O proză din 1982, cu „personajele” părăsite de… persoane

Posted on Martie 6, 2015

14



GEOMETRIE   NEEUCLIDIANĂ

Reluată In Memoriam

Mariana Marin, Ion Dumitriu, Gheorghe Crăciun, Sorin Preda

 ilustratie Vasile Gogea

       Ilustraţie de Teodora la Scene din viaţa lui Anselmus

        Ceaţa s-a ridicat încet, leneşă, ca un animal de pradă, sătul şi lacom încă, dezlipindu-se murdară de oraşul nervos – o cămaşă de noapte fluturînd zdrenţuită deasupra unui trup gulliverian gata să se deştepte. Personajul din faţa mea continua să vorbească.

       „Ascultă-mă pe mine, domnule, civilizaţia sau civilizarea, mă rog, dacă vrem să subliniem caracterul procesual, de devenire, nu este altceva decît înlocuirea progresivă a funcţiilor fundamentale ale omului cu funcţionari… În spatele, uneori chiar în locul funcţiunilor biologice originare ori ale simţurilor vitale, primare, se află totdeauna un funcţionar. Ceea ce este deosebit de interesant… ce faci, eşti atent, dom’le, alo, tovar’şu!”

       Era. Eram atent, foarte atent, îl urmăream încordat, toropit, nici beat, nici treaz, aproape cu înverşunare. Încercam să nu gîndesc nimic. Aveam senzaţia că tot ce spune, toate cuvintele lui se opresc undeva între el şi mine sau între el şi mecanismele mele de decodificare, ca o mîzgă pe un parbriz şi fiecare gînd ce-mi trecea prin minte curăţa ca un ştergător tot ce se depusese, lăsîndu-l – curios! – pe el, cel care vorbea, albastru-transparent, o imagine uşor distorsionată, toarsă, un fuior vineţiu de fum, un cearcăn în expansiune…

       „Celula, adevărata celulă a veţii o constituie funcţionarul. Prin el se fac toate schimburile energetice şi materiale importante între societate şi individ. Nici nu-ţi dai seama ce lucru important este ăsta. Dacă funcţionarul este celula de bază a organismului, înţelegi? Atunci se cheamă că tot metabolismul nu ar putea să se întîmple fără el. Ceea ce vreau să spun însă este faptul că, dacă funcţionarul devine birocrat, ăsta e semn sigur că celula e canceroasă. Asta este: birocraţia este cancerul societăţii!”

       Mai trebuia să suport încă vreo patruzeci de minute, pînă ce se vor vinde bilete la trenul meu. Stăteam rezemat cu spatele de bara de fier ce forma un fel de strungă în faţa casei de bilete, încercînd să-mi strecor cotul pe care îmi lăsasem greutatea umerilor printre două nituri în formă de con, dintre cele ce se înşirau galbene, lustruite şi agresive pe toată lungimea barei. „Bilete de peron!” îmi înfigea brutal, invariabil, la intervale egale, o voce în urechi. Zgomotul unor paşi în cadenţă, o patrulă, mă făcu să-mi simt propriile picioare: umflate, murdare şi nesigure. Mă tîrîsem toată seara şi toată noaptea după George, prin locuri dosnice şi ceţoase, populate de o lume rece, umedă şi amorfă. Plouase tot timpul şi, cu căciula lui George pe cap, m-am simţit ca un tîmpit. „Inteligenţă, spontaneitate, mobilitate a gîndirii”, atelierul pictorului, cu pereţii acoperiţi de pînze reprezentînd „nuduri cu limacşi”, vizita unei doamne, vizita unui domn cu barbă, apoi vizita unui domn fără barbă, exuberanţă falsă, ceaiul rusesc băut în timp ce pick-up-ul descifra cîntece populare gruzine şi vodca înghiţită „pe nemestecate”, o dată cu cele cîteva felii de salam ieftin mirosind a usturoi şi cu pîinea caldă, crescută.

       „Auzi, tovule, funcţionarul e funcţionar, ori că lucrează la externe, ori că lucrează la pompe funebre. Misiunea lui e, în fond, aceeaşi: să funcţioneze. Pentru că, dacă nu funcţionează, înseamnă că funcţiile dorm, înţelegi, şi, aşa cum ştim de la Darwin, cînd funcţiile dorm, organele se atrofiază…”

       „Frecţie!” spunea Sorin şi făcea cu mîna un gest ca şi cum s-ar fi pregătit să arunce nişte zaruri. „Frecţie!” şi agita din nou zarurile acelea imaginare în pumn. George nu părea descumpănit ci mai degrabă ruşinat de simplitatea demnă a ideilor pe care le apăra. Cristina, după ce ne împărţise ultima cantitate de vodcă pe care am găsit-o în casă, dispăruse la bucătărie, de unde, după o vreme, a răzbit pînă la noi un miros de cartofi prăjiţi şi de cafea. Nu-l puteam urmări pe Sorin deşi mă lăsasem „dus de venimente”, cum se zice, tocmai pentru a-l asculta pe el. Priveam peretele din faţa mea pe care sta o acuarelă ce reprezenta un tanc şi un avion. Culoarea tancului se scursese şi se amestecase cu cea a pămîntului, părînd o gînganie care se camuflează, încercînd să scape de ameninţarea celeilalte gîngănii, zburătoare. Dar privirea mi-era atrasă mereu de gîndacul galben-cafeniu care încerca de vreo două ore, cel puţin, de cînd l-am observat eu, să depăşească o anumită înălţime, alunecînd de fiecare dată cînd o atingea. Am mîncat cartofi prăjiţi, am băut cafea, am fumat un muc de ţigară, am spus „mulţumesc, Cristina” şi „eu trebuie să ajung la Braşov” şi am plecat toţi trei. Mi-am cărat iarăşi prosteşte plasa cu portocale, „conştiinţa mea morală” – da, asta e corect spus: conştiinţa este un fruct exotic – capătul lanţului de care mă simţeam legat în clipele acelea fără însă nici o dorinţă de a-l rupe.

       „Uite, colegul care vinde bilete de peron… are un adevărat cult pentru funcţionarii publici. Este şi un adevărat poet în felul lui. A scris o baladă pe tema asta, numită „Funcţionarii publici, Olé!”…  de altfel, se vede, uită-te ce personalitate are, ce voce dom’le! Eh, dacă aveam vocea lui, aş fi dat şi eu bilete de peron… dar nici aşa nu e rău.”

*

       Drumul de la Cristina, de la blocul turn, înconjurat de barăci ca un spărgător de gheaţă atomic croindu-şi drum printre bordajele putrezite ale unor veliere părăsite şi purtate de curenţi, pînă la Gara de Nord, într-un troleibus aglomerat, rece, înghiţind la intervale inegale, noi momîi tăcute şi resemnate, înfrigurate de o grabă presupusă dar neexprimată, mi s-a părut ilicit. Evadarea mea experimentală se încheiase lamentabil iar această întoarcere în prizonieratul minimei certitudini mi se părea o a doua evadare, iremediabilă şi lipsită de riscuri. „Niciodată nu-mi voi propune mai mult decît pot”, mi-am spus ca ultimă laşitate de care eram în stare şi, în loc de rămas bun, i-am întrebat pe George şi pe Sorin unde trebuie să cobor. Apoi am coborît totuşi cu cîteva staţii mai repede, am colindat magazinele care se deschideau parcă pe măsură ce ajungeam în dreptul fiecăruia cu sentimentul că nu mă aflu în marele oraş decît pentru a-i tulbura ordinea, am mai cumpărat patru pachete de margarină sporind în greutate argumentele fugii mele, purtate într-o plasă subţire, de polietilenă, cu emblema unui mare magazin imprimată pe ambele feţe.

       „Ei, da, pe vremuri eram cel nai cunoscut naş de pe ruta Bucureşti – Constanţa. Aveam, şi mai am încă, prieteni în cele mai diferite categorii sociale, vîrste, profesiuni… Ştii, eu, de exemplu, de la un om deştept, un scriitor sau student, de exemplu, nu luam bani, ci îl puneam să-mi povestească ceva, să mă lămurească într-o problemă oarecare, să zicem despre fîntîna lui Heron, dacă era student la arhitectură. Asta era plata şi, dacă nu putea plăti astfel, plătea ca toată lumea. De la omul deştept, domnule, nu bani trebuie să ceri. Eh, ce vremuri!”

       „Nu mai spune? Şi cum ai ajuns la echipa de ordine? M-am trezit dintr-o dată întrebînd ca şi cum pînă în momentul acela ar fi avut loc un dialog normal. L-am privit pe omul din faţa mea şi acum mi se părea mult mai – nici nu ştiu cum să spun însă nici vorbă de „fuior vineţiu de fum, cearcăn în expansiune…” Buuh! M-am scuturat eu o dată ca de zăpadă.

       „Treaba asta mi se trage de la un matematician. Atîta mi-a vorbit ăsta despre geometriile neeuclidiene (ştii, mergea des la Constanţa, la Institutul de Marină), încît la un moment dat am început să am un fel angoasă din asta, neeuclidiană. Păi, domnule, mă gîndeam eu, dacă nu se poate demonstra că două linii sunt paralele şi că nu există altă paralelă printr-un punct comun lor, atunci înseamnă că nu e sigur că şinele pe care aleargă trenul în care mă aflu nu se întîlnesc undeva şi-i fac figura trenului… Şi, odată cu el, se duce şi naşul. Şi, uita aşa, cu neeuclidiana asta înfiptă în minte, nu mai eram bun de nimic. N-am avut ce face, a trebuit să renunţ. Dacă aveam voce, eram la „bilete de peron”… Nu-ţi mai spun că, de atunci, nici cu tramvaiul nu mai circul!”

       Omul de lîngă mine şi-a terminat povestirea. Faţa lui mare, înnegrită de drumurile de altădată, cu o mustaţă îngălbenită în dreptul nărilor, părea neimpresionabilă. Îşi strivi mucul de ţigară între unghiile degetului mare şi arătătorului, îi dădu drumul jos, îl călcă cu vîrful bocancului şi îmi făcu semn că la casa de lîngă noi a început vînzarea biletelor. Apoi a dispărut undeva în mulţime.

       Am luat biletele – două cartonaşe dreptunghiulare dungate cu roşu, unul galben-cafeniu, al doilea verde – şi m-am îndreptat spre trenul care aştepta la linia şase, semănînd cu o reptilă uriaşă, docilă, ca acelea, mici însă şi segmentate pentru a crea iluzia mişcărilor ondulatorii cu care se joacă copiii. Aburii care ieşeau pe la capetele vagoanelor mi-au creat în tot corpul o stare asemănătoare cu aceea despre care spunem că „îţi lasă gura apă” şi, odată ajuns în „compartimentul promis”, m-am lăsat pe canapeaua de vinilin maron, îmbrăcat cum eram, cu paltonul pe mine, cu plasa în braţe şi cu cele cîteva reviste îndoite, înghesuite în buzunare. Am închis ochii şi m-am simţit ca un imigrant care, în sfîrşit, a obţinut viza de întoarcere în patrie: fericit şi umilit. Atunci am auzit vocea unei femei, de undeva de foarte aproape de mine, întrebînd:

       „Mergeţi, cumva, la Sinaia?”

       Am deschis ochii, am privit în jur: în compartiment nu eram decît eu şi o tînără femeie. îmbrăcată într-un costum de munte, sau de schi, în orice caz în alt fel de costum decît ştiam că port eu, ce părea că aşteaptă de cînd lumea în trenul acela. I-am oferit o portocală şi i-am spus:

       „La Sinaia e o zăpadă atît de mare încît ciorile merg frecîndu-se cu spatele de cer.” Am izbucnit în rîs prima oară de cînd începuse călătoria mea, şuieratul locomotivei mi-a perforat timpanele şi, în clipa următoare stîlpii de oţel care sprijină copertina Gării de Nord au început să alerge în sens invers într-o simetrie perfectă.

____________________________

    (Text publicat mai întîi în revista Echinox, nr.5-6/1982 şi inclus în volumul de povestiri Logodnica mecanicului Gavrilov, Editura Limes, 2002.)

       

Anunțuri