O povestire de Alexandru Vlad. In Memoriam

     Beclean pe Someş

           Beclean pe Someş, gară mică însă cu un nume pompos. Aici m-am pierdut de poet, care se pierduse şi el de sine. Abia te urci în tren şi ajungi la Cluj-Napoca, gară ceva mai mare, cu peroane când aglomerate, când pustii. Gări de provincie care nu au lumea permanentă a marilor gări. Şi de aici, ori încotro a-i lua-o, te aşteaptă gări şi mai mici, relativ cochete, cu verdeaţă, fântână şi bariere paralele ca nişte cumpene gemene. Gări care sunt parcă aceleaşi în capătul acesta de lume. Gările fostului Imperiu. Gări în care nevasta şefului de gară se uită pe geam. Gări înşirate pe calea ferată precum nodurile pe o sfoară. Dacă nu eşti atent aluneci prea departe, cobori în miez de noapte într-o gară suspect de pustie. Mi-amintesc gara din Pietroşiţa, gară mică şi încă mirosind a cocs, în care cât a fost noaptea de lungă n-a sosit nici un tren. Pe urmă aluneci spre sud, parcă atras de curbura globului terestru. Şi aşa ajungi la Gara de Nord, care pare să nu mai încapă în sine – e ceva între gară şi super-market. Şi după o zi şi jumătate poţi fi în gara din Atena, gară modestă pentru un oraş atât de mare, plină de studente din occident întinse pe jos, rezemate de pereţi şi de rucsacurile lor pitice de voiaj. Aici se sfârşesc Balcanii, şi trebuie s-o iei iar în sus. Şi dacă ajungi până la urmă la Zagreb ai surpriza vieţii tale: gara de aici este tot gara din Cluj, aşa cum era ea acum cincizeci de ani, cu poliţe pe care oamenii să mănânce pâine cu brânză, cu bănci de lemn în sălile de aşteptare, cu rafturi largi la bagajele care se adună la vedere, sub ochii unui funcţionar ce-şi poartă creionul după ureche. Cu un cântar mare de alamă, pe care se pun sarsanalele. Mi-l amintesc din copilărie. Am fost atât de încântat de parcă mi s-ar fi oferit un bilet în circuit pe gratis. De aici, în câteva ore eşti la Graz, gară modernă, cu peroane de metrou, din care pornesc trenuri colorate şi curate. Străbaţi o vale plină de vile şi localităţi pitoreşti, cam aşa cum e Valea Prahovei la noi, cu iarba încă verde până când cade zăpada, şi apoi ajungi în gară la Viena, acolo unde Vestul se freacă cu Estul. Aici se amestecă pardesiile lungi de pe Mariahilfestrasse cu ponositele costume ale celor veniţi din Est, şi care în naivitatea lor se cred eleganţi. Aici mi se pare că-l zăresc o clipă pe poet, dar m-am înşelat. Apoi, surprinzător de repede gara din Budapesta, ca ale noastre, poate ceva mai mare, ca o coajă goală dincolo de faţada pompoasă. Apoi gări mici pentru care nu merită să te trezeşti din somn, vameşi care trec pe lângă cuşeta ta fără să te deranjeze, şi ajungi într-o gară plină de oameni murdari şi aurolaci, gara din Arad. Apoi Simeria pustie, despre care am crezut cândva că e gara-gărilor, construită mult prea mare în vederea unui viitor care n-a mai sosit. Nu putea veni cu trenul. Şi apoi Teiuş, şi apoi iarăşi Cluj-Napoca unde uiţi să te dai jos. Şi aşa te întâmpină, aproape pustie şi familiară, gara din Beclean pe Someş. Şi poetul e la bufet, singur, şi te întrebă: „Unde ai lipsit atât? Am crezut că ai plecat undeva!”

___________________________

Text reluat din volumul antologic La Beclean pe Someş cândva…, alcătuit de Aurel Podaru şi prefaţat de Ioan Pintea, apărut la Editura Clubul Saeculum, 2004. L-am ales pentru acest moment, nu numai pentru că Becleanul nu a fost pentru Alexandru Vlad, ca şi pentru mulţi alţi scriitori sau artişti plastici, doar un „nod de cale ferată”, ci şi un adevărat „nod” al prieteniei, sau, aşa cum scriam chiar eu în aceeaşi „monografie” a unui loc „invadat” periodic de talent şi spirit insurgent: „o ţesătură magică de trecut şi prezent, de vis şi realitate, de iluzii şi certitudini, de prietenie şi solidaritate…”.

Întrebarea poetului, din finalul povestirii, a primit, mai repede decît ar fi fost corect şi drept, un răspuns definitiv. Îl vom „aştepta”, de-acum, pe povestitor, împreună, tot mai mulţi şi tot mai puţini… Chiar şi Becleanul pare să se mute, într-o tot mai mare măsură, de pe Someş, în Cer…

*

      Am primit tocmai de la Petrila, oraşul „adormit” al  „ajutorului de vagonetar” Ion D. Sîrbu, unde am fost împreună, cu ceva ani în urmă, şi eu, şi Sandu Vlad, şi Ion Mureşan, şi Bedros Horasangian, şi Liviu Antonesei, şi Florin Iaru, „un omagiu post-mortem & postmodern” semnat de marele caricaturist tragic Ion (the) Barbu & friends. Îl adaug, aici, în amintirea unei zile de neuitat în care, am „văzut” şi „pipăit” cu Alexandru Vlad şi alţi „ortaci” (sub „comanda” poetului Marian Boboc şi a prozatorului Petre Braiţ) un cu totul alt „orizont”!

 

Etichetat: Alexandru Vlad, Aurel Podaru, Beclean pe Somes, Ioan Pintea, Ion Muresan, povestire, Seculum

Posted in: In Memoriam