În prima şedinţă „de lucru” din anul 2015, a Cenaclului UBB coordonat de poetul Ion Mureşan,
vor propune analizei şi aprecierii auditoriului texte scriitorii Petruţa Şerban (poezie) şi
Viorel Dădulescu (proză).
*
P E T R U Ţ A Ş E R B A N
ziua asta
cu toate ale noastre
pe care le avem
ţi-o vînd ţie
la preţul pe care
l-am stabilit atunci
it’s a deal
şi e-n original
o zi
în copertă de plastic
e a ta acum
n-o să uiţi
cum ţi-am deschis
toate ascunzişurile
doar cu un singur
cutremurat de puls
a venit Moartea
într-o sîmbătă seară
şi-a zis
„Salut frumoaso,
te mai las o vreme pe aici
dar mai tîrziu va trebui
să te împrieteneşti cu mine!”
că mi-am săpat pe lumină
drumul către întuneric
şi că te-am lăsat să treci
de prea multe ori prin mine
,,a fugit ca un evadat
dintr-un lagăr de scrum
eşti blondă şi neagră
ca berea
fugi şi mai pune şi tu de-o viaţă
pînă mă întorc…”
fără tine
mesteacănul acela
nu mai lasă luminii
nicio umbră
(sau era plop tremurător?)
în camera prin care
ai călătorit spre mine
de mai multe ori
am devenit
ultimul arc de cerc
de care singurătatea
avea nevoie
să se închidă
– Abia îşi mişca buzele, de parcă era ventriloc şi trebuia să faci un efort serios ca să-i auzi şoaptele. Asta i se întîmpla mai ales cînd era supărat sau cînd bea un pahar în plus. De obicei, atunci devenea supărat. De fapt, pentru el, un pahar era întotdeauna în plus: nu era un băutor adevărat, şi cînd ne ţinea companie era mai mult din politeţe, aşa, ca să nu ne lase singuri, şi pentru că, atent cum este, ţinea să aibă grijă de noi, ca să ajungem cît se putea de bine pe unde urma să ajungem, acasă la noi sau la alţii. Paharul ăla în plus, pe lîngă că îl facea să devină mîhnit, trist de soarta lumii, a noastră sau a lui, nu se înţelegea prea bine asta, nu îl făcea să vorbească mai tare – aşa cum li se întîmplă celor mai mulţi – ci foarte încet, aproape şoptit, ceea ce parcă dădea vorbelor lui mai multă importanţă şi ne făcea să-l ascultăm cu atenţie. Şi chiar trebuia să fii foarte atent ca să-l auzi. Ce ai zis? l-am întrebat. Mai spune odată. Încă nu îl ascultam cu adevărat şi cuvintele lui trecuseră pe lîngă mine ca o adiere blîndă şi îndepăratată, pe care abia o simţi. Ochelarii aştia… am reuşit, cu greu, să desluşesc. Ce-i cu ei? m-am interesat, privind la fundurile de borcan care-i făceau ochii mici, mici de tot, de parcă i-ai fi privit prin celălalt capăt al unui binoclu militar. Sînt multe acuma, a rostit de data asta mai inteligibil, dar eu tot nu eram lămurit cu ce vrea să spună. Cum adică să fie ochelarii – multe? l-am sîcîit eu. Nu, nu ochelarii, fetele cu ochelari îs multe. Nu le-ai văzut? şopti din nou. M-am uitat roată şi zău domnu’ doctor că nu era nici o fată primprejur, cu sau fără ochelari, mă-nţelegeţi, nici o fată, nici o femeie, nimic, numai noi şi chelnerul.
– Da, înţeleg, dar acum vă rog să nu vă mai mişcaţi, să ţineţi bărbia pe suport, şi să priviţi drept înainte prin cercul care se vede în aparat. Foarte bine. Şi acum o să vă rog să-mi spuneţi ce vedeţi.
– Păi… o căsuţă?
– O căsuţă. Foarte bine. Şi acum vă rog să-mi spuneţi, cum vedeţi mai bine căsuţa, dacă mişc butonul: aşa… sau aşa?
– Păi… cam cum era înainte.
– Cum era înainte, foarte bine. Şi acum o sa vă rog să nu clipiţi deloc cîteva secunde, pînă măsor eu ceva aici… aşa, bine. Haideţi să stăm puţin, să vă odihniţi ochii, o să vă rog să priviţi prin cameră. Şi cum era cu fetele alea cu ochelari, care de fapt nu erau?
– Păi cum v-am spus, nu era nici o fată pe acolo, de fapt cine să fi fost, nu c-ar fi fetele de azi aşa de cuminţi să nu stea prin baruri, numai că ăsta nu era un bar, era, aşa, o crîşmă din aia de cartier, pe unde nu prea intră cucoanele, nici măcar însoţite. Mă rog, şi cum nu era nici una, l-am întrebat şi eu unde-s fetele alea. Cum unde? a zis el uimit, da ştiţi domnu’ doctor, chiar uimit. Peste tot, peste tot, a zis mai tare de data asta, fluturînd din mînă, de parcă mulţimea aia de fete cu ochelari ar fi stat prin toată crîşma, şi nu numai că ar fi stat, aşa cum stă toată lumea, pe un scaun sau, mă rog, în picioare, ci şi parcă ar fi plutit prin aer sau prin paharele pe care le aveam în faţă.
– Şi aveaţi multe? Pahare vreau să spun.
– Păi… ştiu şi eu? Cred că erau… ştiţi cum se întîmplă. Bine, şi ce-i cu ele? l-am întrebat, văzînd că n-o mai scot la capăt cu el. Ce-i cu ele, ce-i cu ele, cum ce-i cu ele? a zis supărat. Nu vezi şi tu că toate poartă ochelari acuma, că aşa-i moda? S-o ia dracu’ de modă! Poartă ochelari şi cînd văd bine… mi-a spus, necăjit de-a binelea. De ăia fără dioprii, cu lentile din sticlă goală. Chiar aşa, dumneavoastră n-aţi sesizat dacă vin mai multe fete ca înainte să-şi facă ochelari?
– N-am fost atent la aspectul ăsta. De fapt, pe aici vin mai mult doamne ceva mai în vîrstă, cam aşa ca dumneavoastră. Şi acum o să repetăm figura, dar cu ochiul stîng, de data asta. Deci, bărbia pe suport, staţi cît puteţi dumeavoastră de nemişcat şi priviţi drept, dar drept în faţă. Aşa, şi acum o să vă rog să-mi spuneţi ce vedeţi.
– O căsuţă!
– Vă rog să fiţi serios. Nu vă grăbiţi! Priviţi cu atenţie, drept înainte. Deci, ce vedeţi?
– Aha. Da, da, nu-i o căsuţă… E un cîine?
– Foarte bine. Este chiar un cîine. Şi cum îl vedeţi mai bine? Dacă rotesc butonul aşa… sunteţi atent, da?… sau aşa?
– Păi… parcă cum era înainte…
– Deci tot cum era înainte. Foarte bine. Putem să mai luăm o pauză acum, pînă aranjez ochelarii de probă. Şi de ce era necăjit prietenul dumneavoastră?
– Păi, să vedeţi, că la început n-am înţeles nici eu. Înainte nu purta niciuna ochelari, mi-a zis. Şi de era aproape chioară, să dea în gropi, şi tot nu purta. Vezi tu, nu era la modă să ai ochelari, mi-a spus cu ciudă. Şi mie, dacă-mi place ceva la o femeie, e să aibă ochelari. S-o ia dracu de modă, a zis din nou, că nu putea să vină şi moda asta mai repede. Abia m-am abţinut să nu rîd, domnu’ doctor. Auziţi ce-i place lui la femei. Ochelarii. Nu tu sînii, picioarele, fundul sau măcar ochii. Nu. Ochelarii. Nu-i nimic, am încercat eu să-l consolez, uite că poartă acum. Şi nu le stă rău. Păi cum să le stea rău? a întrebat, aşa, de parcă nici nu aştepta un răspuns. Nu le stă rău defel. Îs drăguţe foc. Ba-s chiar foarte frumoase, a continuat el gînditor, cu vocea stinsă din nou. Dar, acuma la ce folos? a mai spus, după care a dat din mînă a lehamite. Cum adică ce folos? Uite, e plină lumea de ochelariste acum, ai de unde alege. Aş avea eu, dar acum… abia a şoptit el. Cînd a zis asta l-am văzut – cum să vă spun domnu’ doctor? – l-am văzut parcă pentru prima dată: arătos cred că nu a fost el vreodată, dar acuma, cu părul ăla, cît îl mai avea, mai mult alb decît altfel, şi slăbuţ de atîrnau toate pe el, şi cu faţa aia zbîrcită de parcă era făcută din noroi uscat… Nu ştiu dacă aţi observat, dar oamenii după ce trec de o vîrstă sunt de două feluri: fie se îngraşă de plesnesc toate pe ei, fie se scofîlcesc de tot. El e dintre ăştia din urmă, şi zău că nu cred că s-ar mai uita vreo tipă după el. Deşi, mai ştii? Ce gusturi au fetele, cu ochelari sau fără, nu poţi afla niciodată.
– Aveţi dreptate. Dar acum o să vă rog ca, după ce vă pun ochelarii de probă, să vă uitaţi la panoul cu litere din faţă, ca să vă stabilim dioptriile. Încercăm întîi tot cu ochiul drept, da? Aşa… acoperim ochiul stîng şi privim numai cu ochiul drept. Deci, cu lentila asta pînă la ce rînd vedeţi?
– Păi, cam cu unul înainte de penultimul…
– Ei, nu-i chiar rău. Imi spuneţi ce literă e asta?
– Un be.
– Exact. Şi asta?
– Em.
– Em. Perfect. Dacă adăugăm lentila asta e mai bine?
– Mmm… nu prea.
– Nu prea. Şi… nici dacă o punem pe asta?
– Nici.
– Nici. Deci rămînem la astea trei dioptrii la ochiul drept. Şi ce a mai spus prietenul dumneavoastră?
– Ce să mai spună? Am mai luat noi cîte un pahar, ne-am mai aprins cîte o ţigară şi, brusc, mi-a venit o chestie în cap. Şi cucoana ta? Soţia? l-am întrebat. Ştiam că e însurat, ba parcă are şi un copil, nu ştiu ce, băiat sau fată, n-are importanţă, trebuie să fie mare de acuma. Ce-i cu ea? m-a întrebat nedumerit. Păi… dînsa nu poartă ochelari? Nuu… n-a purtat niciodată. Vede tot, şi dacă am o scamă pe spatele mînecii o vede.
– Deci soţia domnului vede bine. Acum să vedem noi cum vedeţi dumneavoastră cu ochiul stîng. Acoperim ochiul drept, punem o lentilă… aşa. Deci, dacă priviţi numai cu ochiul stîng, pînă la ce rînd vedeţi?
– Parcă cam tot pe acolo…
– Tot pe acolo… Nu-i rău. Asta ce literă este?
– Un de?
– Corect. Un de. Şi asta?
– Un ef?
– Desigur, un ef. Dacă adăugăm lentila asta e mai bine?
– Parcă… e ceva mai multă lumină.
– Deci este o imagine mai luminoasă. Bine, lăsăm şi lentila asta, şi am ajuns la trei dioptrii şi jumătate la ochiul stîng. Acum descoperim ochiul drept, şi o să vă rog să vă plimbaţi cîteva minute prin cameră, ca să vedem cum vă obişnuiţi cu ochelarii. Uitaţi-va în dreapta, în jos, la podea, la tavan. Nu vă grăbiţi, eu am răbdare. Aşa cum aţi avut şi dumneavoastră cu prietenul acela, care… care ce a mai făcut?
– Să vedeţi ce s-a mai întîmplat. Tot stătea bosumflat, aşa că i-am zis că nu-i nimic că doamna lui nu purta ochelari, că ar fi putut să-i cumpere el unii, chiar dacă dînsa nu are nevoie de ei, să-i cumpere ochelari aşa cum i-ar lua o bijuterie, o broşă sau o brăţară. Din ăia, cu lentile din sticlă goală. N-o să mă credeţi, dar dintr-o dată s-a luminat la faţă. Crezi că i-ar purta? m-a întrebat. De ce nu? i-am răspuns, dacă-s la modă… Da, da, a zis el de parcă ar fi descoperit cine ştie ce mare minune. Da, da ea e cochetă, întotdeauna a fost. Se înseninase de tot, ce spun eu că se înseninase, strălucea de-a dreptul, parcă chiar şi ochelarii ăia ai lui ca fundul de borcan aruncau scîntei, aşa ca nişte stelute. Mergem! a zis hotărît, dintr-o dată. Mergem! a mai zis încă o dată, şi pînă să apuc eu să întreb ceva sau să-mi termin paharul, a pus nişte bani pe masă fără să-i mai numere, şi din doi paşi era la uşă, nici nu l-am văzut cînd păşeşte, parcă plutea. L-am ajuns abia în stradă, cînd mi-a zis cu importanţă: Luăm ochelari! Mergem la mall, că acolo e deschis şi luăm ochelari. Aşa că ne-am dus la mall, domnu’ doctor, şi am luat ochelari. N-o să mă credeţi: şapte perechi am luat. Cîte una pentru fiecare zi a săptămînii, mi-a explicat el. A găsit unii cu rame roşii – pentru ziua de luni, unii cu rame negre – pentru vineri, ramele albe le-a rezervat, nu ştiu de ce, pentru marţi, miercurea avea pentru el culoarea albastră, pentru joi a preferat unele aproape transparente, iar pentru duminică a ales unele mai de sărbătoare, aurii, şi – n-o să mă credeţi – a găsit şi o pereche cu rame pepit, albe cu pătrăţele albastre, sau invers, aşa cum erau pe vremuri uniformele şcolăriţelor. Astea-s pentru sîmbătă, poate ieşim undeva la sfîrşit de săptămînă, mi-a zis aşa de vesel, de-ţi era mai mare dragul să-l vezi, că se luminase de tot la faţă.
– Mda… Şi i-au plăcut doamnei ochelarii?
– Nu ştiu domnu’ doctor, că nu l-am mai văzut de atunci. Ne-am despărţit la intersecţie, eu am luat-o într-o parte şi el în alta, ţinea pachetul ăla cu ochelari fără dioptrii – că îi i-au ambalat la casă – cu amîndouă mîinile, de parcă era un platou cu prăjituri cu frişcă. Dar, nu l-am mai văzut de atunci.
– Mda… Poate că stă mai mult pe acasă, acuma că are atîtea doamne pe acolo. Acuma cu reţeta dumneavostră: dioptriile nu s-au schimbat prea mult, am adăugat un minus 0,25 la dreptul şi un minus 0,5 la stîngul. Puteţi să va comandaţi ochelarii şi la magazinul de lîngă cabinet. Eu vă recomand nişte rame din silicon, sînt uşoare şi flexibile, este imposibil să se rupă, aşa, de la sine, cum spuneţi că s-a întîmplat cu cele vechi, şi să vă cadă lentilele pe gresia din baie, dacă aşa ceva o fi posibil…
– De silicon? Dar cum sunt astea?
– Flexibile. Sunt de mai multe culori. Ce-i drept, sunt ceva mai scumpe, dar, vorba prietenului dumneavoastră, sunt la modă.
– Ştiţi ce, domnu’ doctor? Mai demult poate că le luam, dar acuma o să-mi iau tot din astea, din plastic. Ce-mi mai trebuie mie modă? S-o ia dracu’ de modă.
(citeşte şi https://vasilegogea.wordpress.com/2012/11/03/va-propun-un-prozator-viorel-dadulescu/)
Gogea's Blog 
Posted on ianuarie 25, 2015
0