Valentin Lustig – un pictor clujean stabilit la Zürich „expune” la „Pavilionul de oaspeţi”

Posted on Martie 5, 2015

4



VALENTIN LUSTIG  şi  ALEGORIA SUBMERSIBILULUI:

CONTEMPLÂND ABISUL FIINŢEI

                 “Cine e Căpitanul?” mă întrebă şugubăţ, dar în acelaşi timp provocator, Valentin Lustig*, autorul ciclului “Kapìtän Nemos Harem” , după ce ne relată visele sale proiective din anul 2007, inspirând compoziţiile finalizate în 2009.

               Şi, astfel, am încercat să-l caut în ţesătura simbolică a metaforelor sale.

               Mai întâi, din considerentele livreşti menţionate de autorul însuşi, se impunea o explorare a identităţii ambalate de Jules Verne, în natura romantică a celui care, exilat fiind, se izolează în adâncul mărilor şi oceanelor, un “dincolo” al lumii reale, străin, opac şi necunoscut pentru “ochiul” omenesc, face înconjurul lumii cu “Nautilus”, străbate 20.000 de leghe (cifră demnă de un ciclu cosmic în unele culturi ale antichităţii!), instituie o existenţă paralelă, liberă şi opusă umanităţii. Diferit de Platon, care prin teoria Ideilor pure, perfecte şi imuabile, se exilase conceptual din “astă lume”, într-un “dincolo” transcendent, definit drept Kósmos noetós, dar ambii, din similare nostalgii contemplative.

               Ascuns în anonimatul numelui, Nemo/Nimeni, mereu în ascundere, dar predispus la cucerirea unei lumi exclusiv pentru sine, Căpitanul julesvernian se confundă cu puterea absolută a unui demiurg ocult, surprinzătoare tehnologic, imprevizibilă în decizie şi acţiune, discreţionară în haremul celor 70 de femei şi nu numai.

lustig-4-grand salon

               În schimb, în lucrarea 4. Grand Salon” , căpitanul “întruchipat” de Valentin Lustig, deşi e evocat ca prezenţă în submersibil, este “invizibil” pentru cele ce-i populează haremul (Istoria menţionează despre un “sultanat al femeilor”, ce a pus în paranteză căpitanul!). E un Nemo abstract şi dominator, autoritatea anonimă absolută, lipsită de reprezentare particulară, fără trup şi fără faţă, un generic “oricine”/”fiecare”/”unul”,  în care, în mod vremelnic şi ritualic, puterea transistorică ia formă. Despre statutul său de o singurătate impersonală dau socoteală simbolică uniforma cu epoleţi aurii, cizmele înalte, fotoliul, telefonul roşu, cârma şi poziţionarea “imperială” în capul scărilor acoperite de covorul roşu şi în ancadramentul unui baldachin textil.

               Cel de-al doilea indiciu divulgat de autor şi provenind din lectura textelor freudiene “Totem şi Tabu”, respectiv “Moise şi monoteismul”, se cere căutat în structura compoziţională amprentată de influenţa concepţiei freudiene asupra psihicului.

               Astfel, toate cele cinci lucrări ale seriei sunt gândite prin analogia constructivă tripartită a aparatului psihic freudian: conştient-preconştient-inconştient sau Supraeu-Eu-Sine. “Submersibilul” fabulaţiilor, instinctelor, apetenţelor, proceselor şi principiilor onirice, e reprezentat pe trei planuri de evidentă distincţie, dar circumscriind laolaltă, prin limitare mitică, haremul ca “loc interzis” şi “privilegiat”, în care se înscenează ocolul epifenomenal al memoriei individuale şi colective sub aspecte identificate drept universale, originea umanităţii înseşi.

Lustig-1-kuche-bucatarie

*

lustig-2-fitness

Ca tópos exclusivist prin raportare la realitatea din jur, seraiul sclavelor-graţii, exemplare reprezentative aparţinând celor trei rase: caucaziană, afro, orientală, se remarcă prin ordine şi ierarhie, prin funcţiuni de conservare: “1. Küche” ; înfrumuseţare: 2. Fitness” ; conformare unui ideal de frumuseţe recunoscut: “3. Toilette”(Così passan qua giú l’humane pompe); de educaţie literară, muzicală, prin iniţierea în arta dansului, a erosului, pentru banchetul plăcerilor captivante şi concomitent periculoase, pe care un trecut al selecţiei naturale îl menţine nealterat: “5. Disco” .

lustig-5-disco

               În “bucătăria” din submersibilul plăsmuit de Valentin Lustig, analog subconştientului din aparatul psihic freudian, ingredientele-informaţii “capturate” din realitatea imediată(legume, fructe de mare cvasi recognoscibile) şi închipuită (o entitate albastră hibridată de imaginar), sunt “operate” vajnic de către două femei, la comanda a două pulsiuni contrare: dorinţa de viaţă, dragoste, respectiv dorinţa de moarte, distrugere. Una, din elanul erotic al armoniei, amestecă elemente mărunţite, tocate, diferite ca formă, natură, combină aromatic o “supă” prin procesele chimice ale fierberii sub presiune, cealaltă, însă, animată de arhetipul thanatic sanguinar, foloseşte numai cuţitul, taie viaţa precum, fără întoarcere, taie firul arhaica moira ’Atropos/Aisa (în mitologia greacă), spintecă, distruge, şi…parcă ne şi putem imagina cum anihilează aviara albastră. Toată chimia şi alchimia alimentar-psihică a Sinelui se întâmplă spre uimirea mirabilă a unui peşte-Supraeu extern ori a unui Eu blocat de propriul sistem de cenzură-permisivitate( uşa cu hubloul de securizare!). Cine e căpitanul?

               În partea rezervată cultivării corpului, la “fitness”, 24 de cadâne, favorite de o noapte sau odalisce, de felurite vârste, se dedau frenetic unor lucrări-prelucrări urmându-şi aspiraţiile de parvenire, mărire, realizare, recurg la instrumente “grele” de cucerire a unei poziţii favorabile în ierarhie: haltere, gantere şi jocuri de remodelare, ele fiind aservite/subjugate estetic plăcerilor. Dar, cine e “sultanul”/căpitanul” lor? Instinctele să fie?

lustig-3-toilette

               “3. Toilette”, prin explicitul mesajului grafic dispus deasupra oglinzii: “Cosi passan qua giú l’humane pompe”, se constituie în scenă asupra caracterului evenimenţial, dar ciclic, al psihismului uman. Trecerea subiectivă a timpului dezvăluie o mecanică a fluidului psihic, aceeaşi pentru specie şi persoană. Fluxul său, având sursă externă, curge originar prin “robinete”, dinspre copilărie până la senectute. Dar, ritualul caleidoscopic al viselor optimiste (tânăra la oglindă), al aspiraţiile constructive/destructive (femeia care se tunde), ori a iluziilor/deziluziilor obscure (vârstnica din cada de baie), al ambiţiilor voluntare sau a regretelor,…toate raţionalizări ale eului (Site-uri online te ademenesc propunând la vârsta de 53 de ani un lifting care îţi va reda faţa de la 17 ani!),... prin care odalisca devine favorita, sultana, chiar Valide Sultan/Sultana-Mamă, pare să clarifice ideea că, în esenţă, timpul la scară umană va fi fost încremenit în repetiţia tiparelor instinctului sexual. Căpitanul?

                  Sentimentul accentuat al unei treceri irevocabile dar imperturbabile a timpului, ne încearcă în faţa detaşării aparente pe care o afişează cele 16 participante la recepţia de gală din “4. Grand Salon”. Fantaste personificări ale arhetipului puterii, ele deghizează ereditatea ei recurentă în « mode » şi modele de frumuseţe feminină caucaziană, afro, orientală.  

               Femininul şi masculinul, au deţinut în mod succesiv statutul dominant în istoria lumii, au servit idolatriei puterii. Au luminat (veioza şi totemurile !) ca veritabile religii universaliste, fie câte un monoteism al lui Moise, fie câte o regalitate feminină. A existat aievea în istoria Imperiului Otoman un « sultanat al femeilor », Kadínlar saltanatí, şi a durat vreo 200 de ani(ultimele decenii ale secolului al XVI-lea şi prima jumătate a secolului al XVII-lea), în care femeile, în special mamele sultanilor, Valide Sultan,  au influenţat politica. Istoricul turc Ahmed Refik (1881-1937) a folosit pentru prima oară termenul, pentru explicarea unei perioade a dezvoltării încetinite a Imperiului Otoman.  

              Prin procedeul regresiei psihice, „5. Disco” ne conduce spre acel loc din teritoriul inconştientului, unde principiul excesului de excitaţii sau obscurul sexualităţii ne domină fiinţa cu frenezia dionisiacă a lipsei de măsură, în vecinătatea apei de un verde închis, în care un mare peşte dă târcoale, se afundă. Aici, visele frumoase despre sine se năruie. Prin contrapunctul luminos-întunecat ce alcătuieşte scena prin separaţie picturală, partea superioară, în schimb, e scăldată apolinic de lumina acelui atom al memoriei în care arhetipul puterii ia forma candidă şi pură a uriaşului imaculat de zăpadă. Un dominant tată ocrotitor al jocului inocent al „fetiţelor”? Şi, atunci, ar putea închipui un Nemo paternalist? Sau, fantasma absolută a unui vis proiectiv din copilăria pictorului, Valentin Lustig?

             Sau, poate că întreaga poveste s-ar cuveni citită şi privită invers, începând cu piesa „5. Disco”, patrimoniul instinctivităţii umane înfăţişat drept un spectacol ritmat al psychei, cu lumini şi umbre, cu acceptări şi refulări, sursa lumii interioare a fiecăruia, de care, iată, dispunem la vedere, prin „tăietura” ticluită de maestrul însuşi? Căpitanul tuturor acestor puteri şi ale miturilor lor?

             O tensiune aparte, transferată spectatorului, se generează prin punerea în oglindă a lucrărilor de detalii: „Nemos Uniform”(„Grand Salon”), Decorative Vase mit dem Tanz um das Goldene Kalb”(„Grand Salon”),  Schneemann”(„Disco”). Dincolo de hermeneutica pe care o evocă, ele invită la formularea, chiar asumarea unei alegeri personale privind lumea idolilor, concordantă ipotetic sau nu cu aceea a pictorului. Aşadar, rămânem seduşi de grandoarea, voluntarismul şi autoritatea instinctului de putere, pe care le induce „Nemos Uniform”, ori ne păstrăm în inocenţa fragilă, estetică dar statică a măreţelor vise ale copilăriei, camuflată în statura unui ”Schneemann” ?

Lucia GOGEA 

_________________________________

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

* Născut în România, la Cluj, în 1955. A început să picteze de la o vîrstă fragedă.
A studiat pictura cu Tóth László şi istoria artei cu Ervin Ditroi.
A emigrat în Israel în 1977 împreună cu familia, unde şi-a încheiat studiile liceale şi a servit în armată. Între 1977 şi 1982 a studiat pictura la Accademia Di Belle Arti din Florenţa cu Goffredo Trovarelli. În 1983 se stabileşte în Elveţia, la Zürich. Este căsătorit şi are un copil.

*

Pictorul în atelierul său din Zürich 

Expoziţii:

  • 1994: Binz 39, Zürich; Galerie Pennarz (Alte Schule), Gundamsried; Pfaffenhofen (Deutschland)
  • 1996: Galerie Stubnitz Kontor, Zürich
  • 1997: Allmedia Productions, Zürich
  • 1998: Hewlett Gallery, College of Fine Arts, Carnegie Mellon University, Pittsburgh (USA)
  • 2003: The Frick Art & Historical Center, Pittsburgh, Pennsylvania (USA)
  • 2004: Institut Hongrois de Paris, Paris
  • 2004: Dorottya Gallery (Ernst Museum), Budapest (Ungarn)
  • 2005: Lebewohlfabrik, Zürich
  • 2006/2007: Yeshiva University Museum, New York City (USA)
  • 2007: Cooperativo, Zürich
  • 2008: Galerie Hauptmann und Kampa, Zürich
  • În 1989, publică la Editura Nord, a dizidentului Victor Frunză (Danemarca), romanul Piramida lui Mulgăreanu, o satiră politică a regimului „suprarealist” al lui Nicolae Ceauşescu.

 (Text publicat în revista ALTERNANŢE, nr. 1(6) ianuarie 2015, München)