S-a stins „omul lumii”. In Memoriam Mihai Olos (26 februarie 1940 – 22 februarie 2015)

Posted on februarie 24, 2015

10



 luminare

      „Suntem cu toţii îndureraţi şi întristaţi de primirea acestei veşti. Mihai Olos a însemnat foarte mult pentru România. Dacă ar fi fost sprijinit de către autorităţi atunci ar fi ajuns şi el să vândă tablouri de milioane de euro. Şi-a făcut prin munca sa numele cunoscut în toată lumea. Din păcate el a trăit în ultimii săi ani de viaţă în Germania şi nu ne-am putut bucura de el aşa cum ne-am fi dorit. Va trebui să facem ceva acum pentru el. Poate un muzeu la Ariniş. L-am cunoscut personal şi m-a rugat să fac cumva şi să nu îl las să moară în Germania. A fost la tabăra de Ocoliş. Este o grea pierdere pentru noi. Nichita Stănescu a stat la el. A fost şi va rămâne în cultura mare a României. Este o pierdere pentru noi, ca popor, dar şi pentru întreaga Europă. Un om care a întărit neamul românesc şi rădăcina neamului. Cei care nu vor putea merge în Germania la înmormîntare sigur că vor vrea ceva aici. Cred că vom face ceva în 1 martie, la Ocoliş”, a declarat Ioan Marchiş, directorul Direcţiei de Cultură Maramureş.

GHEORGHE  PÂRJA:

OMUL LUMII

IN-MEMORIAM---Mihai-Olos--un-nume-in-cultura-europeana

       „Am intrat în săptămâna Mihai Olos. Marele artist va împlini şapte decenii de viaţă, vineri, 26 februarie. Sugerez spaţiului Nordului şi oamenilor care-i poartă demnitatea să recapituleze gesturile artistice ale lui Olos. cei care-l cunoaştem putem depune mărturie că el merită o statuie de cuvinte. Avem argumente nenumărate. Inteligent, cultivat, cu un har unic în mirarea lumii, el a simţit profund care este legătura cu faţa pământului. Apoi a învăţat care-i rostul zborului. deşi uneori avea soarta lui Icar. El, Mihai Olos, a avut îndrăzneala să gândească la noua ordine arhitecturală a lumii, pornind de la tradiţia milenară care străbate neamul nostru de meşteri constructori ai lemnului. Constantin Noica, pe a cărui operă teoretică se reazemă Olos, şi-a exprimat bucuria că, după Henry Coandă, mai este un român care să atace construcţia lumii. Rostirile lui Noica în cuvânt sunt aceleaşi pe care le încearcă Mihai în lemn sau alte materiale. Coandă a conceput un megalopolis. Mihai Olos visa la Oraşul Universal. Structura plastică a preluat-o din şterguri, ţesături, covoare, îmbinările grinzilor de lemn, date limpezi pentru o construcţie universală. Oraşul Universal, îmi spunea Mihai într-un dialog, l-a visat în noaptea morţii lui Le Corbusier, Cetatea ideală visată de când lumea. Exagerarea este prima lege a artei, spunea Nichita. Mihai Olos este întîiul artist pe care îl cunosc, pornit în căutarea Maramureşului interior. Îmi aduc aminte de o expoziţie a artistului de la Muzeul Maramureşului din Sighetu Marmaţiei, unde a expus lucrările sale nesemnate printre ale meşterilor ţărani, pentru a dovedi de unde a pornit şi unde se poate ajunge. Iar Mihai Olos a ajuns cu pilda artei sale până la Brâncuşi, venind din misterul fusului maramureşean cu zdrangăne. Mihai a încercat să prindă necuprinsul şi să priceapă neînţelesul. Aici se aseamănă cu Nichita Stănescu. Ca pictor, sculptor, arhitect, poet, cântăreţ el rămâne Omul Lumii, de jos până sus. De la horile de noapte cu o gazdă din Maramureş până la Utopia Oraşului Universal. Doi poli între care trăieşte arta lui Mihai Olos. Care multora ne-a fost sfătuitor de drept până în frumoasa risipă. Mihai Olos rămâne pentru mine artistul care a desluşit multe dintre simbolurile lumii noastre din Nord. Cu înţelesuri largi. Da, Mihai Olos rămâne Omul Lumii noastre. Va trebui să ne amintim că şi noi am construit o lume cu Mihai Olos. Ave!”

(Text – oracular, astăzi – preluat din volumul Gheorghe Pârja, LIVADA CU PRIETENI şi alte împrejurimi, PROEMA, 2011, Colecţia Vox Septentrionis.)

*

ION  IGNA:

Mihai Olos, un artist din România

trienale_2001-26

       „Se înmulţesc anii de când Mihai Olos lipseşte dintre cei de-acasă, din Baia Mare, oraşul în care s-a alcătuit faima lui de artist. Şi lipseşte mai cu seamă din Maramureşul care l-a învăţat cât de mult creaţia populară stă la temelia artelor moderne. Şi acum, la 26 februarie, artistul împlineşte 75 de ani, pe când se află de multă vreme în Germania cercetat de suferinţă, dar şi ocrotit de mâini iubitoare. Aş vrea să cred că acolo unde se află Olos priveşte inexorabila trecere a timpului în linişte şi cu împăcare. Împăcarea cu sine a unui, cândva, copil teribil al artei contemporane româneşti. Dacă nu-i prea mult să numesc astfel nu doar mişcările sale în spaţiul mai multor arte, ci mai ales originalităţile sale, adesea surprinzătoare. Ca şi exprimarea curajoasă, adesea riscantă a unor convingeri nonconformiste.
       Agitată nu o dată, viaţa pictorului, a sculptorului, a poetului Olos n-a lăsat totuşi să se vadă tragismul existenţei artistului. Calmul aparent al fiecărei zile nu a fost decât sforţarea de a se elibera de convenţii şi în acelaşi timp de a ordona întrucâtva haosul din jur. Încrederea lui în valorile naţionale, în folclor, în tradiţii este mereu una sănătoasă, raţională. În acest fel, ne spunea el, adevăratele fapte de cultură, care merg contra curentului, pot stăvili năvala prostului-gust. Şi pot îndepărta resemnarea şi renunţarea.
       Parcurgând multe dintre dilemele modernităţii pentru a se fixa în pictură, în ariile expresionismului şi ale nonfigurativului, iar în sculptură, cu lecţia folclorului magistral asumată, la simbolica cioplirii şi a încheierii lemnului – Mihai Olos s-a impus în arta contemporană românească. Unitatea ritmului şi a volumelor sculpturilor trimite la simfonia neîntrecuţilor meşteri ai bisericilor de lemn maramureşene. Măiestria acestora i-a dus la lucru în Apusul Europei unde încă în Evul Mediu timpuriu existau renumite companii de sculptori maramureşeni. Iar pentru artistul nostru ceea ce-i spusese Nichita Stănescu, trecător prin Maramureş, era un argument în plus: „Nu mă interesează nici noul, nici vechiul, ci străvechiul.“ Cineva trebuia să descifreze tehnica bătrânilor meşteri şi să înţeleagă rosturile acestor forme străvechi.
       Ca să-şi impună viziunea, dincolo de artă, Olos s-a folosit de armele sale: teribilisme, adevăruri scrâşnite, ameninţări, dar şi compromisuri cu puterea. Când le-a făcut portretul, mai mult un desen, i-a îmbrăcat în straie oşeneşti, iar lui i-a pus fusul cu zdrangăne în mână în chip de sceptru, corectând întrucâtva băţoasa inadvertenţă istorică a preşedintelui comunist care ar fi vrut să reabiliteze însemnul regalităţii. Şi a publicat acest portret în Calendarul Maramureşului, 1980, această colecţie de minunăţii care ne-a bucurat atâta.
       Artistul a pornit de tânăr pe drumul său. Se spune că în mai 1961, la Cluj, un tânăr înalt cu chica furtunoasă, Mihai Olos, a izbucnit la catafalcul lui Lucian Blaga: „Cum, a murit Blaga şi lumea nu ştie? Blestemată fie naţia care nu-şi cinsteşte oamenii aleşi!“ Era vremea în care în biblioteci nu-i puteam citi opera fără aprobare. Vor trece douăzeci de ani şi în 1980 Olos publică, comentate de el, Învăţăturile lui Constantin Noica din călătoriile sale prin Maramureş. Nu l-am întrebat niciodată cum a primit una dintre ele: „Nu-i nimeni vinovat de neîmplinirile noastre. Limitele interioare sunt mai dureroase decât orice limită exterioară.“ E ciudat cum tocmai Noica, cel care îi certa pe păltinişeni „pentru superficialitate şi netrebnicie“, l-a lăsat în pace pe Olos. În drumurile sale prin Maramureş împreună cu artistul nostru n-a avut mai mult decât mustrări binevoitoare şi în fond favorabile de genul „nebunul de Olos“ care cu structurile sale de lemn „vrea să facă planul unui oraş care să acopere întreg pământul“.
       De la toţi cei mari în preajma cărora s-a aflat, Olos a învăţat să rămână un om liber, să se sustragă presiunii dogmei şi apăsării tuturor interdicţiilor. Aniversându-i venerabila vârstă de-acum e bine să ne reamintim acest lucru.
       Vorba înţeleaptă a lui Noica; maestrul venerat Petru Comarnescu; profesorul Mihai Pop, prezenţă perpetuă în Maramureş atunci; părintele Episcop Ioan Dragomir, consăteanul său din Ariniş; profesorul Vasile Drăguţ; Joseph Beuys. Spune despre acesta din urmã: „mi-a rămas prieten cât a trăit“. Era artistul german al creativităţii esenţiale, patronul şirului de expoziţii „Dokumenta“ de la Kassel. Adevărate evenimente ale artei contemporane din jumătatea a doua a veacului trecut. Cu Mihai Olos nelipsit. Şi cu tristeţea de a nu fi putut vorbi prea mult, cum îi era felul, despre aceste evenimente. A vorbit în schimb în Germania, un semestru la Universitatea din Giessen, unde a condus un seminar de sculptură în lemn.
      „Cu modestie pot spune că ce fac eu, aşa cum fac eu, este tot de mine şi nimeni nu mă poate imita fără să nu se vadă. Nu ferindu-mă de alţii spre a nu face ca ei, ci adesea, chiar repetând formule ale altora mi-am urmat demersul de artist, m-am căutat şi m-am regăsit pe mine însumi.“ Acesta e drumul lui în sculptură, în pictură. Cât despre performanţă, happening, instalaţii – cine se ocupa cu aşa ceva în anii ’70 la noi – ar fi vrut să facă mai mult. A scris un text, târziu, în 1980, Despre minune sau performanţa în folclor şi artele moderne, o demonstraţie a creativităţii artistice, arătând cui voia să priceapă că acestea nu sunt nişte bazaconii. Happening-ul propriu-zis îl făcuse în 1972 când coborâse în mina Herja să le arate oamenilor ceea ce ei nu se aşteptau să vadă acolo: lingouri de aur şi grâu curat de-al lor. Evenimentul se numea „Aur-Grâu“ şi în vremuri normale s-ar fi putut alinia mişcării artistice atunci în vogă.
       Cât îl priveşte pe Brâncuşi, perspectiva românească şi prin extensie cea maramureşeană, raportate la modernitatea artei sale, sunt preocupări constante. La centenarul din 1976 Ana Olos traduce Păsările lui Brâncuşi de Athena Tacha Spear. Cu prefaţa traducătoarei, sub ochiul şi gândul atent ale lui Mihai. Preocuparea pentru Milarepa şi orizonturile orientale din comportamentul lui Brâncuşi s-au împlinit recent, 2014, la Editura Limes, în Cântarea Cântărilor lui Milarepa, traducerea de Ana şi Mihai Olos. Nu ştiam atunci că Domnişoara Pogany, „cu ochii ei stranii ce-i cotropesc obrazul“, pe numele adevărat Margit Pollacsek, modelul lui Brâncuşi pentru celebra sculptură, devenise pictoriţă după ce urmase la Baia Mare studii de pictură în 1902, 1903, 1905 şi 1908. În listele şcolii de pictură se află şi numele ei.
       Şi astfel nu ar fi posibilă o expoziţie Olos, cum se fac atâtea acolo, în marele muzeu londonez Tate Modern, unul dintre cele mai vizate din lume, unde stau lucrări de Brâncuşi şi Beuys? Poate totuşi cineva din Baia Mare, patria lui… Aflu acum că o expoziţie Olos se pregăteşte în Bucureşti.
Când, în anii ’70, Olos a pus pe tapet ideea oraşului universal ca o creştere firească a satului primordial care era considerat Maramureşul, globalizarea bătuse la uşă. Din mers, idei noi şi soluţii riguros ştiinţifice, matematice, imaginând structuri mobile, modulare, inflamau minţile. La Judeţ se căutau soluţii pentru salvarea satului Breb, ori a altora, năpădite astăzi de manele şi de alte stricăciuni. Întrevedeam destul de limpede ce urmează să se întâmple, în mijlocul unui potop de vorbe goale despre satul primordial Maramureş. Dar soluţiile pentru salvarea lui erau, atunci ca şi azi, utopice. Ieşite mai cu seamă din amăgitorii ani de după ’65-’68. Care au înşelat pe mulţi, pe artişti poate că nu pe cât i-au înşelat pe alţii.
       Modul tranşant în care vorbea Mihai Olos despre toate acestea i-a atras multe duşmănii. Artistul nu s-a putut apăra. Rămâneau să vorbească lucrările sale. Expoziţii numeroase, achiziţiile simbolice ale statului. Olos nu era ca alţii.
       Am trăit şi eu bucuria artei, bucuria privirii la întâlnirea cu lucrările lui Olos, la fel cu atâţia alţii, în spaţiul familiar al Băii Mari ori în alte locuri. În 1969, glosând în felul meu evenimente şi personalităţi culturale şi artistice în Biblioteca judeţeană în care lucram, am aranjat o vitrină dintre cele de la stradă ale localului din Centrul vechi. Cu mărturii fotografice şi publicistice ale expoziţiei lui Olos de la Roma, pictură şi sculptură. Artistul era îmbrăcat într-o frumoasă gubă albă. S-a dus la Roma cu o recomandare de la A.E. Baconsky pentru Rosa del Conte, comentat apoi extrem de favorabil de Giulio Carlo Argan.
       Lucra enorm, nimeni nu făcea expoziţii mai mari decât el. O sută de lucrări într-o personală de pictură. Olos e un mare desenator. În expoziţia din februarie 1987, Desemncontinuu, au fost 1.275 de lucrări, un spectacol al desenului cum nu mai văzusem. Toată lumea găsea cu ce să-şi satisfacă aviditatea privirii în timpul parcurgerii celor şase săli. Chiar şi cele câteva rupturi cu aur sporesc conţinutul de semnificaţie, fie omagiind chipul evanescent al mentorului venerat, fie că acelaşi aur consacră structura acum lăsată în colţ a oraşului universal. E nevoie de ceasuri, ochiul avizat sau amuzat descifrează un microcosm aparte. Se înfăţişează muncile şi zilele-nopţile artistului anticalofil, lipsite de fastul, dar şi de fardul culorii, în fiorul rostirii spontane sau cu migala orfevrierului. Am recunoscut preambulul ori postfeţe la lucrări şi cicluri cunoscute: Cioplitori, Laboratorul artistului, Fluieraş, Joc oşenesc, Tânjaua, Mătrăguna. Nu sunt decât nişte foi albe şi puţin tuş. O lume văzută, dar şi întrevăzută cu peniţa închipuirii.
       În decembrie 1983 – expoziţia din Olanda. Apoi la Vác, în Ungaria, în 1993, a expus în fosta biserică grecească devenită galerie de artă, prezentat de un critic faimos şi entuziast, dr. Beke. La vernisaj ne-am dus un autobuz de băimăreni şi de sigheteni şi ne-am bucurat.
Oricât de originală şi de consecventă cu sine – fiind un artist dintre cei mai proeminenţi ai Centrului Artistic Baia Mare – pictura şi sculptura lui Olos nu contrazic în mod esenţial unitatea stilistică şi tematică atât de bogată ce a făcut gloria băimărenilor. Abia raportându-se la aceştia, împreună cu care a traversat, începând din anii ’60, o epocă artistică extrem de agitată, veşnicele căutări şi neliniştile lui Olos capătă consistenţă.”

(Text publicat providenţial în revista Cultura, în 21 februarie 2015, http://revistacultura.ro/nou/2015/02/mihai-olos-un-artist-din-romania/.)

*

Vizitează, în linişte şi reculegere, pagina web personală a marelui artist aici:

http://www.olos.ro/.

*

       Evocarea, într-unul dintre comentarii, a prezenţei lui Mihai Olos la înmormîntarea lui Constantin Noica, la Păltiniş, în 5 decembrie 1987, mi-a amintit, pe lîngă crucea de lemn pe care el cu „steagurile” lui de maramureşeni a adus-o din Maramureş, şi de desenul-gravat cu vîrf ascuţit pe un carton acoperit cu verde, avînd dimensiunile 12/12 cm., reprezentînd profilul filosofului, pe care l-a dăruit cîtorva dintre participanţii la serviciul funebru. Îl reproduc aici cu sentimentul că însuşi spiritul lui Noica ia parte, la rîndul lui, acum la despărţirea de Mihai Olos. (V.G.)

Noica de Olos

Posted in: In Memoriam