucid şi fără emoţii inutile, editorialistul Ara Toranian în numărul din ianuarie al revistei. Cercurile cu roşu ce reprezentau miile şi zecile de mii de victime ale genocidului de acum 100 de ani pe harta Imperiului Otoman s-au mutat pe harta lumii. Diaspora este astăzi reprezentată de aceste dramatice cercuri. Asta e situaţia. Se poate face ceva cînd nu se poate face nimic? Da, se poate! Se poate tăia nodul gordian printr-o abilă decizie politică. Guvernul bolivian şi parlamentul bolivian recunosc Genocidul armean din 1915. Bolivia alăturîndu-se statelor şi organizaţiilor internaţionale ce au acceptat să recunoască această crimă împotriva umanităţii. Dar lupta dintre trecut şi prezent, dintre a spune şi clama adevărul, ieri, ca şi azi, nu se opreşte aici.

Nouvelle D’Arménie Magazine lansează şi prezintă un bine documentat şi excelent prezentat Dossier/histoire/Empire ottoman. Ceea ce nu poate decît să ne bucure şi să confirme efortul nostru de a nu ceda în faţa minciunilor ce se adună şi a eforturilor propagandei turco-azere pentru măsluirea sau ascunderea adevărului. Dossier-ul prezentat succint de Ara Toranian, cuprinde studii şi cercetări punctuale, semnate de distinşi istorici şi cercetători de recunoscută expertiză academică internaţională, abordează ex abrupto diferitele aspecte ale relaţiei dintre participarea Imperiului otoman la Primul Război Mondial şi Genocidul Armean ce s-a consumat în acest răstimp.

Primul studiu – Une double approche. La guerre et le génocide. Le génocide arménien est à la Première Guerre Mondiale ce que la Solution finale nazie est à la Deuxième. – este semnat de Vincent Duclert. O panoramă globală a evenimentului, întins apoi şi în anii de după WW1, acţiunile criminale împotriva creştinilor neoprindu-se odată cu căderea Imperiului otoman şi naşterea republicii kemaliste. Despre represiunile de la Dersim, de care pomeneşte Duclert, aşteptăm şi noi cu emoţie şi curiozitate un manuscris cu mărturiile unui supraviețuitor. Une opportunité de revanche. L’entrée en guerre de l’Empire ottoman, este o radiografie a celor întîmplate sub aspect politico-economico-militar. Context, pierderile teritoriale din Balcani şi Orientul Mijlociu, naşterea republicii kemaliste pe moştenirea dezastrouasă a Imperiului destrămat. Autorul, Hamit Bozarslan este politolog, Director de studii la EHESS ( l’Ecole des hautes etudes en sciences sociales). Despre importanţa şi gravitatea celor consumate în debarcarea nereuşită a forţei expediționare franco-britanice la Gallipolli – 1914-1915. L’expédition des Dardanelles – scrie prestigiosul istoric Yves Ternon, membru al consiliului ştiinţific al Memorialului Shoah. Şi aflăm detalii care explică eşecul operaţiunii navale de sub comanda Lordului Amiralităţii la acea dată, viitorul Premier Winston Churchill. Dezastrul trupelor australiene şi neozeelandeze, cu efective neexperimentate şi prost antrenate într-o operaţiune prost planificată s-a constituit ulterior dramei momentului într-un moment de identitate națională. Dacă pentru turci eşecul debarcării a fost salvarea pentru moment a Sultanatului şi Constantinopolului, dacă pentru armeni acel fatidic 24 aprilie s-a constituit în ziua cea neagră în care au debutat deportările şi crimele ce au urmat, paradoxal, pentru australieni şi neozeelandezi acea zi a cosntituit un moment al redempţiunii identitare. Precum înfrîngerea sîrbilor şi moartea Cneazului Lazăr pe cîmpul de luptă de la Kosovopolje (ceea ce numim azi Câmpia Mierlei) moment crucial şi astăzi asumat de sîrbi sub raport identitar. De aici şi importanţa dată de autorităţile turce de astăzi de a răspunde zilei de 24 aprilie a Genocidului Armean printr-o contraofensivă propagandistică punînd accentul pe victoria trupelor otomane la Gallipolli. Faptul că în aceste zile preşedintele Erdogan, care nu răspuns invitaţiei de a participa la comemorarea de pe 24 aprilie de la Erevan, a transmis însă părţii armene de a participa la ceremoniile de la Gallipolli – unde sunt invitaţi mulţi lideri occidentali, de la Obama la Cameron şi Angela Merkel, spune ceva. O sinistră competiţie pentru a asuma un adevăr sau a-l ascunde. Interesantă observaţia lui Vernon legată de refuzul ruşilor de a sprijini o expediţie greacă asupra Constantinopolului, dar şi faptul, ne spune tot istoricul francez, că turcii şi aliaţii lor germani au ştiut de preparativele aliaţilor de la spionii din Egipt şi de la informtorii greci din Moudros. Acel loc unde nu peste multă vreme se va semna o pace efemeră. Bătălia de la Gallipolli rămâne un moment crucial al WW1.

Claire Mouradian, directoare de cercetare la CNRS ( Centre d’etudes des mondes russe, caucasien et centre-europeen) comentează aplicat despre “Théâtre de la guerre en Orient. Le Caucase: un front secondaire?” cunoscîndu-se bine importanţa fronturilor din Caucaz, Palestina şi Egipt în economia primului război mondial şi în tectonica politică – acordul Sykes-Picot – ulterioară a întregului Orient Mijlociu. Ba putem spune, fără tăgadă, că multe dintre relelele aşezări ale lumii orientale de astăzi îşi au rădăcina în acele vremuri. Cu titlu de amănunt istoric. Legiunile şi grupele de voluntari armeni ce au luptat în armata rusă nu au depăşit 2500-5000 de militari, care în marea lor majoritate au fost cetăţeni ruşi. Aşa cum armenii din imperiul otoman au luptat sub stindardul semilunei şi au fost loiali Imperiului. Pînă în clipa cînd au fost dezarmaţi şi ucişi de către militarii turci, pînă mai ieri camarazi de arme. Astăzi se doreşte a se acredita ideea că armenii au fost trădători şi de aceea autorităţile otomane au fost obligate să deporteze populația ostilă din spatele frontului. Autoapărare Van-ului a fost un episod în care armenii nu s-au lăsat măcelăriţi, şi nici vorbă de a trăda pe cineva. Expoziţia de la Istanbul din aceste săptămîni este o grosolană mistificare. Dr.Gaidz Minassian, maître de conférences a l’Institut d’études politique de Paris scrie despre Al VIII congres de la FRA din vara lui 1914, şi rolul jucat de diferitele facţiuni şi partide politice armeneşti în întreaga istorie a acelor ani de război. Lupte intestine, opţiuni şi abordări ideologico-politice diferite, rolul şi locul unor personalităţi armene din Imperiul otoman în relaţia cu autorităţile. Despre unul dintre cele mai importante figuri ale ideologiei panturanice ale epocii, cu consecinţe dezastroase pentru armeni, este vorba de Dr.Bahaeddin Chakir, scrie istoricul Raymond H. Kevorkian, director emerit de cercetare la Institutul francez de geopolitică, Universitatea Paris VIII. Un medic specialist în autopsii care ajunge să fie responsabil de exterminarea a jumătate de milion de armeni din şase vilayete. Şi cîte şi mai cîte. Teribilă figură, un criminal condamnat pentru faptele sale chiar de către tribunalul ce i-a judecat pe liderii Junilor Turci după încheierea ostilităţilor. Şi despre care se ştie şi s-a scris mult mai puţin decît despre mult mai faimoşii lideri ai Junilor Turci, precum „Talat pacha, La tête pensante du Génocide” şi „Cemal Pacha. Redutable chef de guerre et tyran ambigue”, cărora le sunt consacrate consistente şi bine conturate portrete de către Hans-Lukas Kieser, profesor de istorie modernă la Universitatea din Zürich, respectiv Duygu Tasalp, cercetătoare la INALCO. Portretele şi activitatea celor lideri militari şi politici sunt bine conturate şi confirmă, încă o dată, contribuţia lor la masacrarea supuşilor creştini, nu doar armeni, din Imperiu. Despre deportarea populaţiei iudaice din Palestina de vorbeşte rar sau deloc. E bine că în finalul articolul ei Duygu Tusalp pomeneşte de nepotul lui Cemal ( Djemal) Pasha, Hasan Cemal, care, dintr-o răsucire a propriei conştiințe recunoaşte genocidul la care a participat şi bunicul său. Gestul său de a depune o floare la monumentul martirilor de la Erevan devine exemplar.

Remarcabil acest grupaj de articole, bine ilustrat cu fotografii din epocă şi care poate convinge pe oricine de acurateţea informaţiilor şi analizelor istorico-politice. Încheiem aceste cîteva observaţii amintind şi de răspunsul, de ultimă oră, al preşedintelui Armeniei de a refuza participarea la comemorarea de la Gallipoli şi reluarea invitaţiei către Preşedintele Erdogan de a veni la Erevan la manifetările de 24 aprilie 2015.

Un secol care nu se mai încheie. Cel puţin pentru armeni.

10325588_305064113020423_6635973644014931332_n

________________________________

Text publicat şi pe ARARATonline, http://www.araratonline.com/, şi oferit Gogea’s Blog de autor. Gest pentru care îi exprimăm gratitudinea noastră angajată.